De ce fetele poartă roz şi băieţii poartă albastru?

De când datează acestă „modă”?

N-a fost mereu ca acum: oricât de bine înrădăcinat ar fi acest obicei în societatea noastră, – ceea ce dă impresia că ar fi foarte vechi -, de fapt, datează doar de câteva decenii şi pare mai degrabă rezultatul unei convenţii consolidate prin forţa marketingului. Dar povestea istorică, în sine, e foarte interesantă, pentru că arată cât de influenţabili pot fi oamenii în unele privinţe: conservatori, inflexibili şi rezistenţi la schimbare din multe puncte de vedere, se dovedesc alteori deosebit de permeabili la alte influenţe şi îşi însuşesc idei şi obiceiuri pe care apoi le pun în practică atât de obstinat, de parcă niciodată n-ar fi făcut altfel. Misterele culturii umane… 

Iată o glumă care oglindeşte perfect fenomenul: 

La maternitate, doi nou-născuţi, culcaţi în acelaşi pătuţ, stau de vorbă. Unul îl întreabă pe celălalt:

– Tu ce eşti, fetiţă sau băiat?

– Sunt fetiţă. Dar tu?

– Eu sunt băiat!

– Nuuu cred!

– Ba da, sunt băiat, dacă-ţi spun!

– Da’ nu te cred!

– Bine, aşteaptă să iasă asistenta din cameră. O să ridic pătura şi o să-ţi arăt.

La un moment dat, asistenta iese.

– Aşa, acum să-ţi dovedesc că sunt băiat. 

Şi ridică păturica.

– Vezi? Ţi-am spus că sunt băiat! Vezi că am botoşei albaştri? 

Indiferent de cât de amuzant sau de nesărat vi s-ar părea bancul, el reflectă o realitate culturală a societăţii occidentale de azi: atât de puternic legăm, în mintea noastră, rozul sau roşul de sexul feminin şi albastrul de cel masculin, încât am ajuns să „ghicim” sexul bebeluşilor necunoscuţi doar după culoarea hăinuţelor şi a accesoriilor. Adesea, ghicim corect, căci de fapt răspundem inconştient, în baza unei convenţii larg acceptate, intenţiei părinţilor de a semnala tuturor ce este bebeluşul lor – băiat sau fetiţă – cu ajutorul acestui cod al culorilor. Când, întâmplător, părinţii nu se conformează convenţiei, refuzând, de pildă, să pună bebeluşului vreo panglicuţă sau bentiţă roz care să arate că e vorba de o fetiţă, se mai întâmplă ca unii să se uite la ei cu suspiciune, ca la nişte ciudaţi, dacă nu cumva chiar îi învinuiesc că nu joacă după regulile stabilite. („Da’ nu i-aţi pus şi dumneavoastră o fundiţă, ceva?”)

Întrebarea care îi frământă cel mai mult pe cercetătorii fenomenului este următoarea: aceste norme reflectă cumva vreo diferenţă biologică înnăscută între cele două sexe – o sensibilitate particulară la anumite culori – sau e vorba de o construcţie culturală?

Azi, prima ipoteză pierde teren, de vreme ce cercetările au arătat că, departe de a fi un concept vechi, moda asocierii rozului şi a roşului cu fetiţele şi a albastrului cu băieţii ar fi de dată recentă – nu mai mult de câteva decenii. 

Preocuparea pentru modă a existat, întotdeauna, în rândul claselor mai prospere ale societăţii (oamenii săraci mulţumindu-se să-şi îmbrace copiii cum puteau), aşa că o analiză a evoluţiei „modei” pentru bebeluşi se concentrează asupra acestor pături sociale mai înstărite.

Multă vreme, numeroşi copii mici au purtat, până pe la 6 ani, o îmbrăcăminte ce putea fi socotită „neutră” în raport cu sexul; de pildă, rochiţe albe, care erau purtate atât de băieţi, cât şi de fetiţe. Foarte probabil, era vorba mai puţin de simbolismul albului (puritate, inocenţă etc.), cât de considerente practice: copilaşii se murdăresc tare şi hainele albe puteau fi fierte şi tratate cu înălbitori, pentru a le curăţa ca lumea, în vreme ce hăinuţele vopsite n-ar fi rezistat la fel de bine unor asemenea tratamente, explică Jo B. Paoletti, istoric la University of Maryland. Jo Paoletti, care studiază de 30 de ani semnificaţia îmbrăcămintei copiilor, este şi autoarea unei cărţi foarte interesante pe tema dihotomiei roz/albastru: Pink and Blue: Telling the Girls From the Boys in America. 

Băieţii ceva mai mărişori purtau haine de tot felul de culori, inclusiv roz. Rozul era, pesemne, văzut ca un derivat al roşului, o variantă mai „diluată” a acestuia, iar roşul a fost, multă vreme, o culoare asociată cu masculinitatea, cu forţa virilă şi curajul. Stau mărturie destule dovezi, de la tunicile şi mantiile militarilor romani până la tunicile roşii ale uniformelor soldaţilor britanici în secolele XVIII şi XIX. Şi cum băieţii erau priviţi ei înşişi ca nişte versiuni „estompate” de bărbaţi, nu era deloc nepotrivit pentru un băiat să poarte roz.

Oricum, în secolul al XIX-lea, rochiţa era îmbrăcămintea copiilor mici, fie ei băieţi ori fetiţe, şi dacă o mamă voia să-i pună băieţaşului ei o rochiţă roz în loc de una albă, nu încălca nicio tradiţie culturală. 

Nici la începutul secolului XX, în SUA , de exemplu, încă nu exista această repartizare a celor două culori în funcţie de sex. Rozul era la fel de potrivit pentru băieţi ca şi pentru fete, ba chiar mai potrivit, în opinia unora. 

Iată, citat într-un articol apărut recent în Live Science şi în altul din Smithsonian Magazine, un text publicat în 1918 în Earnshaw’s Infants’ Department, o revistă profesională destinată fabricanţilor de confecţii pentru copii, text care ne arată cât de greşită e impresia noastră că actuala convenţie privind rozul şi albastrul ar fi o veche tradiţie: „A existat o mare diversitate de opinii asupra acestui subiect, dar regula general acceptată este roz pentru băiat şi albastru pentru fată. Motivul este că rozul, fiind o culoare mai intensă şi mai puternică, este mai potrivită pentru un băiat, în timp ce albastrul, care e mai delicat şi elegant, e mai drăguţ pentru o fetiţă.”

Asta nu înseamnă că toată lumea chiar se lua după această „regulă general acceptată”; în 1927, un grafic publicat în Time Magazine arăta că magazinele mari din diferite oraşe americane atribuiau culorile fiecare în felul său, fără a se putea distinge vreo tendinţă prevalentă. 

Abia după Al Doilea Război Mondial a început să prindă în SUA moda „roz pentru fete, albastru pentru băieţi”, şi abia în anii 1980 a devenit o tendinţă clară şi stabilă. 

O observaţie importantă făcută de Jo Paoletti: convenţiile legate de culoare şi sex au variat nu numai în timp, ci şi în spaţiu, iar convenţia modernă ar putea fi rezultatul influenţei modei franceze. Cultura franceză asociase, tradiţional, rozul cu fetiţele şi albastrul cu băieţii, în vreme ce în cultura germană şi belgiană asocierea era exact pe dos. Însă, cum în secolul XX nu Germania sau Belgia dictau moda, ci Franţa, tradiţia franceză e cea care a prevalat.

Puterea marketingului

Dar cum de s-a dovedit atât de solidă această convenţie modernă?

Philip Cohen, sociolog la University of Maryland, crede că, în esenţă, e vorba de un fel de complot de marketing. Tendinţa a apărut în vremea în care se dezvolta puternic marketingul de masă. Cum pentru americani, spune Cohen, „normalitatea” legată de apartenenţa la un anumit sex este foarte importantă, acest aspect ar fi fost folosit de comercianţi ca un instrument de marketing: îşi puteau spori vânzările convingându-şi clienţii că „normal” înseamnă să cumperi anumite produse/servicii – cosmetice, operaţii estetice, haine de o anumită culoare

Toată lumea crede că e vorba despre o construcţie culturală recentă? Nu chiar toată lumea; unii consideră că această asociere e mult mai veche, datând cel puţin din secolul al XIX-lea. 

Un studiu fundamental în acest sens în a fost publicat în Archives of Sexual Behavior, avându-l ca autor pe Marco Del Guidice, sociolog la Universitatea din Torino, Italia. 

El a folosit o metodă inedită: cu ajutorul unui program numit Google Ngram, a analizat cărţile publicate în SUA timp de 100 de ani, între anii 1880 şi 1980, căutând asocieri de genul „albastru pentru băieţi”, „roz pentru băieţi”, „roz pentru fetiţe”, „albastru pentru fetiţe” (şi versiunile la singular). Şi a ajuns la o concluzie diferită de cea a lui Paoletti: că rozul era atribuit fetiţelor, iar albastrul – băieţilor cel puţin din 1880, asocierea devenind, cu timpul, tot mai puternică; în schimb asocierea inversă nici nu apare. 

După opinia lui Marco Del Giudice, rozul pare să fi fost „o culoare feminină” începând cel puţin de la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar ideea că, mai demult, rozul era socotit o culoare potrivită băieţilor ar fi numai „o legendă urbană”. Iar oamenii sunt aşa de convinşi de ceea ce spune această legendă urbană, încât au încetat să mai studieze chestiunea cu adevărat fascinantă a existenţei unei determinări biologice: au aceste asocieri – roz pentru fete, albastru pentru băieţi – o bază biologică, există oare o mai mare sensibilitate înnăscută a fiecăruia dintre cele două sexe la o anumită culoare? 

Totuşi, Jo Paoletti nu a acceptat această viziune, ci şi-a menţinut concluziile expuse în cartea ei şi sprijinite pe cercetarea multor documente, în special articole privind moda, cadourile, industria confecţiilor etc. Comentând metodele şi rezultatele lui Del Giudice, ea a dezavuat ideea de a cerceta o problemă de ordin vizual prin căutări automate de cuvinte şi a reafirmat faptul că, la începutul secolului XX, obiectele destinate bebeluşilor nu respectau vreun anumit cod al culorilor, lucru foarte vizibil în  articolele studiate şi citate de ea. 

Philip Cohen susţine şi el că, în ciuda rezultatelor lui Del Giudice, toate celelalte dovezi cunoscute până în prezent arată că, în ziua de azi, diferenţiem copiii prin culoarea îmbrăcămintei în mult mai mare măsură decât acum 150 de ani. 

În lipsa unor argumente foarte solide care să arate că ar fi vorba despre o preferinţă înnăscută a copiilor pentru o culoare sau alta, în funcţie de sex, orice discuţie despre bazele biologice ale acestei prefrinţe erămâne pur speculativă, iar ipoteza cea mai plauzibilă rămâne cea a unei convenţii consolidate cultural. 

Cum stau lucrurile azi?

Când vedem cât de ataşate par fetiţele de culoarea roz, încă de când sunt foarte mici, aproape că ne vine să credem că ar fi vorba de o preferinţă înnăscută, dar probabil că e vorba, în realitate, de nişte asocieri pe care adulţii le bagă în capul copiilor, prin repetare deasă, pe timp îndelungat. Deci, e un fenomen cultural, nu unul biologic.

După o scurtă perioadă de revoltă în anii 1960 şi 1970, în anii de apogeu ai feminismului militant, perioadă punctată de momente „anti-roz”, asocierea rozului cu fetiţele şi a albastrului cu băieţii pare azi, în societatea noastră occidentală, mai puternică decât oricând, iar copiii par la fel de conştienţi şi preocupaţi de aceste asocieri ca şi adulţii.

Acum câţiva ani, într-un autobuz, pe DN 1. În dreptul Aeroportului Băneasa,  a trecut, la mică distanţă prin faţa autobuzului (200-300 de metri), zburând foarte jos, fiindcă venea la aterizare, un avion al companiei Wizz Air, vopsit în roz, violet şi alb. A fost  un moment spectaculos în felul lui, cu avionul văzut aşa de mare şi de aproape. Cei câţiva copii care se aflau în autobuz au fost în delir, iar o fetiţă a exclamat: „Mama, uite, ăsta e avionul de fete!!!”

Deci, la ora actuală, în lumea de tip occidental – din care cu onoare facem parte şi noi, românii – toată lumea, de la mic la mare, „ştie” că rozul e pentru fetiţe. 

O să ieşim vreodată de sub tirania acestei convenţii? O mişcare de revoltă individuală se vede pe alocuri, la unii părinţi care refuză, cu bună ştiinţă, să se supună acestei tradiţii. Alţii, pur şi simplu, nici nu-şi pun problema. Dacă e doar o convenţie a modei, ca multe altele, va avea probabil o viaţă limitată; o să pălească, la un moment dat, apoi o să se stingă… poate lăsând loc altei convenţii, tot aşa de bine înrădăcinate. 

De altfel, când e vorba de simbolismul culorilor, totul e numai şi numai convenţie, fapt cultural, supus schimbărilor în timp şi variaţiilor în spaţiu, cred azi cei mai mulţi dintre cercetătorii fenomenului.

• cum să explicăm altfel faptul că, în Europa, culoarea doliului este, actualmente, negrul, dar a existat, în Evul Mediu târziu, şi obiceiul „doliului alb” printre reginele din Occident? Ca să complice şi mai mult lucrurile, negrul însuşi poartă azi, în societatea occidentală, o conotaţie duală, destul de greu de înţeles: este o culoare a doliului şi tristeţii, dar, în acelaşi timp, o culoare asociată cu eleganţa festivă – hainele negre de seară, rochiile negre pentru recepţii…
• albastrul, azi culoarea preferată a celor mai mulţi dintre europeni, era, acum 2000 de ani, socotită de romani drept o culoare detestabilă, barbară, culoarea preferată a romanilor fiind roşul, ne spune un reputat medievist francez, Michel Pastoureau, celebru prin studiile sale asupra „istoriei culorilor”, asupra obţinerii, semnificaţiei şi evoluţiei lor. Studiile lui ne arată că, în general, sensibilitatea anticilor şi cea a omului medieval în ceea ce priveşte culoarea erau foarte diferite de sensibilitatea modernă; culorile erau gândite cu totul altfel decât azi, când le gândim în raport cu aşezarea lor în spectrul culorilor, în „curcubeu” (dar, de fapt, câte culori are curcubeul? Până şi asta e o chestie de convenţie, oricât de ciudat vi s-ar părea), ridicând probleme de optică şi de psihologie în privinţa cărora anticii şi medievalii aveau idei complet deosebite de ale noastre. 
• verdele, în Europa şi SUA, este asociat, în percepţia simbolică a oamenilor, ba cu invidia, ba cu speranţa, ba cu tinereţea sau cu natura – o întreagă paletă de înţelesuri, ba pozitive, ba negative sau neutre, fără prea multă legătură unul cu altul. În China, în schimb, verdele este asociat cu fertilitatea, spune Eva Heller,  în Psychologie de la couleur – Effets et symboliques (2009).

Şi tot aşa… o cultură a culorilor veşnic schimbătoare în timp şi spaţiu, obiect de studiu captivant pentru istorici, antropologi, sociologi, psihologi, biologi, cercetători ai fenomenului uman în toată complexitatea lui multidimensională, căci modul în care omul vede, simte şi înţelege culorile, felul în care „trăieşte” cu ele, în viaţa de zi cu zi, constituie una dintre nenumăratele laturi fascinante ale fiinţei umane.