Cum a devalizat Stalin Muzeul Ermitajului

Cincinal contra artă şi cultură

 

Instaurarea comunismului în Rusia Ţatistă a fost un fenomen extrem de dramatic ,care prin complexitatea sa afectat şi cele mai nebănuite aspecte, cum ar fi în cazul de faţă, colecţiile fabuloase de artă ale Muzeului Ermitaj din fostul şi actualul oraş Sankt Petersburg, botezat Leningrad în timpul perioadei sovietice. Proaspăt instauratul regim bolşevic se confrunta printre altele cu mari probleme de ordin economic.

 

Nici nu era de mirare în condiţiile în care noua putere roşie executase sau condamnase la regim de  Gulag pe cei mai eminenţi economişti, industriaşi şi agricultori ruşi, toţi aceştia fiind acuzaţi de „idei capitaliste”. Cu toate acestea, bolşevicii nu puteau să nu observe că regimul lor nu ţinea deloc pasul cu avansul industrial-economic al ţărilor occidentale.

Temători pentru propria siguranţă şi lansaţi deja într-o competiţie mută, dar care se prefigura în germenii viitorului Război Rece, sovieticii căutau cu disperare o soluţie pe termen mediu şi lung pentru a-şi ajunge din urmă rivalii occidentali, în condiţiile în care Rusia era o ţară eminamente agrară, în plus uriaşa ţară fuseserăvăşită de războiul civil şi Revoluţia Sovietică.

 

 

 

Aşa că la mijlocul deceniului 1920-1930, liderii sovietici în frunte cu temutul Iosif Stalin au întocmit celebrele planuri cincinale cu scopul industrializării rapide a Uniunii Sovietice. Cum pentru a salva economia în colaps a uriaşului imperiu devastat de revoluţii, războaie civile şi evadarea în masă a nobilimii ruse care reuşise astfel să scape epurărilor, sovieticii confiscaseră şi vânduseră deja colecţiile d ebijuterii, mobilă scumpă, lucrări de artă şi icoane furate de la clasa bogată, nobilimea rusă şi biserică, situaţia economică era sumbră. 

Primele victime ale furiei, urii şi lăcomiei bolşeficilor lui Lenin, Troţki şi Stalin au fuseseră bisericile şi mănăstirile.

 

Cu o furie „anticristă” comisarii sovietici au jefuit şi vândut obiectele de cult preţioase, jupuind de ferecătura de argint până şi icoanele şi coperţile Evangheliilor din biserici şi mănăstiri. Au vândut unor „rechini de artă” internaţionali comoara şi bijuteriile familiei imperiale ruse, ba chiar şi colecţia acestora de ouă Faberge. Cea mai veche ediţie din lumea a Noului Testament, precum şi multe alte icoane nepreţuite au fost vândute fără niciun regret de către bolşevici pe piaţa internaţională a obiectelor scumpe şi rare, în intervalul de timp dintre anii 1920-1930.

 

Pe lîngă acest aspect, bolşevicii s-au dovedit a fi şi negustori proşti, căci în ciuda rarităţii obiectlor de artă şi de cult vândute, aceştia au obţinut sume derizorii pentur ele, ei nefiind deloc nişte specialişti în artă şi cultură, ba din contră dacă este să ne amintim politicile de recrutare a comuniştilor, precum şi ce însemnau pentur aceştia „omul nou” sau „origin sănătoase”. Un specialist al acelei perioade, istoricul rus Nikolai Ilijin declara într-una dintre cărţile sale că „vânzarea comorilor şi obiectelor de artă deţinute de familia imperială rusă şi de aristocraţia noastră, a fost una dintre cele mai proaste idei pe care l-au avut bolşevicii vreodată. Deoarece Stalin şi anturajul său urau posibilitatea unui împrumut la vreo bancă străină, aceştia s-au decis într-o clipită să vândă şi să înstrăineze pe numica toată, nişte comori de nepreţuit. Iar cu banii au cumpărat tractoare care s-au stricat în nici 3-4 ani de exploatare”.

 

 

 

Fără voia şi ştiinţa lor, bolşevicii i-au fericit în schimb pe marii samsarii internaţionali de artă, precum şi pe industriaşii bogaţi occidentali, mulţi dintre ei colecţionari avizi care au intrat pentru sume infime în posesia coroanelor şi bijuteriilor de nuntă ale familiei Romanovilor şi unor tablouri de Botticelli, Rembrandt, Cranach cel Bâtrân, Cezanne, Van Gogh, Pousin şi Degas, precum şi în posesia unor icoane ortodoxe unicat din secolele 15-16.

 

 

 Intră în scenă milionarul Gulbenkian şi…Comisariatul Poporului pentru Iluminare!

 

 

Nesătul şi complet ignorant în privinţa arte şi culturii, Stalin avea alte planuri. Tocmai stabilise primul cincinal, cel dintre anii 1928-1933, şi era în nevoie disperată de bani. Cum comorile jefuite de la familia imperială şi aristoctaţia rusă tocmai se duseseră pe Apa Sâmbetei, atenţia dictatorului s-a oprit asupra inegalabilelor colecţii de artă ale Muzeului Ermitajului. În consecinţă, în luna februarie a anului 1928, Muzeul Ermitaj din Leningrad, odată cu Muzeul Rusesc de Arte, au primit ordinul expres de a face o listă cu o serie de lucrări şi exponate care să valoreze cel puţin două milioane de ruble, pentru a fi exportate de urgenţă.

 

Pentru reuşita planului, Stalin a ordonat crearea unei agenţii speciale denumită sugestiv –Antiqariat, constituită din cadre din rândul, ţineţi-vă bine, Comisariatului Poporului pentru Iluminare (!). Agenţia specială desschisese deja un birou de vănzări la Leningrad, iar Ermitajul a primit ordin să vândă pentru început 250 de picturi la suma minimă de 5.000 ruble fiecare, plus cîteva gravuri de epocă şi o serie de obiecte de aur de provenienţă scitică.

 

Intrarea din faţă a Ermitajului    Sursa foto: Shutterstock

 

Conştienţi pe undeva de sacrilegiul aritstic şi naţional pe care îl făceau, bolşevicii din „Comisariatul Iluminării” au ordonat ca licitaţiile şi vânzările să fie secrete, dar cu o asemenea miză, secretul a transpirat rapid în cercurile colecţionarilor şi milionarilor occidentali. Primul cumpărător străin care a intrat în posesia comorilor din Ermitaj a fost nimeni altul decât „bancherul petrolului” de la acea dată, Calouste Gulbenkian, un mare afacerist şi filantrop britanic dar de origine armeană, fondator printre altele al Iraq Petroleum Company, şi „naşul” tranzacţiilor cu petrol arab spre ţările occidentale. Gulbenkian a început să cumpere picturi de la sovietici aproape în regim de barter. Pur şi simplu, armeanul reuşise să-l convingă pe Stalin să accepte petrol în loc de bani pentru picturi…

 

Cu toate acestea, în scurt timp, bolşevicii nu au mai fost mulţumişi d eînvoială şi au început să caute avid alţi „capitalişti putrezi”, dar bogaţi. A urmat deci un bancher american, Andrew Mellon, nimeni altul decât secretarul Trezoreriei Americane în timpul mandatelor preşedinţilor, Harding, Coolidge şi Hoover. Mellon era un pasionat colecţionar de artă şi la acea vreme avea şi funcţia de amabasador american în Marea Britanie. Acesta a auzit de oferta sovieticilor de la biroul casei de licitaţii Knoedler, din New York, unde acesta cumpăra frecvent lucrări de artă. 

 

 

Regrete târzii

 

 

Conştienţi pe undeva că făceau o afacere extrem de proastă şi păguboasă pentru ei, sovieticii s-au trezit în al doisprezecelea ceas să-l angajeze pe Franz Zatzensetein-Matheisen, un tânăr dar abil dealer de artă german. Oamenii lui Stalin i-au ordonat acestuia să întocmească rapid o listă cu câteva sute de picturi şi obiecte valoroase din colecţiile Ermitajului, care nu ar fi trebuit să fie vândute cu niciun preţ şi sub nicio circumstanţă. Însă Mathiesen a fost ulerior, aproape şocat când a descoperit că unele din lucrările intangibile de pe lista sa, erau deja scoase la vânzare la Paris, căci fuseseră deja cumpărate anterior de către abilul Gulbenkian.

 

Lacom şi perseverent, milionarul armean i-a cerut netulburat lui Mathiesen să-şi păstreze discreşia şi să facă un joc dublu, acceptând să-i fie acestuia agentul de vânzări din Uniunea Sovietică. Însă germanul i-a refuzat propunerea şi a ales să facă un consorţiu cu casele de licitaţii Conalghi’s din Londra şi Knoedler. Aşa că între anii 1930-1931, consorţiul a cumpărat alte 21 de picturi de la sovietici pentru suma totală de 6. 654.000 dolari. Între acele picturi se aflau Annunciation de Van Eyck şi Alba MadoNna de Rafael Sanzio. Alba Madonna avea se altfel să fie vândută imediat la New York pentru 1. 16. 400 dolari, cea mai mare sumă plătită în acele vremuri pentru un tablou.

 

 

Vestea a ajuns la urechile sovieticilor în anul 1933, când cotidianul New York Times relata despre scoaterea la licitaţie a altor picturi preţioase din Ermitaj. Vânzarea de tablouri a luat sfârşit un an mai târziu cu ocazia unei scrisori trimsie lui Stalin de către Josif Orbeliani, director adjunct al Ermitajului, care-i atrăgea atenţia liderului suprem asupra afacerii proaste pe care o făcea. Reacţia „Omului de Oţel” a fost una imediată. Boris Legran, directorul Ermitajului din acele vremuri, care fusese pus să supravegheze tranzacţiile şi-a pierdut funcţia în aceeaşi zi. Legran a fost de altfel înlocuit de Orbeliani din ordinul lui Stalin care avea de altfel o afinitate pentru cei care proveneau la fel ca el, din Caucaz.

 

Scări interioare din Ermitaj    Sursa foto: Shutterstock

 

Soarta tablourilor a fost bizară. În anul 1937, Andrew Mellon a donat un număr de 21 de tablouri din Ermitaj, Galeriei Naţionale de Artă şi guvernului american de atunci. Picturile sunt şi astăzi acolo. După căderea Uniunii Sovietice, Parlamentul Federaţiei Ruse a instituit urgent o lege care să interzică vânzarea oricărui obiect preţios de artă din Rusia către vreo ţară străină. Timp de multe decenii, americanii s-au temut să expună înapoi în Rusia, tablourile provenite din Ermitaj de teamă că acestea odată ajunse înapoi în Rusia, nu vor mai fi trimise înapoi. Cu toate acestea, după anii 1990-2002, o serie de tablouri vândute de sovietici au fost expuse în Ermitaj cu ocazia unor expoziţii temporare.

 

Printre comorile de artă pierdute definitiv de ruşi se numără celebrul Codex Sinaiticus, un  manuscris al Evangheliilor care provine din secolul patru, şi a fost descoperit pe Muntele Sinai, precum şi o colecţie impresionată de ouă Faberge. Unul dintre acestea, este u ou de Paşti făurit din platină, aur şi ornat cu diamante, rubine şi smaralde. Oul conţine un medalion emailat cu imaginile soţiei şi copiilor ultimului ţar, executaţi odată cu acesta în anul 1918. Este interesantă în acest context reacţia unui fost ministru rus al culturii, Mihail Şvidkoi, care la lansarea primei cărţi despre vânzarea comorilor din Ermitaj declara că:

 

„Aceşti politicieni care se văd drept descendenţii unui partid care a vândut pe nimic aceste comori, ar trebui să nu se mai considere apărători ai avuţiei naţionale. Câteodată cred că bolşevicii se răzbunau în mod conştient pe familia imperială şi aristocratia rusă pe care le urau furibund. Vânzările de atunci au fost dezastruoase din punct de vedere economic. Parcă au vrut să şteargă orice urmă a monarhiei ruse, indiferent de preţul pl[tit pentru asta”.

Restul este deja istorie, cu toate că în ultimii ani, autorităţile ruse au început să facă demersuri de repatriere a tablourilor vândute de dragul cincinalului.