„Ceauşima” – cum a fost demolat cartierul Uranus (Galerie FOTO, VIDEO)

Cuvântul face aluzie la distrugerea oraşului Hiroshima, după lansarea bombei atomice. La fel au simţit românii demolarea planificată a cartierelor în care au crescut, a caselor vechi, case „cu suflet”, în care au copilărit şi unde şi-au crescut la rândul lor copiii şi nepoţii.

Termenul include toate cartierele pe care Nicolae Ceauşescu le-a vrut „curăţate” pentru a face lor altor construcţii, dar în acest articol vom vorbi despre cartierul Uranus, pe locul căruia se află acum Casa Poporului, Centrul Civic şi o parte a noului cartier de blocuri 13 Septembrie.

Din ce-a fost a mai rămas strada Uranus, care prin numele ei aminteşte de cartierul de odihinoară şi pe care acum edilii vor s-o transforme într-un bulevard, care să facă legatura cu nordul oraşului.

„Se salvează trupul, dar se pierde sufletul”

Sistematizarea, proiectul ambiţios menit să transforme radical Bucureştiul, să-l modernizeze, cum declara atunci Ceauşescu, a început la sfârşitul anilor 70, iar ruinele lăsate în urmă de cutremurul din 1977 au fost un bun pretext pentru demolarea multor clădiri vechi, declarate nesigure.

Pe lângă mahalale, au fost demolate cartiere pitoreşti şi case care puteau fi considerate monumente istorice, dar şi biserici, cum este Biserica Enei sau Mănăstirile Văcăreşti, Mihai Vodă şi Pantelimon.

În locul caselor vechi şi al străzilor înguste, pavate cu piatră cubică, au apărut cartiere de blocuri înalte, înghesuite, construcţii tip, fără personalitate, concepute la comandă, pentru eficienţă, fără prea mare interes pentru aspectul estetic.

În total, „37 orase au fost schilodite şi 29 aproape complet distruse”, precizează istoricul Dinu Giurescu, dar parcă nicăieri nu este mai evident fenomenul ca în Bucureşti.

Iar cel mai ambiţios proiect rezultat în urma „Ceauşimei” este Casa Poporului şi Bulevardul Victoria Socialismului (numit acum Bulevardul Libertăţii), care fusese gândit să semene cu marile bulevarde occidentale. Rezultatul, fără îndoială grandios, este şi acum contestat din punctul de vedere al gustului estetic.

Până în primăvara anului 1984, în zona unde se află acum Parcul Izvor, Casa Poporului, Casa Academiei, Piaţa Constituţiei şi o parte din cartierul 13 septembrie s-a aflat cartierul Uranus, pitoresc situat în vârful Dealului Spirii, lângă vechiul Arsenal.

Tot aici mai exista un deal, colina MIhai Vodă, care a fost pur şi simplu pusă la pământ, pentru a se face loc unui uriaş lac artificial care ar fi trebuit construit aici din ordinul lui Ceauşescu. Proiectul a fost ulterior abandonat, fiind prea dificil de realizat.

Casele vechi, construite în pantă, cu câinii lor maidanezi, vă sunt probabil cunoscute din scrierile clasicilor, în special din piesa lui Caragiale, care relata cu atâta umor cum „junele” Rică Venturiano, „studinte în drept şi publicist”, a fost atacat într-o noapte de o haită de maidanezi, în zona Arsenalului.

Câinii fără stăpân mai există şi acum pe-aici, în special pe terenul viran de lângă Casa Academiei, clădire construită în onoarea „academicienei”, care îşi dorea un sediu la fel de mare şi impunător ca al soţului ei. Câinii mai există, casele nu.

Este drept că au mai rămas câteva, spre Piaţa Coşbuc, pe străzile Sabinelor, Sirenelor şi Săpunari, care au scăpat ca prin minune sistematizării.

Aici, cu unele excepţii, sunt acum case neconsolidate, multe din ele în ruină, revendicate de foştii proprietari care au fost nevoiţi atunci să le părăsească.

Istoricul Dinu Giurescu a punctat, în cadrul unui documentar filmat pentru TVR Cultural, proporţia halucinantă a demolărilor care s-au făcut aici:

„Bucureştiul avea caracteristicile unui oraş bizantin, ei au distrus o şesime din oraş, echivalentul Veneţiei ca metri pătraţi. A fost amputată o zonă care reprezenta inima vechiului Bucureşti, pentru a se obţine posibilitatea de a face un nou oraş, care să nu se raporteze la alte valori ale trecutului, ci doar la el însuşi.”

Giurescu explică şi de ce au încercat autorităţile comuniste ştergerea acestui trecut: „Vedeam cum se prăbuşeau acoperişurile, erau numai pereţii goi, ca nişte cranii în care nu mai exista viaţă, era moloz pretutindeni. Vedeai cum propria ta fiinţă se distruge, pentru că orice om are o familie, nişte repere, care când dispar tu rămâi ca o frunză bătută de vânt, care nu mai ştie din ce copac s-a desprins”.

Pe lângă vile boiereşti şi case vechi, modeste, au fost demolate în cartierul Uranus trei biserici: Alba-Postăvari, Spirea Veche şi Izvorul Tămăduirii, iar alte două au fost mutate în altă parte – biserica Schitul Maicilor şi Mihai Vodă. Aceste lăcaşe de cult au fost ascunse, alături de altele care au avut aceeaşi soartă, printre blocuri înghesuite, ca să fie cât mai puţin vizibile.

Asta a fost o altă strategie a „Ceauşimei”: mutarea şi ascunderea bisericilor printre blocuri. Multe au avut această soartă, care, deşi tristă, a reprezentat într-un fel răul mai mic, pentru că lăcaşurile există şi acum şi sunt considerate monumente istorice de mare valoare: Sfântul Ilie Rahova (construită în 1745), Domniţa Bălaşa (construită 1751 la cererea fiicei lui Constantin Brâncoveanu), biserica Sfântul Ioan cel Nou şi întregul complex al Mânăstirii Antim (construit în perioada 1713-1715).

Despre mutarea bisericilor, Dinu Giurescu spune doar atât: „E ca şi când se salvează corpul, dar se pierde sufletul.”

„Un fel de Hiroshima…”

Tot atunci au fost puse la pământ şi alte monumente istorice de mare valoare din cartierul Uranus: Muzeul Militar, vechiul Arsenal, Spitalul Brâncovenesc, clădirea Operetei, stadionul Republicii (construit în stil art deco), Casa Demetriade, Fântâna Lahovary, ansamblul de chilii din jurul Bisericii Schitul Maicilor, ansamblul Mânăstirii Mihai Vodă (unde se aflau Arhivele Naţionale) – fiind mutate doar biserica şi clopotniţa.

Toate documentele din Arhivele Naţionale au fost mutate de soldaţi într-o singură noapte, printr-un ordin emis urgent, astfel încât demolarea clădirii să aibă loc cât mai repede posibil.

„Este un fel de Hiroshima, asta s-a întâmplat cu zona Uranus, a fost un dezastru total, s-a ras totul”, declară Dinu Giurescu, concluzionând astfel ce-a înseamnat „Ceauşima”.

Pentru cei născuţi după 1989, Casa Poporului şi cartierul impunător din zonă, străzile largi care leagă acum Ghencea de Piaţa Unirii sau Rahova de Izvor par vechi de când lumea.

Dar pentru cei care au trăit aici înainte, clădirile noi, masive, amintesc de distrugerea unui trecut, a unor amintiri frumoase care s-au păstrat în puţinele poze de arhivă care mai există şi pe care unii dintre locuitori le-au făcut publice, numele lor apărând şi în explicaţiile fotografiilor din acest articol.

A existat cândva un cartier – Uranus, cu străzi mici, în pantă, pavate cu piatră cubică şi case vechi, pitoreşti, unele frumoase, altele mai urâte, dar fiecare cu locul ei în istorie. Străzile se numeau: Cazărmii, Brutus,  Bateriilor, Vităneşti, Puţul cu Apă Rece, Vânători, Sapienţei, Apolodor, Meteorilor, Antim, Puişor, Crăiţelor, Aleea Trandafirilor, Militari, Schitul Maicilor, Banul Mihalcea, Meteorilor, Minotaurului, Arionoaia, iar astea sunt doar câteva exemple.

Acum străzile nu mai există, cel puţin nu în forma lor materială. Au dispărut brusc de pe hartă în 1984-1985 şi tot atunci au intrat în istorie, acolo unde vor exista atâta timp cât oamenii vor povesti despre ele, vor scrie şi vor arăta, prin pozele vechi pe care le mai au, prăfuite şi decolorate, cum arăta o bucăţică din trecutul acestui oraş.

Un trecut pe care unii au vrut să-l şteargă cu buretele, pentru a schimba cât mai repede aspectul oraşului, pentru a-l moderniza cât mai rapid, într-o cursă nebunească, fără a ţine cont de trecut.

E ca şi cum în cartierul Uranus, ca şi în altele prin care a trecut „Ceauşima”, „timpul n-a mai avut răbdare”, cum a scris cândva un mare prozator român.

Surse:  Bucharest Unknown, Revista 22, Arhiva de Presă, Bucureştii Vechi şi Noi