Americanii care au jucat baseball în gulagurile lui Stalin

O afacere sovietică

 

 

Ce a urmat depăşeşte orice imaginaţie, la fel şi povestea adevărată a singurei echipe de baseball amator ajunsă în gulaguri…

Uniunea Sovietică n-a fost niciodată un loc de vis. Cu atât mai mult pentru cetăţenii occidentali, sau americani. De fapt, una dintre cele mai crâncene perioade din istoria sa a fost deceniul cuprins între anii 1930-1940. În afară de persecuţiile pe baze religioase, ideologice sau politice, sărăcia extremă făcea parte din realitatea cotidiană a fiecărui om de rând care avusese ghinionul să trăiască în mijlocul imenselor graniţe marcate cu sârmă ghimpată care delimitau Imperiul Roşu al lui Stalin. Denunţurile, vânătorile de oameni şi execuţiile sau condamnările la muncă silnică în lagărele de exterminare, celebrele gulaguri, deveniseră deja realitatea nemiloasă în care trăiau toţi locuitorii sovietelor.

 

Realitate în care aproape orice om putea fi săltat ori din somn pentru a fi anchetat. Era o perioadă în care oamenii din Uniunea Sovietică dormeau literalmente îmbrăcaţi în hainele de drum, cu valiza cu haine de schimb lângă pat, în aşteptarea eventuală a pumnului de fier al NKVD-ului (serviciul secret anterior KGB-ului) care bătea în uşile oamenilor de obicei în inima nopţii.

 

Erau nişte vremuri (cunoscute din nefericire şi în România perioadei epurărilor comuniste postbelice) în care orice om putea fi arestat pe baza unei glume nevinovate, a unei remarci cu trimitere la lipsa alimentelor şi a condiţiilor de bază ale unei vieţi decente, sau culmea absurdului, pentru că nu şi-ar fi denunţat la timp orice membru al familiei care ar fi criticat regimul comunist

 

 

. Oricine ieşea în evidenţă mai ales pe considerente religioase sau ideologice era arestat pe loc. NKVD-ul, la fel ca orice altă structură a puterii sau societăţii sovietice, avea norme de făcut. Chiar dacă normele lor însemnau condamnarea, exterminarea prin muncă forţată sau execuţiile oamenilor care nu cadrau concepţiilor despre viaţă şi lume ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin.

 

Cât de aspre, absurde şi paranoice au fost acele timpuri se poate vedea şi din cazul petrecut în anul 1937, caz în care un număr de 53 de membri ai unei asociaţii a surdo-muţilor din Leningrad au fost arestaţi pe loc, iar 33 dintre ei au fost condamnaţi al moarte pentru „eventualitatea săvârşirii unei conspiraţii în cadrul căreia vinovaţii vorbeau în limbaj surdo-mut”…

 

O viaţă foarte grea o aveau şi filateliştii şi colecţionarii de timbre care prezentau un „interes nesănătos pentru timbrele lipite pe scrisori venite din alte ţări”. La fel şi cei interesaţi de limbile străine, în particular de Esperanto, erau anchetaţi frecvent, ridicaţi şi condamnaţi. Sovietul suprem se temea că oamenii care ştiau alte limbi puteau corespunda cu agenţii de presă din Occident, sau mai grav servicii secrete străine.

 

 

Cei care au dat criza economică pe promisiuni sovietice

 

 

Doar că nimic nu loveşte mai rău decât foamea. Iar pentru unii cetăţeni americani, Marea Criză din anii 30 s-a dovedit a fi un fenomen cu mult peste puterea lor de a suporta. Şomajul şi deprecierea vieţii, urmate de foamete i-a făcut pe mulţi americani să se sinucidă sau să emigreze oriunde vedeau cu ochii. Unii dintre aceşti deznădăjduiţi ai sorţii, mai precis un număr de circa 10.000 de americani au crezut că-şi vor reface vieţile tocmai în Uniunea Sovietică al cărei program comunist promitea locuri de muncă, locuinţe şi hrană „tuturor proletarilor din lume”.

 

Emigranţii americani care au ajuns aşadar în URSS aveau cele mai diverse ocupaţii, ingineri, muncitori în industria constructoare de automobile, mineri, fermieri, frizeri, profesori, artişti şi medici. Printre ei erau chiar şi membrii unei echipe de baseball amator. Sovieticii i-au primit pe toţii…

 

Însă toţi aceşti naivi disperaţi de spectrul foamei fuseseră de fapt victimele unei abile şi diabolice campanii mincinoase de propagandă sovietică, care se desfăşura de ani de zile în presa occidentală. Autori şi scriitori cu nume mari (precum George Bernard Shaw) sau Walter Durranty, corespondentul corupt de presă al publicaţiei New York Times în Moscova, care emigrase cu totul în URSS, scriau articole elogioase despre „succesele şi viaţa frumoasă a oamenilor muncii” din „Paradisul tuturor Muncitorilor”.

 

 

Atunci, a fost pentru prima dată în istoria Statelor Unite, când mai mulţi oameni plecau din SUA în loc să emigreze aici. În plus, majoritatea acestor expaţi erau simpli muncitori care habar nu aveau despre comunism sau ce fel de loc era Uniunea Sovietică.

Evident, când au văzut despre ce era vorba în URSS, au vrut să se întoarcă înapoi în SUA, doar că au descoperit pe pielea lor biciul şi cnutul, frigul şi gualgul de muncă. Kremlinul le confiscase deja „paşapoartele capitaliste” şi din acel moment erau cetăţeni sovietici care se bucurau de toate drepturile şi libertăţile de aici…

 

Povestea reclamelor şi articolelor laudative apărute în presa occidentală, începuse în momentul în care Stalin şi-a dat seama că avea o ţară uriaşă, dar eminamente agrară şi înapoiată din punct de vedere industrial. Din acest motiv, pentru a elimina deurgenţă acest handicap în faţa puterilor occidentale, liderul suprem de la Kremlin a ordonat consturirea de cât mai multe fabrici şi uzine.

 

 

Propaganda sovietică avusese nişte roade minunate pentru liderii de la Kremlin, căci le adusese un întrteg eşantion de tehnicieni şi muncitori experimentaţi, cu toţii foşti angajaţi ai uzinelor Ford, numai buni să fie exploataţi în uriaşele fabrici care urmau să producă automobile şi camioane Volga. La început, emigranţii americani ajunşi cetăţeni sovietici înainte să-şi dea seama ce înseamnă acest lucru, au fost trataţi relativ decent de către autorităţile de la Moscova. Li se ofereau locuinţe, chiar dacă nu exista drept de proprietate, asistenţă medicală, haine şi alimente. Mulţi se bucurau, căci viaţa de aici părea mai bună decât cea de şomer în ţara Unchiului Sam.

 

 

Doar doi supravieţuitori?

 

 

Americanii veniseră pe pământ sovietic plini de entuziasmul unui nou început, aducând cu ei muzica jazz şi jocul de baseball cu care sperau să se delecteze în timpul liber şi erau hotîrâţi să rămână aiaci şi să se aclimatizeze. Primul şoc al realităţii a fos tîn momentul în care au văzut cu ce haine sărăcăioase şi aspre erau îmbrăcaţii cetăţenii de rând sovietici. Americanii se uitau lung la hainele lor, care în Statele Unite păreau modeste şi ponosite, dar care erau nişte adevărate haine de lux comparativ cu ale muncitorilor şi ţăranilor de aici.

 

Din punct de vedere psihologic şi social, cei 10.000 de americani nu erau deloc pregătiţi pentru sărăcia şi sălbăticia pe care au găsit-o aici. Foarte mulţşi s-au decis pe loc să plece înapoi, doar că în momentul când au ajuns în URSS, au trebuit să-şi rpedea preţioasele paşapoarte. Autorităţile sovietice s-au folosit de aceste acte pentru a-şi trimite proprii agenţi secreţi să spioneze în SUA. În faţa acestei situaţii disperate, americanii s-au adresat propriilor autorităţi de la Washington, cerând să fie repatriaţi. Doar că autorităţilor americane nu le-a păsat de situaţia acestor ghinionişti lăsându-i în voia sorţii.

 

 

Deranjaţi de valurile create de americani, sovieticii s-au decis să scape de aceşti imigranţi ale căror proteste odată ajunse peste hotare dăunau imaginii pe care şi-ao doreau aceştia în Occident precum şi relaţiilor Moscovei cu marile puteri.

În consecinţă, într-o bună dimineaţă Stalin care trăia deja cu paranoia gândului că aceşti expaţi ar putea fi spioni, a ordonat ca toţi americanii să fie trimişi în lagălele de muncă din gulaguri.

 

Unii americani şi-au riscat vieţile în încercări disperate de a intra în Ambasada Statelor Unite din Moscova pentru a cere azil politic şi repatrierea acasă. Însă o asemenea încercare echivala cu o sinucidere sigură.

 

Toate străzile din jurul ambasadei americane erau înţesate de agenţi NKVD care înhăţau pe loc orice om care se îndrepta spre ambasadă. Nefericitul era aruncat într-o dubă şi nimic nu se mai ştia despre el. Un caz tragic a fost cel al reverendului Julius Hecker, un preot metodist din Ohio, comunist idealist înainte să ajungă în URSS, care scrisese în SUA câteva cărţi în care lăuda şi apăra comunismul. Julius Hecker a fost ridicat de ep stradă de NKVD-işti, arestat, torturat, iar înainte de a fi împuşcat a fost obligat să declare că toate cărţile sale despre comunism publicate în SUA fuseseră doar o acoperire pentru motivele sale de a spiona Uniunea Sovietică.

 

Cât despre restul americanilor, marea lor majoritate a rămas în lagărele de muncă forţată, unde singura lor alinare consta în joucrile săptămânale de baseball. Toate aceste evenimente ar fi fost uitate dacă relativ recent, Timotheos Tzouliadis, un jurnalist şi producător de dorumentare TV pasionat de istorie, nu ar fi investigat cazul lor, după care a publicat cartea The Forsaken: From the Great Depresion to the Gulags.

 

Volumul se concetrează pe memoriile a doi tineri americani ajunşi în URSS, Thomas Sgovio şi Victor Herman, ambii arestaţi, anhetaţi şi aruncaţi în gulagul de tristă amintire de la Kolâma. Acolo marea majoritate a americanilor au murit în urma foametei, bolilor, supraexploatării prin muncă şi bătăilor. Au supravietuit doar datorită constituţiei vizice robuste, temperamentului bătăios şi optimismului nativ. Victor Herman spre exemplu fusese boxer profesionist înainte de Marea Criză, astfel încât atunci când a fost aruncat într-o celulă alături de deţiunuţi periculoşi de drept comun care primiseră ordin să-l ucidă, americanul i-a bătut atât de rău pe doi dintre aceşti abrutizaţi, încât a fost acceptat în banda lor.

 

O minge tipică de baseball    sursa foto: Shutterstock

 

Cu un noroc extraordinar, ambii americani au reuşit să supravieţuiască gulagurilor. Kolâma era un loc îngrozitor unde prizonierii erau obligaţi să muncească în minele de extragerea plumbului, locuri unde din cauza mediului extrem de toxic, foarte puţini rezistau mai mult de 3-5 ani. Iernile aici erau atât de reci, încât în barăcile unde dormeau deţinuţii temperatura scădea la -40 de grade Celsius.

 

Cu toate acestea, cei doi americani au reuşit să supravieţuiască aproape 16 ani în gulag dintr-un total de 25 de ani petrecuţi în Uniunea Sovietică. Au fost de fapt singurii supravieţuitori dintre toţi americanii sosiţi de bunăvoie aici.

Într-un final în anul 1960 s-au putut reîntoarce în Statele Unite. Victor Herman a murit pe 25 martie 1985 în Detroit, iar Thomas Sgovio a mai trîit până în anul 1997.

 

Tomas Sgovio a publicat în anul 1972 un volum de memorii intitulat Dear America” Why I Turned Against Communism. Din nefericire, volumul nu a beneficiat de atenţia meritată, astfel încât poveştile lro adevărate au fost scoase la iveală de abia în urma publicării cărţii lui Tim Tzouliadis. Cât despre jucătorii de baseball din gulag, toţi au fost seceraţi de subnutriţie, boli şi de frig după doar câţiva ani de detenţie.