Legenda adevărată a lui Khutulun – prinţesa luptătoare din Mongolia

 

Străvechile lupte Bokh

 

Vechii mongoli preţuiau la un bărbat ceea ce ei numau plini de respect „Cele Trei Mari Virtuţi” adică talentul de călăreţ abil, stăpânirea artei trasului cu arcul şi lupta corp la corp. Iar între aceste trei virtuţi războinice care defineau orice bărbat adevărat conform cerinţelor tradiţionale, talentul de luptător cu mâinile goale era cel mai preţuit.

 

Însuşi marele Ginghis Han considera luptele corp la corp drept cea mai bună metodă de a-şi menţine războinicii într-o formă fizică care să le permită oricând să pornească la luptă.

 

Şi în prezent mongolii preţuiesc mult luptele lor naţionale denumite Bokh sau Bokhe, în funcţie de dialecte şi regiune.

Bokh nu se traduce direct prin luptă sau încleştare fizică aşa cum ar da de bănuit la prima vedere. Oamenii stepelor mongole spun că Bokh este în sine un concept deosebit de complec care s-ar traduce mai degrabă prin „putere, duritate şi rezistenţa spiritului” decât prin simpla luptă corp la corp.

 

Este o formă de luptă arhaică, care are încă conotaţii profunde în bogatul simbolism şi etos mongol. De-a lungul timpului, popularitatea acestei forme ritualizate de luptă a depăşit graniţele etnicilor mongoli, fiind preluată şi de către alte etnii înrudite precum buriaţii şi tuvaşii.

 

Picturile rupestre vehci de aproximativ 5.000 de ani din provincia Bayankhongor, demonstrează vechimea acestor întreceri prin imaginile care reprezintă bărbaţi aproape goi care se luptă înconjuraţi de mulţimi de oameni sub formă de spectatori.

 

 

Luptele deja standardizate apar pentru prima dată reprezentate pe o placă de bronz descoperite într-un sit arheologic care a aparţinut populaţiilor Xiongnu (hunii asiatici de dinainte de invazia lor spre Europa) care au trăit în regiune între anii 206-220 înainte de Hristos. La origini, Bokh a fost o formă fizică de pregătire a războinicilor pentru realităţile dure pe care urmau să le întâlnească pe câmpul de bătălie. Practicarea aceste forme de lupte libere necesită nu numai o mare forţă fizică, ci şi rezistenţă şi abilitate.

 

Foarte iubite şi populare, aceste lupte au străbătut mileniile fără mari modificări. Formele de astăzi sunt aproape identice cu cele care erau practicate se războinicii celui care a ridicat cel mai mare imperiu din istoria omenirii.

 

 

În Bokh nu există categorii de greutate sau înălţime, iar rundele nu sunt delimitate de timp. Cei doi competitori se apucă fiecare de braţe, mijloc sau pantalonii scurţi, speciali, cusuţi din piele rezistentă şi încearcăsă se împingă sau să se dezechilibreze unul pe celălalt, până în momentul în care unul dintre ei a atins solul cu orice parte a corpului, braţelor sau picioarelor, cu excepţia tălpilor.

 

În acel moment, intervine şi arbitrul care întrerupe lupta şi declară învingătorul. Luptătorii mai mici şi mai uşori, sau mai ales cei mai atehnici sunt cei care pierd primii, de regulă la câteva secunde după începerea confruntării. Dar în cazul în care se luptă dodi competitori de talii, greutăţi, experienţă şi abilităţi similare, luptele pot dura mult timp. Uneori trece şi o jumătate de oră până unul dintre ei este obligat să atingă pământul.

 

„Spartana” din Mongolia 

 

De fiecare dată când bărbaţii Mongoliei se luptă în festivalul Naadam, care are loc anual în prima parte a lunii iulie, încă din vremurile lui Ginghis Han, fiecare dintre aceşti coloşi se remarcă vizual prin echipamentul de luptă nemaiântâlnit oriunde în lume.

 

În primul rând, luptătorii poartă un fel de vestă cu mâneci lungi, de o croială neobişnuită, care lasă descoperite complet pieptul şi abdomenul ca şi cum s-ar dori să se demonstreze că toţi competitorii pot fi doar bărbaţi.

 

La sfârşitul fiecărei lupte, practicanţii îşi mişcă lent braţele desfăcute într-un fel de dans ritualizat care imită zborul acvilelor de munte, păsări foarte apreciate în cultura, mitologia şi tradiţiile mongole. Dansul este efectuat doar de învingători ca o demonstraţie cât mai vizibilă a victoriei.

Este într-adevăr un dans al victoriei, dar este de asemenea un tribut deloc uşor pentur orgoliul masculin, tribut în onoarea memoriei celei mai mari luptătoare din istoria Mongoliei, o prinţesă atât de pricepută în luptele Bokh încât niciun bărbat al stepelor nu a reuşit să o învingă.

 

Luptătoarea cu sânge nobil a fost nimeni alta decât stră-strănepoata lui Ginghis Han, fiica lui Kaidu Han şi nepoata lui Kublai Han. Dârza femeie s-a născut cândva în preajma anului 1260 şi este cunoscută din documentele vremii sub mai multe nume: Khutulun, Aiyurug, Kotol Tsaagan sau Aijaruc, însă numele cel mai des întâlnit este cel de Khutulun- un nume cu rezonenţe deosebit de poetice pentru o războinică dură, nume care s-ar traduce drept Frumoasa Lumină a Lunii. Spirit încăpăţânat şi tradiţionalist, Khutulun a respins încă din fragedă pruncie viaţa luxoasă şi facilă de care se care se bucura puternicul şi influentul ei unchi, Kublai Han la curtea imperială a Chinei.

 

Luptă în stilul mongol Bokh    Sursa foto: Shutterstock

 

Fata era plămădită de la început din aluatul aspru şi fascinant al vechilor mongoli, ea respingea vehement tentaţiile şi comoditatea unei îndestulate şi luxoase vieţi sedentare de care ar fi putut profita fără probleme prin poziţia sa socială deosebit de înaltă în contextul acelro vremi. La maturitate, Khutulun s-a transformat într-o femeie deosebit de înaltă, masivă şi puternică, calităţi fizice de care s-a folosit din plin pentru a se impune în cele trei domenii care dau valoarea cuvenită oricărui războinic mongol: călăria, trasul cu arcul şi luptele Bokh.

 

Vajnica femeie nu era deloc străină de lupte căci în copilărie crescuse alături de alţi paisprezece fraţi alături de care învăţase mai în glumă, mai în serios să se lupte la un nivel remarcabil chiar şi pentru un bărbat. Pe măsură ce creştea, prinţesa descoperea că vocaţia din copilîrie se transformase în egală măsură într-un dar şi o mare pasiune. Participa la toate turneele de lupte dechizată în bărbat, căci femeile nu aveau voie să lupte în Naadam, şi începea să câştige meci după meci până în momentul în care i se dusese vestea în tot imperioul drept luptătorul care nu putea fi îngenuncheat de nimeni. 

 

Khutulun devenea astfel nu numai faimoasă, dar şi deosebit de bogată după standardele mongole în care bogăţia se măsura în numărul şi valoarea cailor deţinuţi de fiecare om.

 

Khutulun cîştiga toţi caii puşi miză de oponenţii săi, astfel încât se spune despre ea că strânsese o herghelie personală care număra zece mii de capete şi rivaliza cu herghelia deţinută de însuşi Kublai Han.

 

Mongolii au crezut dinttodeauna că o mare victorie la un turneu de Bokh conţine un aspect sacru, iar campionii erau binecuvântaţi de spiritele cele bune. Victoriile ca luptător ale lui Khutulun au făcut-o companionul purtător de noroc ideal pentru campaniile militare ale tatălui ei. Intraţi în conflict deschis cu Kublai Han, tatăl şi fiica au stăvilit eforturile acestuia de a cuceri teritoriile care care cuprindeau Khirghizia, partea de vest a Kazahstanului de astăzi, alături de regiunile muntoase din vestul Chinei.

 

 

Cei doi au respins fiecare armată trimisă împotriva lor şi au reuşit astfel să-şi menţină teritoriile în afara stăpânirii dinastiei Yuan impuse în China de către Kublai Han.

Pe câmpul de bătălie, Khutulun folosea o metodă neobişnuită dar periculoasă de a-şi confrunta adversarii. Călărea alături de tatăl său, dar atunci când simţea momentul oportun, conform scrierilor lui Marco Polo care a fost contemporan cu ea şi a cunoscut-o, viteaza prinţesă „ţâşnea călare spre liniile inamice şi însfăca din şa un războinic la fel de uşor cum răpeşte uliul un pui de găină, după care călărea spre tatăl ei cu prizonierul ţintuit pe şa de braţul său puternic. Aşa făcea prinţesa de multe ori”. Astfel de demonstraţii de forţă şi bravadă stârneau de fiecare dată panică şi ruşine în liniile inamice, războinicii gândindu-se pe bună dreptate că dacă o femeie le poate face aşa ceva, de ce este în stare un bărbat luptător din hoarda lui Kaidu Han. Mulţi inamici începeau să creadă că puternica prinţesă era susţinută de forţele divine…

 

Kutulun era într-adevăr neobişnuită, dar nu unică. Femeile mongole erau obişnuite cu asprimea şi dificultăţile campaniilor militare ale soţilor lor, multe purtau sabie, arc şi săgeţi, şi conform multor izvoare istorice, aceste adevărate amazoane cu ochi migdalaţi intrau deseori în luptă alături de bărbaţii lor. Această trăsătură de războinică, de luptătoare a femeii mongole, a fost susţinută de viaţa şi condişiile societăţilor nomade din stepe.

 

Spre deosebire de femeile din societăţile umane sedentarizare care deveniseră un fel de accesorii ale bărbaţilor, femeile mongole trăiau mereu sub constanta realitate a expediţiilor de jaf sau a luptelor de apărare. Mai mici şi mai uşoare decât bărbaţii, femeile mongole deveneau adesea călăreţe şi arcaşe deosebit de iscusite. Specializarea în aceste arme nu era întâmplătoare căci neavând forţa fizică a bărbaţilor care se specializau în mânuirea lăncilor, săbiilor, topoarelor, buzduganelor şi altor arme grele, femeile erau mai apropiate de arcuri şi săgeţi.

 

Eroina din Turandot

 

Mândră şi conştientă de valoarea succeselor sale atât în războaie cât mai ales în comcursuile de lupte, Khutulun refuza constant orice propunere de căsătorie, amintind tuturor pretendenţilor că nu se va mărita decât cu bărbatul care o va învinge în luptă.

 

Atraşi de faima, statutul şi bogăţiile sale, mulţi mongoli au încercat să o învingă, dar niciunul nu a reuşit. Părinţii săi erau deja îngrijoraţi cu privire la viitorul tinerei femei. Conform cronicilor lui Marco Polo, un prinţ mongol s-a prezentat la curte în jurul anului 1280, nerăbdător să o înfrângă în luptă dreaptă. Majoritatea pretendenţilor anteriori puneau rămăşag cam zece cai, câţiva doar fiind capabili să rişte o miză de o sută de cai. Prinţul cel proaspăt sosit a pariat o mie de cai, iar părinţii prinţesei s-au străduit să o convingă să piardă intenţionat şi prinţul cel necunoscut să câştige astfel confruntarea.

 

 

Lupta a fost una de proporţii epice. O mulţime uriaşă se adunase, iar în dorinţa de a-şi mulţumi părinţii şi de a se mărita în sfârşit, prinţsa era pregătită să piardă cu bună ştiinţă. Numai că în focul luptei, Khutulun a descoperit cu surprindere că adversarul era de departe cel mai puternic bărbat cu care se confruntase până atunci. Înfruntarea s-a prelungit până peste aşteptările tuturor, şi niciunul dintre oponenţi nu-l putea domina pe celălalt. Într-un final, bazându-se pe experienţa ei, prinţesa a reuşit o fentă în urma căreia adversarul a atins pământul cu un genunchi. Umilit şi tris, prinţul s-a urcat pe cal şi fără să scoată o vorbă s-a îndepărtat spre stepele din care venise, lăsând cei o mie de cai valoroşi.

 

Viaţa sa publică neobişnuită şi exuberantă, lipsită de soţ în vremuri în care acest lucru era de negândit, avea să nască numeroase bârfe şi presupuneri speculative şi nefondate nu doar în rândul supuşilor hanului Kaidu, dar şi printre cronicarii vremii.

Însă cei mai scandalizaţi de situaţie erau vecinii şi inamicii musulmani ai hanatului lui Kaidu. Inamicii ei politici şi militari care nu fuseseră capabili să o înfrângă pe câmpul de luptă au lansat intenţionat un zvon fals dar scandalos cum că prinţesa fără soţ ar trăi în mod incestuos alături de tatăl ei.

 

Înţelegând preţul cel greu pe care trebuia să-l plîtească tatăl ei pentru toată această propagandă mincinoasă, Khutulun a ales un bărbat dintre supuşii fideli ai tatălui ei, cu care s-a măritat, de data aceasta fără să se mai lupte cu el. Omul i-a devenit soţ unei prinţese obligată să se mărite din considerente social politice, o prinţesă care se mai consola doar cu gândul că nu fusese înfrântă niciodată în luptă dreaptă. Cum Khutulun îşi învinsese toţi fraţii şi devenise copilul favorit al hanului, acesta o preţuia atât de mult încât dorea să o numească han în locul său încă de când era în viaţă.

 

Fraţii ei s-au opus vehement, şi spre bucuria lor, prinţesa vroia mai degrabă să fie conducătoarea armatelor decât a întregului hanat. Khutulun l-a susţinut politic pe Orus, fratele ei favorit în shimbul promisiunii că acesta odată ajuns han o va numi conducătoare militară. Cei doi au menţinut o alianţă loială doar pe parcursul a câţiva ani, iar în anul 1306, Khutulun care avea aproximativ 46 de ani a decedat brusc din cauze rămase şi astăzi necunoscute.

 

Pe baza acestor cauze necunoscute, majoritatea istoricilor sunt de părere că prinţesa luptătoarea a fost asasinată în urma unor comploturi de care nu erau străini proprii ei fraţi.

 

 

Numele şi faptele ei au străbătut veacurile, fiind menţionată de cronicarii musulmani şi de Marco Polo. În anul 1710, orientalistul francez Francois Petis de La Croix a publicat o culegere de povestiri şi fabule inspirate din tradiţiile asiatice în care există un capitol dedicat lui Khutunlun. În adaptarea francezului, acesta o numeşte Turandot, adică „Fiica Turcoaică”, fiica de 19 a lui Altîn Han, împăratul mongol al Chinei. Opera Turandot, foarte diferită de povestea adevărată care a inspirat-o, a fost scrisă în formă finală de către Friderick Schiller, iar cea mai apreciată variantă de operă a lui Turandot este cea pusă în scenă de Giacomo Puccini.

 

Astăzi, mongolii îşi amintesc cu mândrie de viteaza prinţesă, dar pentru a nu mai păţi niciodată ruşinea de a fi înfrânţi de o femeie, luptătorii de Bokh poartă acele veste tipice care le lasă pieptul dezgolit.

 

Pentru ca nicio femeie să nu se mai poată deghiza vreodată în bărbat şi să participe în vreun concurs în zorii zilelor de Naadam…