Religia – un instrument al supravieţuirii? De ce cred oamenii în supranatural

Ei cercetează aşa-numită teorie cognitivă a religiei, care susţine că modul în care funcţionează mintea umană îi predispune pe oameni la adoptarea unor credinţe în supranatural, ce formează baza religiilor; astfel, apariţia religiilor poate fi explicată în cel mai firesc mod, prin înclinaţiile naturale ale oamenilor, determinate de modul lor obişnuit de a gândi.

Teoria a fost prezentată pe larg în urmă cu 2 decenii, într-o carte publicată în 1994, The Naturalness of Religious Ideas, al cărei autor, antropologul francez Pascal Boyer, este unul dintre iniţiatorii acestei viziuni. 

Mai recent, în 2001, într-o altă lucrare, Et l’homme créa les dieux : Comment expliquer la religion, el a reluat acestă abordare evolutivă a originii conceptelor religioase, explicând în ce fel şi-au alcătuit oamenii aceste concepte şi de ce acestea s-au bucurat de un succes atât de mare, dăinuind şi dezvoltându-se de-a lungul timpului.

Ideea centrală este aceea că noi, oamenii, ca urmare a modului în care funcţionează mintea noastră, avem o „predilecţie” spre elaborarea unor  credinţe în supranatural; apărute la oamenii preistorici, asemenea credinţe s-au diversificat şi dezvoltat, luând forma numeroaselor religii care au existat şi există în culturile lumii. 

Această abordare evolutivă a religiei a fost prezentată recent într-un articol publicat în The Conversation, de către dr. Steve Kelly, un cercetător de la Universitatea Strathclyde, Marea Britanie, specialist în neuroştiinţe şi pasionat el însuşi (pe lângă domeniul său principal de interes – învăţarea) de psihologia cognitivă a religiei.

Această viziune porneşte de la observaţii asupra psihologiei umane şi asupra felului în care modul nostru specific de a gândi i-ar fi ajutat pe primii oameni, în timpurile preistorice, să supravieţuiască în condiţiile extrem de dificile ale existenţei lor. Azi avem, din fericire, si alte moduri de a cunoaste si a de a ne explica lumea. Dar in preistorie lucrurile stateau cu totul altfel.

Cum gândesc oamenii?

Una dintre caracteristicile minţii umane este următoarea: când se întâmplă ceva, survine un eveniment oarecare, noi suntem înclinaţi să considerăm că a fost produs de o creatură vie, adică avem tendinţa de a presupune existenţa unui agent. Aşa erau înclinaţi să gândească oamenii primitivi şi e uşor de înţeles de ce: aşa îi învăţase evoluţia, care îi „forţa” să adopte comportamente ce măreau şansele de supravieţuire. După cum explică dr. Kelly în articolul său, dacă vedeau frunzele unui tufiş mişcându-se ori auzeau trosnetul unei rămurele, puteau să presupună că sunt provocate de vânt, dar era mult mai bine să presupună că era vorba despre un animal de pradă şi să o ia la fugă; cei care făceau aşa aveau şanse mult mai mari de a supravieţui.

Supravieţuitorii transmiteau urmaşilor această tendinţă de a presupune existenţa unui agent (o fiinţă vie) în spatele evenimentelor vieţii de zi cu zi. Altfel spus, selecţia naturală a favorizat prevalenţa acestui fel de a gândi.

O altă particularitate a minţii umane ţine de modul în care îi vedem ce cei din jur. Omul este o specie socială, dar viaţa în grup are dificultăţile ei. Pentru supravieţuire, era important ca membrii tribului preistoric să se înţeleagă între ei, dar pentru asta era necesar ca fiecare să înţeleagă cum gândesc ceilalţi, credinţele lor, concepţiile lor. Atunci când suntem puşi în faţa unor comportamente ale altor oameni, noi presupunem automat că există anumite motive pentru care se comportă în acel mod şi încercăm să desluşim acele motive, pentru a înţelege acel comportament. Această capacitate este denumită de psihologi „teoria minţii”; nu toate speciile au această teorie a minţii, se crede, dar la om ea este prezentă într-un grad înalt. Graţie ei, oamenii manifestă, în general, un grad înalt de empatie, fiind capabili să îşi dea seama de stările de spirit ale celorlaţi şi să le înţeleagă modul de a gândi şi comportamentul. (Cercetări recente sugerează că şi animale precum câinii şi pisicile au o teorie a minţii, măcar rudimentară.)

Cum au influenţat aceste două particularităţi ale psihicului uman  – teoria minţii şi convingerea că există un agent care produce evenimentele – predispoziţia umană spre credinţa în supranatural?

Steve Kelly ne propune să ne imaginăm o scenă în care un om preistoric, aflat într-o peşteră, aude zgomotul unei pietricele căzând, undeva în fundul peşterii.  

Înclinaţia de a presupune existenţa unui agent l-ar face să creadă că acest lucru s-a întâmplat datorită cuiva. Deoarece nu vede pe nimeni, ar putea fi vorba despre o entitate invizibilă? Una care se furişează prin preajma oamenilor, ca să le afle tainele, să descopere dacă sunt buni sau răi?

Un alt exemplu dat de autorul articolului este cel al unei erupţii vulcanice. Noi, azi, ştim multe despre felul în care este alcătuit Pământul, despre magmă, cratere şi erupţii, dar strămoşii noştri preistorici habar n-aveau de aceste cunoştinţe geologice.Tendinţa de a imagina un agent în spatele evenimentelor i-ar fi făcut să presupună că erupţia era declanşată de cineva şi, având în vedere scara la care se petreceau lucrurile în cazul unei erupţii vulcanice, un asemenea cineva nu putea fi decât o fiinţă cu puteri supraomeneşti.

Dar de ce făcea asta? s-ar fi întrebat apoi oamenii, sub imperiul teoriei minţii, care ne face să căutăm motivele comportamentelor la care suntem martori. Din nou, în lipsa datelor geologice, îşi puteau imagina că erupţia înfricoşătoare şi periculoasă ar fi fost o pedeapsă, ceea ce însemna că fiinţa aceea supranaturală, imaginată de ei ca agent, era nemulţumită de felul în care se purtaseră ei. 

Sunt două exemple simpliste, care arată totuşi în ce fel ar fi putut ajunge oamenii să creadă în zei, ca şi în fantome ori alte creaturi supranaturale. Credinţele strămoşilor noştri în supranatural ar fi putut foarte bine să aibă la temelie aceste două porniri fundamentale (instinctuale, am putea spune): convingerea că există un agent şi teoria minţii. 

Iar pornind de aici, credinţele simple şi naive ale strămoşilor noştri în supranatural, care explicau tot ceea ce era de neînţeles altfel pentru ei, au evoluat şi s-au diversificat, dând naştere religiilor lumii. Faptul că acele două particularităţi fundamentale ale modului uman de a gândi există şi azi, bine „înşurubate” în creierul nostru, explică de ce ideile religioase s-au dovedit atât de durabile, răspândindu-se în toate populaţiile umane şi persistând în timp, transmise de-a lungul generaţiilor. 

Înţelepciunea copiilor

Aceste două instincte ancestrale (şi altele de aceeaşi vechime) pot fi observate în cadrul unor cercetări asupra copiilor. Chiar copiii foarte mici prezintă o înţelegere instinctivă, înnăscută, a legilor fizicii, a ceea ce este posibil şi firesc în lumea obişnuită. 

De pildă, ei ştiu că două obiecte solide nu se pot uni spontan formând unul singur şi ştiu – fără să-i fi învăţat nimeni – că un cal viu nu are înăuntru angrenaje de metal.

Multe observaţii de acelaşi fel i-au făcut pe specialiştii în psihologia dezvoltării să considere că puii de om cunosc, intuitiv, biologie, fizică, psihologie chiar. Au, în chip înnăscut, un mod corect de a pricepe lumea naturală din jurul lor, chiar dacă la un nivel rudimentar.

Aceste fel de a înţelege lumea înconjurătoare ne însoţeşte şi la vârsta adultă şi face ca unele lucruri să ni se pară fireşti. Dar ceea ce ne rămâne în minte, cu precădere, sunt lucrurile nefireşti, cele care par să încalce legile naturii, înţelegerea noastră intuitivă asupra lumii. De exemplu, o floare care vorbeşte ar încălca acest mod de cunoaştere fundamentală: doar ştim, încă de la câţiva anişori, că florile nu au gură şi nu pot vorbi!

S-ar putea ca tocmai aceste aspecte ciudate să ne reţină atenţia cu precădere, să ne stârnească interesul şi să ne rămână în memorie. Multe istorisiri cu substrat religios conţin asemenea concepte care încalcă înţelegrea noastră asupra legilor naturii: un tufiş în flăcări care vorbeşte (în Vechiul Testament), un om mergând pe apă (în Noul Testament)…  Neobişnuite, bizare în raport cu înţelegerea noastră intuitivă asupra firescului, aceste poveşti au persistat  în memoria oamenilor şi au fost transmise cu precădere de-a lungul generaţiilor. Aşa se face că mitologiile lumii sunt pline de poveşti despre fiinţe care îşi schimbă pe loc înfăţişarea, despre creaturi care duc în spate cerul şi pământul, despre animale fabuloase care nu seamănă cu cele despre care ştim că trăiesc sau au trăit pe Pământ. Acestea sunt poveştile care dăinuie. Întâmplările banale nu suscită interes şi sunt repede uitate, căci nu au nimic care să ne facă să ne minunăm; în schimb, ceea pare dincolo de firesc ne rămâne în minte şi dăinuie în memoria popoarelor.

Aşadar, după cum cred Pascal Boyer şi alţi cercetători de aceeaşi orientare, psihologia dezvoltării, care evidenţiază modul în care creierul uman este programat biologic să opereze cu concepte despre lume, ar putea explica de ce e mai probabil să dobândim, să reţinem şi să transmitem anumite aspecte ale reprezentărilor religioase. Aparent, religiile lumii sunt foarte diverse, dar, studiate în profunzime, sunt surprinzător de similare. Practic, toate conţin aceleaşi câteva idei de bază: există entităţi cu puteri supranaturale implicate în crearea Universului şi a speciei umane şi al căror comportament poate fi influenţat de modul în care se comportă oamenii în relaţia cu ele. 

Iar această similaritate se datorează trăsăturilor universale ale minţii umane. Creierul nostru este cel care ne face să credem în supranatural, iar în lumina acestei teorii, religia nu este altceva decât un produs al modului înnăscut de a gândi al  speciei umane, încă de pe vremea când eram oameni ai peşterilor.