Ofensiva Tet: începutul sfârşitului Războiului din Vietnam

Sărbătoare şi Ofensivă militară

 

 

Cu adânci semnificaţii în cultura şi credinţele locale, SărbătoareaTet, sau aniversarea Anului Nou Lunar, este cea mai importantă sărbătoare din tot calendarul vietnamezilor. În anii anteriori, sărbătoarea respectivă a avut rolul de a marca perioade importante de armistiţiu între regimul capitalist din Saigon şi oponeţii săi comunişti din provinciile din nordul ţării. Era un fel de răstimp sacru, în care armele tăceau chiar şi în timpul unui conflict presărat cu atrocităţi atât de crunte cum s-au înregistrat în Războiul din Vietnam.

Cu toate acestea, Zeul Marte a hotărât încă o dată să-şi arate cea mai hîdă faţă.

 

Căci la începutul anului 1968, comandantul forţelor nord-vietnameze, generalul Vo Nguyen Giap alesese tocmai din acest motiv data de 31 ianuarie pentru o ofensivă coordonată şi mai multe atacuri surpriză menite să distrugă aparatul de luptă al Vietnamului de Sud, cel sprijinit militar şi strategic de către forţele americane. Generalul Giap era încrezător că Ofensiva Tet, cum a numit-o va provoca mai devreme sau mai tîrziu colapsul Armatei Republicii Vietnam, precum şi o rebeliune generalizată în rândul populaţiei civile sud-vietnameze.

 

 

Generalul Giap se mai baza pe informaţiile sale serviciilor secrete, conform cărora succesul unei astfel de operaţiuni militare de mare anvergură va crea o breşă totală între autorităţile americane şi cele de la Saigon, ruptură care ar duce în cele din urmă la sistarea oricărui ajutor militar american în regiune, urmat de o retragere totală a armatei americane.

 

Ca măsuri pregătitoare pentru o asemenea ofensivă, trupele comuniste au lansat la finele anului 1967 o serie de atacuri bine coordonate, atacuri care au izolat poziţiile deţinute de forţele americane în munţii din centrul Vietnamului, precum şi de-a lungul graniţelor cu Cambodgia şi Laos-ul. Pe data de 21 ianuarie 1968, armatele comandate de generalul Giap au început o serie de bombardamente de artilerie asupra unităţilor puşcaşilor marini american din baza militară de la Khe Sanh, situată în apropierea principalului drum care lega Vietnamul de Sud de Laos.

 

 

Cum preşedintele american în exerciţiu, Lyndon Johnsonţi generalul William Westmoreland şi-au concentrat eforturile pentru apărarea bazei din Khe Snah (într-o bătălie care avea să fie comparată de  contemporani ca importanţă pentru desfăşurarea ositilităţilor cu bătălia francezilor cu vietnamezii din Dien Bien Phu din anul 1954), generalul Giap şi-a putut trimite cei peste 70.000 de soldaţi şi partizani în direcţia principalului său obiectiv: Ofensiva Tet.

 

 

Pe terenul Zeului Marte

 

 

Aşa că în decusrul primelor ore ale zilei de 30 ianuarie 1968, forţele Viet Cong-ului au atacat simultan un număr de 13 oraşe din Vietnamul de Sud, fără să le pese de numătul mare de civili ieşiţi pe străzi pentru a sărbători Tet-ul. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, armata comuniştilor din nord a dezlănţuit un atac de mare anvergură asupra multor oraşe, sate, clădiri guvernamentale şi mai ales baze americane din Vietnamul de Sud în circa o sută de atacuri concomitente.

 

Într-un astfel de atac deosebit de îndrăzneţ, un pluton al Viet Cong-ului a reuşit să pătrundă în Ambasada SUA din Saigon, înainte de a fi lichidaţi după un schimb violent de focuri cu soldaţii americani. Îndrăzneala şi cruzimea atacurilor i-au uluit pe moment nu doar pe americani, ci şi un întreg mapamond care avea iată ocazia să vadă în direct pe ecranele televizoarelor, carnajul şi ororile războiului modern.

 

Bombardament cu napalm, una dintre caracteristicile Războiului din Vietnam    Sursa foto: Shutterstock

 

Cu toate că Generalul Giap tocmai reuşise o ofensivă surprinzătoare de mari proporţii, forţele sale erau încă prea puţine ca număr de soldaţi şi mult prea răsfirate în teren pentru a provoca o ofensivă hotărâtoare. Armata SUA şi militarii sud-vietnamezi începeau deja să se replieze şi să dea o replică dură, concretizată în mari pierderi omeneşti, în special în rândurile Viet Cong-ului. Lupte deosebit de violente s-au desfăşurat în oraşul Hue, situat pe Răul de Parfum, adică pe un curs de apă cu denumire poetică, care curgea la circa 80 de kilometri sud de Zona Demilitarizată care despărţea Vietnamul de Sud de cel de Nord.

 

Bătălia pentru Hue avea să dureze mai mult de trei săptîmîni distanţă de momentul în care Viet Cong-ul şi trupele lui Giap intraseră şi ocupaseră oraşul pe data de 31 ianuarie, după ce în prealabil distruseseră forţele guvernamentale cantonate aici.

 

 

Luptele din Hue şi deznodământul care a aşteptat cinci ani

 

 

Imediat ce au ocupat oraşul Hue, partizanii din Viet Cong au cercetat şi răvăşit casele tuturor locuitorilor, arestând civili, lideri religioşi, profesori, medici şi orice alţi oameni bănuiţi de colaboraţionism cu trupele americane sau cu regimul de la Saigon. 

După aceste arestări în masă, majoritatea fără nicio dovadă, vietnamezii din nord, îmbătaţi de retorica sângeroasă a comunismului şi-au numit compatrioţii „şobolani contrarevoluţionari” după care i-au executat pe loc şi i-au aruncat la repezelă în gropi comune.

 

Puşcaşii marini americani care au recâştigat oraşul Hue pe data de 26 februarie, au descoperit privelişti oribile. Cadavrele a peste 2.800 de oameni zăceau ep jumătate îngropate şi devorate parţial de cîini şi şobolani, în timp ce alţi peste 3.000 de locuitori din Hue erau daţi dispăruţi. În plus, comuniştii distruseseră fără milă, marile temple, palate şi alte monumente unice ale culturii vietnameze.

 

Cele mai grele lupte din Hue au avut loc în citadela din mijlocul oraşului, unde comuniştii şi-au întărit poziţiile în aşteptarea luptelor cu armata americană, cu mult superioară ca armament şi număr de soldaţi. În scene cumplite, filmate direct de numeroase echipe de televiziune occidentale, peste 150 de puşcaşi marini au fost ucişi în asaltul oraşului, alături de circa 400 de soldaţi sud-vietnamezi în timp ce comuniştii au pierdut peste 5.000 de oameni, majoritatea ucişi de  artileria şi aviaţia militară americană.

 

 

În ciuda periderilor grele, alături de faptul că sud-vietnamezii nu s-au răsculat deloc împotriva aliaţilor americani, Ofensiva Tet s-a dovedit a fi extrem de valoroasă pentru armata generalului Giap. Înainte ca generalul Westmoreland, alături de alţi reprezentani ai administraţiei Johnson să declare că mai era puţin timp până la capitualrea comuniştilor din nord şi sfârşitul războiului, pentru întreaga lume era evident un lucru:

 

În faţa tutuor stătea generalul Giap şi războiul era departe de a se sfârşi aşa cum îşi dorea Washingtonul. Pus în faţa durităţii şi sălbăticiei Ofensivei Tet, generalul Westmoreland s-a văzut nevoit să ceară un număr suplimentar de peste 200.000 de soldaţi cu care să organizeze o contraofensivă decisivă, măsură care începuse să fie văzută de tot mai mulţi americani ca un act de disperare şi nimic mai mult. 

 

Cum sentimentele antirăzboi înfloreau în Statele Unite, alimentate fiind de mişcarea Hippye şi de o generaţie de tineri care ajunseseră să creadă la propriu şi la figurat în slogane precum „Make love, not War”, cei mai mulţi consilieri ai preşedintelui Johnson care au susţinut eforturile de război, incluzându-l aici pe Secretarul Apărării Clark Clifford, s-au văzut nevoiţi să-l sfătuiească pe acesta să limiteze accesul soldaţilor americani în Vietnam.

 

 

În aceste condiţii, cum nu se poate mai grele pentru SUA, pe data de 31 martie a anului 1968, preşedintele Lyndon Johnson s-a văzut nevoit să facă o declaraţie publică în care să anunţe că bombardamentele americane în Vietnamul de Nord în zona limitată de paralela  de 20 de grade vor fi limitate.

 

Asta însemna în primă instanţă aproximativ 90% din teritoriul deţinut de comunişti în nordul Vietnamului.

Mai multe decât atât, preşedintele american în exerciţiu a făcut un apel pentru negocieri şi tratative care să grăbească sfârşitul războiului.Surprizele nu aveau să se oprească aici, căci în decursul aceleiaşi apariţii televizate, preşedintele Johnson a declarat că nu mai intenţiona să candideze pentru alegerile prezidenţiale care urmau să aibă loc în toamna aceluiaşi an.

 

Cu toate că negocierile pentru pace aveau să mai dureze circa cinci ani în care tot mai mulţi soldaţi americani aveau să-şi piardă vieţile în junglele Vietnamului, decizia preşedintelui Johnson, luată imediat după Ofensiva Tet, s-a dovedit a fi cel mai important moment în desfăşurarea faptelor sângerosului Război din Vietnam. Misiunea de a ieşi cât mai onorabil din război i-a revenit următorului preşedinte american, Richard Nixon.