Care sunt riscurile surmenajului prin muncă?

Programul de muncă al angajaţilor este foarte diferit, unii oameni lucrând doar câteva ore pe săptămână, în timp ce alţii încearcă să reziste în ture chiar şi de 12 ore. Din cauza crizei economice, care a dus la reduceri de presonal, dar şi a standardelor tot mai ridicate în orice domeniu, mulţi angajaţi ajung să sufere de extenuare, să se îmbolnăvească şi chiar să moară din cauza surmenajului.

• Monica Vitti, regina filmului italian
• Rebecca Lee Crumpler, prima femeie de culoare medic. „Cu siguranță, dacă femeile nu pun întrebări medicilor,…

De ce programul zilnic de muncă este (teoretic) de 8 ore?

Chiar dacă programul zilnic variază în funcţie de domeniul de activitate şi de statutul angajatului, în medie norma zilnică este de 8 ore.

Acest număr de ore nu a fost stabilit prin studii ştiinţifice, ci este o regulă care datează de acum 100 de ani.     

În timpul Revoluţiei Industriale, odată cu dezvoltarea primelor fabrici, oamenii erau nevoiţi să muncească între 10 şi 16 ore zilnic, pentru a asigura profitul patronului.

În această perioadă, un angajat cu simţ civic, Robert Owen, a pornit o adevărată campanie împotriva normei extenuante, cerând reducerea numărului de ore de muncă la doar 8 pe zi.

Dorinţa lui s-a împlinit însă mult mai târziu, abia în 1914, când programul redus de muncă a fost introdus la Compania Ford Motor, împreună cu o dublare a salariului pentru toţi angajaţii.

Spre surprinderea companiilor rivale, ideea lui Ford a avut succes, angajaţii lui, care acum lucrau mai puţin şi erau mai bine plătiţi, au devenit mai productivi ca înainte, iar în scurt timp programul de lucru de 8 ore a devenit regulă în toate fabricile.

De atunci, această normă se menţine, iar orele muncite peste media celor 8 zilnice reprezintă muncă suplimentară, care (teoretic) ar trebui recompensată special de către angajator.

Pauzele lungi şi dese…

Dar oare este suficientă stabilirea unui număr maxim de ore de muncă, pentru a lucra eficient, având în vedere că ritmul de lucru este din ce în ce mai alert, mai stresant?

Ei bine, mai mulţi cercetători spun NU! Programul zilnic de muncă (stabilit la 8 ore) ar trebui organizat altfel decât până acum.

Tony Schwartz, preşedintele The Energy Project şi autor de cărţi despre organizarea eficientă a muncii, spune că oamenii, spre deosebire de maşini, nu pot munci liniar, ci au un ritm ciclic.

Angajaţii ar trebui să-şi organizeze munca în etape, cu mai multe pauze    (Foto: Shutterstock)

Asta înseamnă că ei se pot concentra bine pe o anumită sarcină timp de 90-120 de minute, după care au nevoie de o pauză de 20-30 de minute, ca să poată munci din nou cât mai eficient. Acesta este un ciclu ultradian, după cum îl numeşte Schwartz.

Prin urmare, spune el, ar trebui să ne împărţim cele 8 ore de muncă în perioade de câte 90 de minute de activitate, urmate de pauze.

Deci, zicala românească, de care mulţi râd acum, „pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese” pare să fie corectă şi fundamentată ştiinţific.

De acceaşi părere sunt şi alţi cercetători. John Trougakos, de la Organizational Behavior & HR Management, a realizat un studiu care demonstrează că lipsa unei pauze de masă scade productivitatea angajaţilor, pentru că aceştia rămân fără energie.

La fel, experţii de la Draugiem Group, au folosit o aplicaţie prin care au măsurat productivitatea angajaţilor săi. Astfel, ei au observat că performanţele cele mai bune nu veneau de la cei care munceau mai multe ore sau care lucrau fără pauză timp de 8 ore, ci de la cei care îşi împărţeau în etape programul de muncă. Aceştia făceau câte o pauză de 17 minute la fiecare 52 de minute de muncă.

Explicaţia este simplă: cei care lucrează în etape se pot concentra foarte intens la ce au de făcut, iar în timpul pauzei se pot relaxa şi odihni, astfel că ulterior vor avea din nou energie să-şi ducă la capăt proiectul.

Aceste studii confirmă teorii discutate de ani de zile şi demonstrează că oamenii nu pot munci productiv 8 ore continuu, secretul succesului fiind organizarea unui sistem care să permite şi pauze, spune expertul în productivitatea muncii Cathy Sexton.

Desigur, în timpul pauzelor angajaţii nu trebuie să rămână la calculator, ci să discute între ei, să se plimbe sau să citească o carte, aceste fiind activităţile preferate de voluntarii care au luat parte la studii.

Julia Gifford, coordonatoarea studiului de la Draugiem Group, spune că şefii ar trebui să discute cu angajaţii şi să le spună că este în regulă dacă aceştia fac pauze în timpul programului şi se ridică de la birou pentru alte activităţi. Nu este o dovadă de lene sau nepăsare, ci o metodă prin care compania va avea de câştigat în final, prin creşterea eficienţei angajaţilor.

Când e cazul să ziceţi: „gata, nu mai pot!”

Într-o societate în care regula de bază e profitul, iar competiţia literă de lege, mulţi tineri ajung să sufere de un sindrom recent observat de psihologi: surmenajul prin muncă.

Uneori, angajaţii sunt nevoiţi să lucreze ore suplimentare, inclusiv în zilele libere sau trebuie să stea mai mult la birou. De multe ori însă, nu şeful este cel care impune un program abuziv, ci angajatul îşi doreşte să se afirme prin muncă şi performanţă, încercând singur să-şi depăşească limitele. Iar asta nu se poate obţine decât printr-un program mai încărcat şi mai alert, care nu duce doar la oboseală, ci şi la un stres cronic.

David Ballard, psiholog la American Psychological Association, explică simptomele surmenajului: el se manifestă printr-o perioadă mai îndelungată în care persoana se simte obosită şi nu mai este interesată de nimic, ceea ce duce în timp la scăderea performanţei sale profesionale.

Fenomenul apare atunci când presiunea la care este supus un om depăşeşte resursele sale de a face faţă stresului.

Somnul este foarte important pentru a combate surmenajul, dar multe persoane suprasolicitate ajung să sufere de insomnie    (Foto: Shutterstock)

Prin urmare, suprasolicitatea se manifestă prin oboseală şi scăderea motivaţiei, dar sunt şi alte semne care ar trebui să tragă un semnal de alarmă.

Oamenii extenuaţi devin mai pesimişti, nu se mai pot bucura de nimic şi sunt copleşiţi de emoţii negative chiar dacă nu ar avea un motiv real.

Din cauza oboselii şi a stresului cronic va scădea capacitatea de concentrare şi atenţia, pentru că întreaga energie este direcţionată spre emoţiile negative, spre o potenţială ameninţare.

Şi relaţiile interpersonale vor fi afectate de această stare. Unele persoane vor deveni mai certăreţe, în timp ce altele se vor izola mai mult, vor deveni din ce în ce mai puţin comunicative.

Oamenii surmenaţi, suprasolicitaţi, devin nepăsători faţă de sănătatea lor, ajung să fumeze, să consume alcool şi băuturi energizante în speranţa că aşa vor face faţă ritmului de muncă. Tot acum apare şi riscul automedicaţiei, mulţi apelând la somnifere ca să poată adormi.

David Ballard le sugerează celor care muncesc foarte mult să ia măsuri din timp ca să nu ajungă la surmenaj. Astfel, ei ar trebui să aibă o viaţă activă în afara serviciului, adică să practice un sport sau să aibă un hobby, să se relaxeze şi mai ales să înveţe să se detaşeze de grijile de la locul de muncă.

În vacanţă sau la o cină cu prietenii, ei nu trebuie să se mai gândească la problemele de serviciu sau să stea mereu conectaţi, cu telefonul deschis.

Odihna este esenţială, pentru că studiile au arătat că dacă oamenii dorm mai puţin de 6 ore pe noapte au un risc foarte mare de suprasolicitare. Iar pentru cei care au ajuns deja în această situaţie, somnul este cel mai bun remediu, pentru că ajută la reîncărcarea cu energie a organismului.

Din păcate, marele pericol vine din faptul că oamenii care suferă de surmenaj de cele mai multe ori nici măcar nu-şi dau seama că au o problemă. Ei sunt de regulă perfecţionişti, ambiţioşi, orgolioşi şi cred că pot face orice, refuză să accepte că orice, inclusiv propriul lor organism, are o limită.

Surmenajul nu apare peste noapte, ci este un proces lent, treptat, de aceea este greu de observat chiar şi de rude sau prieteni. Cu toate acestea, dacă veţi fi atenţi la simptomele precizate anterior, veţi observa când apar primele semne de îngrijorare.

Muncesc purtând scutece, de teama concedierii

În timp, dacă o personă care suferă de surmenaj nu ia măsuri şi nu îşi schimbă stilul de viaţă, va avea serioase probleme de sănătate. Va suferi de insomnie, de depresie, îşi va pierde pofta de mâncare, iar toate acestea, combinate cu un abuz de medicamente sau energizante, pot duce la moarte.

Moartea din cauza suprasolicitării prin muncă nu este un mit, ci o realitate, iar cazuri au fost pretutindeni în lume, mai ales în ultimii ani, după ce companiile au fost nevoite să facă reduceri de personal din cauza crizei economice.

Japonezii au chiar un cuvânt special pentru această moarte prin surmenaj – karoshi. De obicei, în aceste cazuri moarte vine printr-un atac de cord sau un atac cerebral.

În Japonia, primul caz de karoshi a fost declarat în anul 1969, când un tânăr de 29 de ani care lucra la departamentul de distribuţie al celui mai mare ziar din ţară a murit în urma unui atac de cord.

Începând cu anul 1987, autorităţile japoneze publică separat statistici cu numărul de karoshi.

Angajaţii chinezi de la fabrica Foxconn sunt obligaţi să lucreze 60 de ore pe săptămână    (CHINA OUT AFP PHOTO)

De asemenea, în China, în fiecare an aproximativ 6000.000 de muncitori mor din cauza surmenajului, această ţară surclasând în ultimii ani Japonia.

În anul 2012, la fabrica Foxconn, deţinută de Apple, 150 de angajaţi au ameninţat că se vor sinucide în grup, aruncându-se de pe acoperişul clădirii, din cauza condiţiile insuportabile de muncă. Incidente similare fuseseră înregistrate aici şi în trecut.

Angajaţii de la Foxconn primesc doar 51 de cenţi pe ora de muncă şi până de curând erau nevoiţi să muncească 70 de ore pe săptămână. Recent, reprezentanţii companiei Apple au decis reducerea numărului de ore săptămânale la doar 60. O altă măsură luată de conducerea companiei a fost montarea unor plase de siguranţă, pentru a împiedica sinuciderile.

În alte ţări, abuzurile angajatorilor sunt incredibile. De exemplu, o companie americano-coreeană din Honduras a fost acuzată de sindicat că obligă angajaţii să poarte scutece în timpul programului de lucru, pentru a nu pierde timpul cu mersul la toaletă. Cazul a atras atenţia presei în anul 2013, dar conducerea companiei a declarat că întreaga poveste este o minciună.

Cu toate acestea, Maria Galeano, care a fost concediată după ce a muncit 7 ani la compania Kyungshin-Lear, a declarat că angajaţii de aici nu sunt obligaţi să poarte scutece, dar nu au de ales, pentru că dacă merg la toaletă riscă să fie concediaţi.

În occident, unde respectarea drepturilor angajaţilor sunt mai atent monitorizată, marile companii au găsit alte metode prin care încearcă să-şi convingă salariaţii să fie cât mai dedicaţi muncii. De exemplu, recent, Facebook şi Apple au anunţat că vor plăti câte 20.000 de dolari angajatelor care decid să-şi congeleze ovulele, pentru a amâna întemeierea unei familii.

Cele două companii se oferă de asemenea să acopere mare parte din costul unor eventuale tratamente de fertilitate sau chiar pentru adopţie, în cazul în care angajatele lor nu vor putea avea copii.

Raluca Stroescu (centru, în costum negru) într-o fotografie de familie    (Foto: Arhiva personală/MediafaxFoto)

Şi în România, chiar la începutul crizei economice, surmenajul prin muncă a făcut o victimă. Povestea tinerei Raluca Stroescu, manager de audit la sediul din Bucureşti al multinaţionalei Ernst&Young, a impresionat atunci o ţară întreagă.

Raluca a murit de atac de cord în aprilie 2007, la doar 31 de ani, după ce fusese nevoită să muncească fără pauză zeci de zile la rând, pentru că se făcuseră reduceri de personal şi nu avea cu cine să-şi mai împartă sarcinile. Tânăra cântărea doar 40 de kg şi cu doar câteva ore înainte să moară se dusese la o clinică medicală privată, pentru că se simţea rău.

Raluca suferea de anorexie şi colegii ei au declarat că era pur şi simplu obsedată de muncă. În ultimele săptămâni de viaţă, când lucrase la un proiect de audit important, ea slăbise aproape 7 kg din cauza epuizării.

Acum, povestea ei a fost aproape uitată, la fel cum au fost poate şi dramele altor tineri care au avut aceeaşi soartă, dar care nu au ajuns în atenţia presei. Este posibil ca moartea lor să nu fi fost asociată direct cu surmenajul prin muncă, dar acest sindrom poate duce la boli grave, dintre care poate cea mai serioasă este depresia, la fel de greu diagnosticată şi extrem de uşor de trecut cu vederea, inclusiv de către medici.

Desigur, în cazul Ralucăi Stroescu nu s-a pus problema unor abuzuri din partea angajatorilor, poate nici a grijii pentru pierderea locului de muncă, dar povestea ei trebuie să fie un avertisment pentru toţi tinerii ambiţioşi, care vor să se afirme şi care nu ezită să-şi sacrifice viaţa personală de dragul carierei.

Din păcate, uneori ei întind coarda mult prea tare, fără să-şi dea seama de pericol şi ajung în cele din urmă să-şi sacrifice însăşi viaţa pentru un post mai bine plătit. E ca atunci când apeşi prea tare pedala de acceleraţie ca să ajungi cât mai repede la destinaţie şi îţi spui: „Lasă, mie nu o să mi se întâmple nimic rău”.

Surse: ZDNet, Global Times, Want China Times, Psychology Today, Forbes, Huffington Post, Fast Company, ZF.ro