Cum îşi cresc alţii copiii: obiceiuri surprinzătoare ale părinţilor de pe alte meridiane

Punctul de plecare al acestui articol l-a constituit un text apărut recent în NPR; autoarea, Emily Lodish, menţionează o serie de obiceiuri legate de creşterea copiilor, întâlnite în diferite ţări, şi care contrastează frapant cu cultura creşterii copiilor în Statele Unite ale Americii. Dar, citindu-l, nu poţi să nu fii frapat şi de diferenţele dintre practicile menţionate în articol şi modul în care procedează mulţi părinţi români în aceleaşi privinţe. Nu e vorba că aşa cum fac ei ar fi neapărat mai bine decât aşa cum facem noi; deosebirile ţin de tradiţie şi sunt o manifestare a diversităţii culturale. Fără a mai lungi vorba, iată „curiozităţile” menţionate în articol; judecaţi singuri în ce măsură ne deosebim nu numai de unele popoare asiatice ori africane, ci şi de unii dintre europeni, în privinţa felului în care ne creştem copilaşii.

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

În Norvegia, copiii dorm afară la temperaturi sub zero grade Celsius

Menţionată adesea ca o excentricitate, această practică este totuşi frecvent întâlnită în Scandinavia, unde temperaturile scăzute domină o mare parte a anului şi unde, la asemenea temperaturi, bebeluşii sunt adesea lăsaţi să doarmă afară, în cărucior, bine înfofoliţi. Cei mai mărişori, trecuţi de un an, merg la creşă/grădiniţă, unde de asemenea petrec mult timp afară.

(Foto: Shutterstock.com)

E în mod clar o adaptare veche, la nivel naţional, la mediul dur al teritoriului locuit de aceste populaţii. E vorba de „călirea” copiilor – un concept popularizat şi de mulţi pediatri de la noi, dar pe care nu toţi părinţii îl agreează şi îl pun în practică. Într-o ţară în care teama de curent e boală naţională, unii părinţi români tind să înfofolească bebeluşii chiar şi casă, unde e cald (dacă nu cumva chiar prea cald) şi nu i-ar lăsa să doarmă afară nici în zilele blânde de toamnă şi primăvară. 

Mamele vietnameze îşi învaţă copiii să facă pipi la comandă

Încep prin a observa când dă copilaşul semne că ar vrea la oliţă şi atunci.. fluieră. Cu timpul, se instalează un reflex condiţionat: copilul asociază fluieratul mamei cu mersul la oliţă şi se deprinde să facă pipi la „comanda” prin fluierat, spune autoarea articolului. Şi, afirmă unii cercetători, copiii din Vietnam învaţă să facă la oliţa pe la vârsta de 9 luni; în Occident, ne aşteptăm ca odraslele noastre să capete aceeşi deprindere până la 3 ani. 

(Foto: Shutterstock.com)

La populaţia Kisii din Kenya, mamele evită să-şi privească în ochi copilaşii

Pare ceva dur pentru mămicile de la noi şi din societetea occidentală, în generla, unde a sta ochi în ochi cu bebeluşul tău, vorbind pe limba lui nearticulată, dar plină de zâmbete, e una dintre bucuriile vieţii de mamă. 

Mamele Kisii, sau Gussii, îşi poartă cu ele bebeluşii pretututindeni, dar, când aceştia încep să gângurească, îşi întorc ochii de la ei. A privi pe cineva în ochi este un act cu profundă încărcătură emoţională şi care poate crea presiuni. Cercetătorii care au studiat fenomenul spun că, în orice caz, copiii Kisii sunt mai puţin dornici de atenţie comparativ cu copiii occidentali (şi ştim bine cât de dornici de atenţie pot fi aceştia din urmă şi ce obositoare poate fi pentru părinţi această veşnică încercare a copiilor de a le obţine atenţia!)

Părinţii danezi îşi lasă copiii în stradă când merg la cumpărături sau iau masa într-un local 

Autoarea articolului menţionează un caz – şocant pentru opinia publică americană – petrecut în urmă cu câţiva ani: un cuplu – unul dintre membri săi fiind de origine daneză – şi-a lăsat copilul în cărucior, afară pe trotuar, în faţa unui restaurant în care intrase să mănânce. Cuplul a fost arestat de poliţia sosită rapid la faţa locului şi acuzat că şi-ar fi pus în pericol copilul. În SUA, aşa ceva părea inacceptabil: cum să-ţi laşi bebeluşul singur afară, în cărucior? Legile americane sunt drastice în această privinţă, de unde şi reacţia dură a poliţiştilor. Dar, în fond, era vorba despre o ciocnire culturală între civilizaţii: în Danemarca, bucurându-se de climatul extrem de civilizat care domneşte în societate, părinţii îşi lasă adesea copii astfel, în ideea că e bine pentru copilaşi să stea la aer curat. Dar nu e peste tot aşa. 

În insulele polineziene, copiii cresc copiii

Mei-Ling Hopgood, autoare a unei cărţi recente  despre creşterea copiilor, How Eskimos Keep Their Babies Warm, descrie modul în care copiii polinezieni devin „dădace” de la o vârstă foarte fragedă: îndată ce învaţă să meargă, încep să fie învăţaţi şi cum să aibă grijă de cei mai mici decât ei. Copii abia de vârstă preşcolară sunt instruiţi cum să liniştească bebeluşii şi acceptă acest rol, deoarece sunt învăţaţi că numai aşa pot fi în rândul copiilor mari. Comportamente similare au fost observate de un cuplu de antropologi, Jane şi James Ritchie, în Noua Zeelandă şi insulele polineziene. 

Cândva, şi la noi, în mediul rural, era răspândită această practică şi în destule sate s-ar putea să mai fie şi acum întâlnită: unor copilaşi de 6-7 ani le sunt daţi în grijă fraţii mai mici, de 3-4 ani. Totuşi, tendinţa occidentală este de a lăsa copiii să fie copii, de a nu-i împovăra cu responsabilităţi „de oameni mari”, cum ar fi grija faţă de copii. În multe ţări, a lăsa copiii mici în grija altora cu doar 2-3 ani mai răsăriţi ar fi considerat un act extrem de iresponsabil din partea părinţilor, putând fi chiar pedepsit de lege.

Părinţii japonezi îşi lasă copiii să meargă singuri cu metroul de la vârsta de câţiva anişori

În Japonia, părinţii le dau copiilor un mare grad de independenţă, începând de timpuriu: de la 7 ani – uneori chiar de la 4 ani, dacă au părinţi mai aventuroşi – copiii merg singuri cu metroul. Nimeni nu se miră şi nici nu-i cheamă pe cei de la Protecţia Copilului. În alte ţări – şi la noi, printre altele – se consideră în general că, dacă un copil aşa de mic umblă singur cu mijloacele de transport în comun printr-un oraş mare, înseamnă că nu e supravegheat ca lumea. Dar nu e vorba doar de a da independenţă copiilor. Sunt mulţi factori în joc, iar sentimentul de siguranţă al cetăţeanului în propriul lui oraş e probabil cel mai important. 

(Foto: cowardlion / Shutterstock.com)

Copiii spanioli se culcă târziu

Conform cercetătoarei Sara Harkness, profesor în cadrul Departmentului de Dezvoltare Umană şi Studii asupra Familiei, la University of Connecticut, familiile spaniole se preocupă mult de aspectele sociale şi interpersonale ale dezvoltării copiilor. Aşa că, departe de se gândi să-şi trimită copiii la culcare la ora 7 sau 8 seara, îi lasă să stea treji până pe la 10, pentru a lua parte la evenimentele din viaţa de familie. 

La drept vorbind, cred că nici la noi copii nu se culcă prea devreme; la oraş, cel puţin, sunt mulţi, prea mulţi copii de şcoală care se culcă târziu, spre miezul nopţii, sculându-se a doua zi devreme pentru a ajunge în clasă la ora 8. Somnul insuficient explică probabil, în bună măsură, problemele pe care le au mulţi dintre aceşti copii (sau problemele pe care le au părinţii cu ei): agitaţi, nervoşi, impulsivi şi obraznici, concentrându-se cu greu la şcoală, luând, în consecinţă, note mai slabe decât ar putea lua şi primind admonestări de la profesori pentru neastâmpărul şi lipsa lor de atenţie, ei nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alţi copii, doar că sunt nedormiţi. Pe termen lung, lipsa somnului va avea consecinţe durabile asupra sănătăţii lor, iar răspunzători sunt părinţii care nu se îndură să lase filmul de la televizor pentru a-şi duce copiii la culcare şi a le citi o poveste.

La pigmeii Aka, mama e şi tată, tatăl e şi mamă

La populaţia Aka din centrul Africii, rolurile masculine şi feminine din cadrul familiei sunt interschimbabile: femeile pot merge la vânătoare, timp în care bărbaţii văd de copii, şi viceversa.

Un antropolog american, prof. Barry Hewlett, care a trăit alături de aceşti oameni pentru a-i studia, a explicat, într-un interviu consemnat în The Guardian, că bărbaţii Aka se găsesc prin preajma copiilor cam în 47% din timp! (Ce societate occidentală s-ar putea lăuda că taţii petrec cu copiii aproape jumătate din durata zilei?) Deşi tot femeile sunt cele care au grijă cel mai mult de copii, există, în ceea ce priveşte asumarea diferitelor răspunderi în cadrul familiei, un grad de flexibilitate practic necunoscut înj societatea noastră, spunea prof. Hewlett. Bărbaţii îşi asumă roluri „tipic feminine” fără nicio reţinere şi, ceea ce e mai important, fără nicio diminuare a statutului, fără nicio impresie de „decădere”. (Cu alte cuvinte, nimănui nu-i trece prin minte să facă vreun comentariu de genul : „Ce, mă, acu’ ai ajuns să ştergi copilu’ la fund? Păi asta-i treabă de bărbat?!”)

Copiii francezi mănâncă de toate

Aşa susţine  Karen Le Billon, autoarea cărţii French Kids Eat Everything, în care explică şi dedesubturile acestei aparente lipse de mofturi a copiilor francezi, în contrast cu  nenumăratele mofturi ale copiilor din alte ţări occidentale. 

Iată câteva dintre „regulile” consemnate de Karen Le Billon (americană, căsătorită cu un francez) şi care fac parte din „educaţia alimentară” a copiilor francezi: 

• copiii – cu excepţia celor foarte mici – mănâncă acelaşi lucru ca şi adulţii 
• mesele se iau în familie; copiii stau la masă, nu mănâncă uitându-se la televizor sau jucându-se pe calculator; sunt încurajaţi să se bucure de mâncare, de timpul petrecut la masă şi împreună cu familia şi li se pretinde să dea dovadă de bună-creştere la masă.
• fără gustări între mese. Şi ce dacă zic că le e foame? E normal să-ţi fie puţin foame între mese!
• nu trebuie neapărat să le placă un anumit aliment, dar trebuie să-l guste înainte de spune că nu le place. 

Rezultatul acestei educaţii, spune Karen Le Billon, este că majoritatea copiilor francezi mănâncă „de toate” – sau, în orice caz, o varietatea foarte mare de alimente, incomparabil mai multe decât mănâncă copiii americani, spre exemplu – de la legume de toate felurile la brânza cu mucegai. 

Pentru mulţi părinţi, pare o utopie, sau ceva ca un vis frumos, prea frumos pentru a fi şi adevărat. În România, în mii de familii cu copii preşcolari şi şcolari, ora mesei este momentul declanşării unei bătălii care se repetă zilnic de 2-3 ori, iar şi iar, ca într-un coşmar căruia nu i se întrevede sfârşitul. Hrănirea celor mici devine un conflict dur, tensionat, cu riposte agresive, încercări de manipulare, negocieri, cedări, frustrări – o imensă sursă de stres pentru părinţi şi, fără îndoială, şi pentru copii, care vor suporta consecinţele pe termen lung ale proastelor obiceiuri alimentare, deprinse încă din copilărie. 

(Foto: Shutterstock.com)

Sigur, întotdeauna e mai uşor de spus decât de făcut, şi „educaţia alimentară în stil francez” preconizată de Karen Le Billon (care spune că această abordare, pe care a încercat-o atunci când s-a mutat în Franţa, a venit de hac groaznicelor mofturi ale celor două fiice ale ei) nu face excepţie. Dar subiectul merita menţionat, având în vedere numărul mare al părinţilor români care se plâng de mofturile la mâncare ale copiilor lor. 

(Foto: Shutterstock.com)

Oare ne-ar putea ajuta această educaţie franţuzească – cu condiţia de a avea tăria să o „implementăm” –  să punem capăt dialogurilor care se aud prea adesea în familiile cu copii răzgâiaţi de la noi? 

”Eu nu mănânc ciorbă!” zice copilul (care de fapt îşi începe fiecare masă cu „Eu nu mănânc cutare” – indiferent ce e pe masă, ceea ce arată clar că problema a trecut din domeniul preferinţelor alimentare în cel al testării limitelor şi al încercărilor  de dominare). Urmează negocieri, rugăminţi, tot felul de încercări creative de convingere din partea adulţilor, încercări care, în faţa refuzului încăpăţânat al copilului, se termină prea adesea cu cedarea din partea acestora: ”Bine, atunci lasă că-ţi face bunica un sendviş cum îţi place ţie” sau „Atunci du-te şi ia-ţi ceva dulce şi lasă-mă în pace, că m-ai scos din sărite!”

Şi uite-aşa copilul câştigă disputa şi ajunge să mănânce doar ce vrea el. Câştigă fiiindcă a învăţat că, dacă se ţine tare, adulţii sfârşesc prin a ceda, pentru că ei vor, mai mult decât orice, să-l vadă mâncând, să nu cumva să rămână nemâncat la vreo masă. 

Ca să nu sfârşim pe acest ton negativ – astea sunt distracţiile meseriei de părinte, ce să facem? – după această scurtă plimbare goegrafică printre părinţii şi copiii din feluritele culturi ale lumii, iată şi o scurtă plimbare prin timp.

Cum îşi creşteau românii copiii acum un veac? 

Pe atunci, majoritatea românilor trăiau la sate sau în nişte târguşoare abia ceva mai răsărite decât satele, aşa că modul de viaţă rural era cel care prevala. În general, medicii şi oamenii de ştiinţă români care studiau viaţa oamenilor din popor denunţau cu toţii încăpăţânarea cu care ţăranii români ţineau la apucăturile lor din bătrâni, la superstiţii, la practicile magice şi religioase, respingând ajutorul medicinei şi al igienei moderne. Mulţi ţărani, se plângeau învăţaţii vremii, recurgeau, în caz de boli ale copiilor, la fel de fel de leacuri băbeşti, adesea ineficiente, ceea ce făcea ca mortalitatea infantilă să fie mare. Iar în ceea ce privea alimentaţia, concepţiile oamenilor din popor erau şi ele tributare datinilor, culturii lui „aşa am apucat din bătrâni”, drept care li se dădea copiilor rachiu „ca să nu scadă” ori erau hrăniţi, încă de foarte mici, cu alimente indigeste, nepotrivite pentru ei, care le provocau tulburări gastrointestinale.

Într-un alt registru, iată ce scria un alt mare învăţat al vremii, de data acesta despre legăturile sufleteşti dintre părinţi şi copii şi despre comportamentul parental, cum i-ar spune psihologii de azi. 

Simeon Florea Marian (1847 -1907) a fost unul dintre cei mai însemnaţi folclorişti şi etografi români; printre cărţile sale – lucrări fundamentale în aceste domenii – se numără o importantă trilogie ce prezintă o bogăţie de aspecte legate de momentele esenţiale ale ciclului existenţial: naşterea, căsătoria, moartea. Cărţile trilogiei – Naşterea la români, Nunta la români, Înmormîntarea la români – adună un belşug de informaţii asupra acestor evenimente, arătând modul în care erau ele percepute de omul de la sat şi felul în care participa la ele. 

Naşterea la români (1893) cuprinde, între altele, un capitol numit Creşterea, în care e zugrăvită cu un entuziasm mişcător afecţiunea pe care părinţii – mamele mai ales – o dovedesc faţă de copii. 

„Românca ţărancă, de ar fi orişicât de bogată şi de ar avea orişicât de mulţi copii, ea pre nici unul nu-l dă pe mânele altei femei ca să i-l lăpteze şi crească, nicicând nu-şi caută şi năimeşte doică […], ci numai dacă-i încuviinţează sănătatea îi nutreşte şi creşte ea singură. ”

Autorul citează cu indignare afirmaţiile unui „străin”, dr. Heinrich v. Wlislocki, care, scriind despre viaţa românilor din Transilvania, susţinea că, odată trecute cele 6 săptămâni de lăuzie, ţărancele românce îşi neglijau adesea copiii: se apucau din nou de lucru, petrecându-şi toată ziua prin ogradă, la pădure ori la câmp, lăsând sugarii singuri toată ziua în casă şi dându-le să mănânce abia seara. „Despre o relaţie intimă între mamă şi copil nici vorbă nu poate fi la români; de aceea, în genere luat, le şi lipsesc lor cântecele de leagăn precum şi cele de copii, cari ni le înfăţişează poezia poporală a celorlalte naţiuni prin adâncimea sentimentului şi a intimităţii sale într-un chip atât de excelent.”

Părintele Marian, fără a face risipă de retorică pentru a combate asemenea opinii părtinitoare, a ales să demonstreze lipsa de adevăr a acestor afirmaţii prin exemple concrete, reproducând în acest capitol al cărţii un mare număr de cântece de leagăn culese de el şi alţi etnografi. 

De altfel, cu toată bunăvoinţa lui, nu ignora excepţiile ce puteau să apară în ceea ce privea grija maternă.

„Ce se atinge de intimitate, am spus chiar la începutul acestui capitol, şi o mai repeţesc încă o dată, că românca adevărată numai rar când se despărţeşte bucuroasă de copilul său sugător, şi ea e totdeauna cu gândul la dânsul, ca să nu i se întâmple vreo nenorocire.”

„Sunt, nu-i vorbă, şi de acele mame cari nu-şi prea bat capul cu copiii lor, dar numărul acelora, după cât ştiu eu, e foarte mic în comparare cu totalitatea româncelor.”

Tot astfel, nu-i erau străine şi alte probleme ale familiei româneşti rurale de atunci (oare numai de atunci?):

„Sunt o seamă de bărbaţi cari, uitându-şi datoria de soţ şi părinte, petrec mai mult prin crâşme decât pe acasă. Ba, nu destul atâta, când se întorc acasă se încep la ceartă şi chiar la bătaie cu soţiile lor, neluând în consideraţiune că aceste, pe lângă munca de pe lângă casă, mai au încă de a căuta şi de copii. ”

Continuă povestind o seamă de datini şi credinţe, practici magico-religioase şi superstiţii legate de comportamentul copiilor mici şi de dezvoltarea lor („Copilului mic să nu i se taie unghiile până nu împlineşte anul, că se învaţă hoţ” sau fiindcă astfel „n-are cu ce se apăra de Necuratul”) şi încheie povestind despre jocurile şi giumbuşlucurile pe care le făceau părinţii pentru a-şi înveseli şi linişti copilaşii, cu un atât de minunat dar al evocării, încât ai impresia că te afli acolo, în căsuţa ţărănească, şi asişti înduioşat la joaca fericită a unei mame sau a unui tătic cu pruncul lor.

„Aşa-şi creşte poporul nostru copiii săi: cu cântece, dezmierdări şi diverse jucării, până ce-i vede mari!”

Oare ce-a rămas la fel şi ce s-a schimbat? 

(Foto: salajean / Shutterstock.com)