Adevărul despre mitul lui David şi Goliat – povestea neştiută a întâmplării

Cu toţii ştim ce se povesteşte că s-a întâmplat acum trei milenii: bătălia a fost câştigată de personajul ce nu părea să aibă nicio şansă, iar reuşita sa neaşteptată a fost repetată atât de des de-a lungul veacurilor, încât referirea la „David şi Goliat” a intrat în vocabularul nostru drept o metaforă ce descrie o victorie improbabilă.

Este însă mitul acesta adevărat? De curând, autorul Malcolm Gladwell a decis să investigheze lupta dintre cei doi eroi legendari, iar descoperirile sale au fost cu adevărat surprinzătoare. Se pare că aproape tot ceea ce ştiam despre acest mit este greşit, dezvăluie Gladwell în cartea „David and Goliath”.

Cum s-a desfăşurat lupta cu adevărat?

Primul lucru pe care trebuie să îl înţelegem este contextul în care a avut loc bătălia dintre cei doi. Aceasta s-a desfăşurat într-un loc important din vechea Palestină, Shephelah, nume ce desemnează o serie de văi leagă Munţii Iudeei, situaţi în vest, de câmpia mediteraneană. Aceste văi aveau o deosebită importanţă strategică, oferind acces către oraşele Hebron, Betleem şi Ierusalim, aflate în zonele de munte. Lupta a avut loc în valea Ela, locul de desfăşurare al mai multor conflicte istorice. În acest loc s-au confruntat Cavalerii Cruciaţi şi Saladin în secolul al XII-lea, iar cu o mie de ani înainte valea a fost martora războaielor macabee. În vremea Vechiului Testament, aici s-au înfruntat filistinii şi israeliţii.

Filistinii erau un popor originar din Creta, specializat în navigaţie, care ajunsese în Palestina şi se aşezase în regiunea de coastă. În schimb, israeliţii trăiau în munţi sub conducerea regelui Saul. În cea de-a doua jumătate a secolului al XI-lea î.e.n., filistinii au început să se deplaseze spre est, prin valea Ela. Scopul lor era să cucerească o culme aflată în apropiere de Betleem, ceea ce le-ar fi permis să împartă împărăţia lui Saul în două.

Împăratul israeliţilor a aflat de planul filistinilor şi, alarmat, şi-a strâns armata şi a pornit să îi înfrunte în valea Ela. Cele două armate au ajuns într-un punct de blocaj, fiecare din ele aşezându-şi tabăra pe una din cele două culmi ce dădeau înspre vale: israeliţii pe cea din nord, iar filistinii pe cea din sud. Armatele au rămas pe poziţii timp de câteva săptămâni, niciuna dorind să coboare în vale pentru a-şi ataca adversarii, pentru că asta ar fi expus-o.

În cele din urmă, pentru a ieşi din impas, filistinii au decis să-l trimită pe cel mai impunător războinic al lor în vale. Acolo, acesta a strigat către israeliţi, cerându-le să-l trimită la rândul lor pe cel mai semeţ luptător în vale, pentru a decide soarta conflictului printr-o luptă om la om. Aceasta era o tradiţie în luptele din antichitate, fiind o metodă prin care disputele puteau fi rezolvate fără vărsarea de sânge ce ar fi decurs dintr-o bătălie majoră.

Filistinii trimiseseră un gigant de peste 2 metri înălţime, dotat cu o armură de bronz, o sabie şi o suliţă. În faţa sa mergea cel ce-i purta scutul. Masivul soldat s-a uitat către israeliţi şi le-a cerut să aleagă un soldat care să se lupte contra sa: „Dacă va învinge în luptă şi mă va doborî, vă vom fi sclavi. Dar dacă eu voi fi învingător, voi veţi fi sclavii noştri”.

În tabăra israelită, nimeni nu dorea să se lupte cu gigantul. În cele din urmă, un tânăr cioban care venise din Betleem pentru a le aduce de mâncare fraţilor săi a decis să se ofere el pentru a-l înfrunta pe filistin. Saul nu a vrut să-l lase pe tânăr să se lupte, argumentând că adversarul său era un luptător cu experienţă, însă ciobanul a insistat, afirmând că avusese adversari mai puternici decât filistinul. „Când urşii sau leii vin să-mi fure oile, merg după ei şi le recuperez din ghearele lor”, explica tânărul. În cele din urmă, Saul i-a permis să se lupte, astfel că David a luat cinci pietre de pe jos şi s-a îndreptat către Goliat, care-i striga „vino la mine, şi-ţi voi da carnea ta păsărilor cerului şi fiarelor cîmpului”. Aşa avea să înceapă una dintre cele mai faimoase bătălii din istorie.

Goliat se aştepta să se confrunte cu un războinic de talia lui în luptă directă, astfel că s-a pregătit pentru acest scenariu. Pentru a se proteja de lovituri, filistinul purta o haină compusă din „solzi” de bronz ce îi acoperea braţele, lungă până în dreptul genunchilor. Picioarele îi erau acoperite cu alte segmente de bronz, iar pe cap avea o cască metalică. El era dotat cu trei arme, toate fiind gândite pentru lupta corp la corp: o suliţă de bronz pentru a penetra scuturi şi armuri, o sabie şi o altă suliţă pentru luptă corp la corp, care era principala sa armă. „Această suliţă extraordinară, dotată cu un mâner metalic şi cu o lamă de fier, combinată cu forţa braţelor lui Goliat, le părea israeliţilor capabilă să penetreze orice scut sau armură de bronz”, explică istoricul Moshe Garsiel, acesta fiind motivul pentru care nimeni nu dorea să se lupte cu Goliat.

David s-a oferit să-l înfrunte, iar împăratul Saul i-a oferit sabia şi armura sa, însă tânărul cioban l-a refuzat. „Nu pot să mă mişc, nu sunt obişnuit cu ele”, i-a răspuns David, care a preferat să ia cinci pietre de pe jos şi să le pună în desagă. Apoi a coborât în vale purtând cu el toiagul de cioban. Goliat, vâzând băiatul ce se apropia de el, s-a simţit insultat. Filistinul se aştepta să se lupte cu un războinic adevărat, iar în faţa lui apăruse un cioban, reprezentantul uneia dintre cele mai umile meserii, care părea să vrea să folosească un băţ împotriva sabiei sale. „Ce, sunt câine, de vii la mine cu toiege?”, i-a strigat Goliat lui David, arătând spre bastonul său.

Ce s-a întâmplat ulterior a intrat în legendă. David a pus una dintre pietre în căuşul de piele al praştiei sale şi a lansat-ocu forţă spre fruntea expusă a lui Goliat. Gigantul s-a prăbuşit sub impactul şocului, iar David a fugit spre el, i-a luat sabia şi i-a tăiat capul. Biblia relatează că „filistenii, când au văzut că uriaşul lor a murit, au luat-o la fugă”.

Aşadar, legenda spune că bătălia a fost câştigată miraculos de personajul ce nu părea să aibă vreo şansă de izbândă. Gladwell dezvăluie, însă, de ce această viziune este greşită.

Adevărul din spatele legendei

Prima greşeală constă în faptul că îl considerăm pe David personajul cu şanse mai mici de victorie. Motivul este clar: el era un copil, pe când Goliat era un uriaş. Filistinul avea experienţă în luptă, pe când David era doar un cioban. De asemenea, Goliat era dotat cu armuri, sabie şi suliţe, pe când David nu avea decâ o praştie.

Gladwell afirmă că prima greşeală pe care o facem este să spunem că „David nu avea decât o praştie”. Armatele din antichitate aveau trei tipuri de soldaţi. Primii erau cei din cavalerie, oameni înarmaţi ce călătoreau pe cai sau în care de război. Al doilea tip era infanteria, soldaţi pedeştri dotaţi cu armuri, săbii şi scuturi. Cel de-al treilea tip era compus din luptătorii cu proiectile, care astăzi ar purta numele de artilerie: arcaşi şi soldaţi cu praştii. Cei din urmă erau dotaţi cu o praştie alcătuită dintr-un săculeţ de piele care avea legate în ambele părţi bucăţi lungi de sfoară. Soldaţii puneau o piatră sau o bilă de plumb în săculeţ, învârteau din ce în ce mai tare şi apoi dădeau drumul uneia din bucăţile de sfoară, lansând proiectilul.

Lupta cu praştia necesita foarte mult talent şi antrenament, dar cei ce se dedicau acestei abilităţi aveau în mâna lor o armă devastatoare. Picturile din Evul Mediu arată că specialiştii în utilizarea praştiei puteau să doboare o pasăre din zbor. Legendele din Irlanda spun că cei ce mânuiau praştiile puteau să lovească o monedă de la orice distanţă la care o puteau zări. De asemenea, în Biblie se vorbeşte despre „oameni aleşi care nu se slujeau de mâna dreaptă; toţi aceştia, aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr, şi nu dădeau greş”. Aşadar, un specialist în manevrarea praştiei putea să ucidă sau să rănească serios o ţintă aflată la o depărtare de până la 200 de metri.

Istoricul Baruch Halpern afirmă că praştia a jucat un rol extrem de important în războaiele antichităţii, pentru că cele trei tipuri de soldaţi se completau în lupte. Infanteria putea să facă faţă cavaleriei cu ajutorul suliţelor lungi şi a armurilor, pe când cavaleria putea să învingă soldaţii de artilerie, deoarece caii se mişcau prea repede pentru a permite acestora să ţintească. La rândul lor, soldaţii specializaţi în lansarea proiectilelor învingeau infanteria, deoarece un soldat dotat cu armură şi scut era lent, fiind o ţintă sigură. „Din acest motiv a eşuat expediţia ateniană în Sicilia, în timpul războiului peloponesiac. Tucidide descrie cum infanteria grea a Atenei a fost decimată în munţi de infanteria uşoară locală, în mare parte prin folosirea praştiei”, scrie Halpern.

Goliat era un soldat de infanterie grea, iar el credea că se va duela cu un alt soldat de acelaşi tip. „Atunci când filistinul i-a spus «vino la mine, şi-ţi voi da carnea ta păsărilor cerului şi fiarelor cîmpului”», fraza cheie a fost «vino la mine». Goliat îi cerea să vină aproape pentru a se lupta corp la corp”, explică Gladwell. Acelaşi motiv stă şi la baza gestului împăratului Saul, care dorea să-l echipeze pe David cu sabia şi armura sa: el credea că tânărul păstor urma să se lupte cu Goliat corp la corp.

David nu avea de gând să facă acest lucru. De altfel, atunci când tânărul i-a spus lui Saul că ucisese urşi şi lei, el nu-şi dezvăluia doar curajul, ci şi planul de a lupta cu Goliat precum cu animalele sălbatice: folosind proiectile.

David a fugit spre Goliat, căci absenţa armurii îi permitea să se mişte rapid, apoi a pus o piatră în praştie şi a învârtit-o din ce în ce mai repede, ajungând până la 6-7 rotaţii pe secundă, şi a ţintit fruntea filistinului, singurul punct vulnerabil al acestuia. Eitan Hirsch, un expert în balistică din cadrul Israel Defense Forces, a efectuat de curând un studiu, calculând viteza unei pietre aruncate cu praştia de către o persoană pricepută. Hirsch a ajuns la concluzia că o piatră obişnuită, aruncată de un expert cu praştia de la 35 de metri distanţă, ar fi lovit capul lui Goliat cu o viteză de 34 de metri pe secundă. Impactul intens era suficient pentru a ucide sau pentru a-l lăsa inconştient. „David ar fi putut să învârtă şi să lanseze piatra spre Goliat în puţin mai mult de o secundă, un timp atât de scurt încât Goliat nu ar fi avut cum să se protejeze şi în care ar fi fost staţionar”, concluzionează Hirsch în studiul său. În plus, analizele efectuate în valea Ela au arătat că acolo se găsesc pietre din sulfat de bariu, ce au o densitate de 4,2 grame pe centimetru cub (faţă de aproximativ 2,4 grame în cazul pietrelor obişnuite), ceea ce le transformă într-un proiectil mult mai periculos.

Goliat nu avea multe opţiuni. Gigantul purta o armură ce cântărea zeci de kilograme, fiind pregătit pentru o bătălie la mică distanţă, unde ar fi putut sta imobil, respingând loviturile cu ajutorul armurii şi ripostând cu suliţa. Atunci când a înţeles că bătălia nu avea să se desfăşoare conform aşteptărilor sale, era prea târziu. Istoricul Robert Dohrenwend scrie că „Goliat avea la fel de multe şanse în faţa lui David precum un războinic din Epoca de Bronz înarmat cu o sabie împotriva unui adversar dotat cu un pistol automat”.

Aşadar, o primă greşeală pe care o facem este în ceea ce priveşte raportul de forţe dintre cei doi. Un soldat de infanterie grea va fi întotdeauna învins de unul specializat în lupta cu proiectile. Totuşi, Gladwell afirmă că aceasta nu este singura eroare din spatele acestui mit. Autorul a mai identificat un aspect bizar în legenda lui Goliat.

„Saul şi israeliţii cred că ştiu cine este Goliat. După ce îl văd concluzionează că este un războinic de temut. Totuşi, ei nu îl văd cu adevărat”, notează Gladwell. Autorul subliniază câteva aspecte neobişnuite. Primul este faptul că, deşi este un războinic de temut, el vine în vale însoţit de un servitor care îi poartă scutul. De regulă, în antichitate arcaşii erau acompaniaţi în bătălie de un soldat care să le ţină scutul, deoarece aveau mâinile ocupate cu arcul şi săgeata. Goliat, însă, lupta corp la corp. De avea el nevoie de un alt om care să-i poarte scutul?

Mai mult, întreabă Gladwell, de ce îi spunea Goliat lui David „vino la mine”? De ce nu se ducea el spre israelit? În Biblie se menţionează că Goliat mergea încet, „puţin cîte puţin”, un detaliu aparent ciudat referitor la cel considerat un luptător cu puteri neobişnuite. De asemenea, autorul se întreabă de ce nu a reacţionat mai devreme, adică atunci când l-a văzut pe David coborând în vale fără armură şi sabie. Gladwell notează că „Goliat părea că nu ştie ce se petrece în jurul său”, şi că, în loc să fie speriat când l-a văzut pe David, a fost mai degrabă insultat. Autorul mai subliniază reacţia bizară a lui Goliat, care a spus „ce, sunt câine, de vii la mine cu toiege?”, făcând referire la mai multe toiege, deşi David avea doar unul.

Toate aceste elemente bizare au o explicaţie simplă. Astăzi, numeroşi experţi din medicină cred că Goliat suferea, de fapt, de o problemă medicală gravă: acromegalie. Această boală este provocată de o tumoare benignă a glandei pituitare, care declanşează producerea excesivă de hormon de creştere, aceasta fiind explicaţia pentru dimensiunile extraordinare ale lui Goliat. Cea mai înaltă persoană din istorie, Robert Wadlow, suferea de acromegalie şi a atins 2,72 metri înălţime spre finalul vieţii.

Unul dintre principalele efecte secundare ale acromegaliei constă în tulburările de vedere. Tumorile pituitare cresc atât de mult încât comprimă nervii ce ajung la ochi, astfel că persoanele cu acromegalie suferă adesea de vedere diminuată şi de diplopie, adică văd imaginile dublate. Aşadar, de ce era însoţit Goliat de un om care-i purta scutul? Pentru că rolul acestuia era, de fapt, de ghid vizual, scutul fiind doar o scuză ce camufla adevăratul său scop. Acesta este şi motivul pentru care Goliat mergea încet, căci nu percepea corect lumea din jurul său. De asemenea, strigătul lui Goliat către David, „vino la mine!”, era mai degrabă o aluzie la propria sa vulnerabilitate, căci uriaşul nu ar fi putut să se îndrepte el către David. Totodată, diplopia asociată acestei probleme medicale explică şi de ce Goliat vedea „toiege”, deşi David avea doar unul.

O cercetare publicată în jurnalul Radiology de Stanley Sprecher explică, totodată, de ce David l-a putut ucide pe Goliat cu praştia. Acromegalia are deseori ca efect lărgirea sinusurilor frontale, care duce la subţierea osului frontal şi face mai uşoară penetrarea acestuia de către proiectile.

Aşadar, israeliţii vedeau în vale un războinic uriaş, costumat de luptă pentru a intimida. În realitate, însă, acelaşi element care îl făcea pe Goliat gigant era şi sursa principalei sale slăbiciuni. „Aceasta este o lecţie importantă pentru bătăliile pe care le ducem cu tot felul de giganţi. Cei puternici şi plini de forţă nu sunt întotdeauna ceea ce par”, concluzionează Gladwell.