Sikhşii: războinicii gurului Nanak

Paşi prin istoria sikşilor

 

În limba punjabi cuvântul Sikh nu desemnează doar pe credincioşii acestei credinţe unice, ci semnifică deloc întâmplător şi verbul „ a învăţa”. Un sikh este deci un credincios al sikhismului, care prin cei peste 27 milioane de adepţi este a cincea mare religie organizată din lume. Prin definiţie, orice sikh este adept al versetelor din Guru Granth, cartea sfântă a tuturor credincioşilor.

 

Sikhismul apărut în jurul anului 1500 în ţinutul Punjab, teritoriu împărţit astăzi între statele India şi Pakistan, fiind fondat de o căpetenie războinică şi religioasă locală pe nume Guru Nanak, care în acele vremuri a început să propăvăduiască o nouă religie diferită de hinduism şi islam, dar şi cu unele puncte comune cu aceste două mari religii.

 

După moartea Gurului Nanak, comunitatea sikşilor a fost condusă succesiv de alţi nouă guruşi care au stabilizat şi dezvoltat credinţele şi comunităţile sikşilor de-a lungul următoarelor secole. Sikhismul avea să fie consolidat major în perioada lui Guru Arjan, cel de-al cincilea Guru. El a definitivat construcţiile Templului de Aur şi al oraşului Amritsar care a devenit atunci capitala tuturor sikşilor din lume. Acelaşi Guru Arjan a compilat Guru Granth, cartea sfântă a tuturor sikşilor.

 

 

Din nefericire pentru Arjan Singh, în acele vremuri sikhismul era văzut ca o ameninţare pentru stabilitatea provinciei Punjab, condusă pe atunci de împăraţii dinastiei mogule, lideri cu simpatii islamiste. Din această cauză Aejan Singh a fost primul mare martir al religiei sikh, fiind executat în anul 1606 de către mogulii musulmani pentru credinţa sa.

 

Creşterea tensiunilor interreligioase, precum şi continuarea tradiţiei de mercenari războinici a sikşilor l-au determinat pe cel de-al şaselea guru, Hargobind Singh, să intensifice procesul de militarizare a întregii comunităţi pentru a face faţă oricărei agresiuni. De altfel, sikşii aveau să ducă numeroase bătălii pentru a-şi păstra credinţa şi tradiţiile. După ce duşmanii au învăţat pe pielea lor că este mai bine să-i aibă drept aliaţi în loc de inamici, sikşii au trăit în relativă pace cu liderii moguli până la urcarea pe tron a lui Aurangzeb, împăratul mogul care a ordonat armetelor sale campanii împotriva sikşilor în încercarea acestuia să treacă la islam.

 

 

Cu toate că Aurangzeb l-a executat în anul 1675 pe cel de-al nouălea Guru sikh, Tengh Bahadur Singh, credincioşii săi nu au abandonat lupta şi au rezistat tuturor tentativelor de cucerire.

 

Cine sunt totuşi sikşii

 

 

În acele perioade istorice sîngeroase, sikşii şi-au consolidat şi perfecţionat toate tehnicile de luptă, grupându-le în Gatka, arta marţială tradiţională a acestor oameni. În Gatka viitorii războinici sikşi se antrenau din fragedă pruncie în mînuirea sabiei şi scutului, suliţei, cuţitului, bastoanelor şi diverselor arme tradiţionale din panoplia medievală indiană.

 

Primul lider militar care a urmat tradiţiei celor zece Guruşi a fost Banda Singh Bahadur, cel care a dus numeroase campanii militare victorioase împotiva mogulilor până ce a fost capturat şi executat în anul 1716. Din vremea sa există obiceiul ca în familiile sikşilor fiecare băiat să poarte numele de Singh adică leu, în traducere directă, pentru a stimula vitejia băieţilor, iar fetiţele primesc numele de Kaur, adică prinţesă, să îse poarte mereu cu demnitatea unei prinţese, indiferent dacă provin din familii sărace.

 

Templul de Aur de la Amritsar    Sursa foto: Shutterstock

 

În următorii ani, răscoalele repetate ale acestei adevărate rase marţiale, cum au denumit-o inspirat britanicii, aveau să ducă la cucerirea a tot mai multe teritorii. Astfel în anul 1799 Ranjit Singh a cucerit Lahore-ul, pentru a stabili doi ani mai târziu întregul Punjab ca un stat independent, condus de el, autoinstaurat ca Maharajah. Cu toate că era un sikh devotat, Ranjit Singh lua parte la ritualurile religioase ale supuşilor săi, indiferent că erau hinduse sau musulmane. Însă după moartea sa, petrecută în anul 1839, statul sikşilor s-a părbuşit răvăşit fiind de luptele interne pentru putere.

 

În anul 1854, britanicii au avut nevoie de şase armate pentru a cuceri ţinutul sikşilor, şi numia superioritatea armelor de foc a acestora a făcut posibilă cucerirea. Neam mândru şi rebel, sikşii s-au răsculat şi sub britanici. Numeroasele răscoale au dus totuşi la un fenomen interesant, atât britanicii cât şi sikşii şi-au găsit mai multe puncte comune decât credeau astfel încât într-un timp record sikşii au devenit cei mai de nădejde aliaţi ai britanicilor între toate popoarele din India. Bravura lor le-a asigurat cariere strălucite ca mercernari în trupele britanice, cu atât mai mult cu cât se considerau şi se purtau ca nişte parteneri şi aliaţi ai acestora, nu ca nişte supuşi. 

 

 

Sosirea britanicilor şi asasinarea Indirei Gandhi

 

 

Însă bunele relaţii s-au sfârşit brusc în anul 1919, după masacrul de la Amritsar. Acolo, în cel mai sacru oraş al sikşilor, generalul E. H. Dyer a ordonat deschiderea focului asupra a peste 10.000 de oameni care protestau fără aprobarea britanicilor. Atunci au murit 400 de oameni, alţi o mie fiind răniţi, Dyer considerând că i-a învăţat el minte pe cei din Punjab să se mai revolte. Cum Punjabul era fieful tradiţional al sikşilor aceştia şi-au peirdut încrederea în britanici.

 

Conform celor mai multor istorici, Masacrul de la Amritsar s-a dovedit a fi începutul declinului britanicilor în India. Când India şi-a câştigat independenţa în anul 1947, fosta colonie britanică s-a despărţit de fapt în statul indian propriu-zis şi două noi entităţi statale alcătuite din musulmanii din fosta colonie. Noile stat apărute s-au numit Pakistan, respectiv Bangladesh, iar graniţa care separă Pakistanul de India a trecut prin mijlocul Punjabului. Deranjaţi de islamismul militant al pakistanezilor, sikşii rămaşi acolo au decis să emigreze în masă în Punjabul indian. Dar nu s-au mulţumit cu atât, având o identitate proprie, alimentată de cultura lor distinctă şi militarismul social în care trăiau de secole, sikşii îşi pierduseră multe privilegii, precum şi teritorii.

 

 

Atunci şi-au dorit un stat al lor, în inima Indiei. Însă această ambiţie naţionalistă nu era deloc bine văzută de statul indian. Cu toate acestea, în anul 1966, după numeroase negocieri, India a dedivizat Punjabul în trei state mai mici, refăcând astfel un Punjab „mai mic” cu o majoritate a sikşilor în regiune. S-a dovedit a nu fi îndeajuns pentru frustrările şi furia sikşilor care se simţeau în continuare oprimaţi şi cereau noi privilegii şi drepturi autorităţilor indiene. Tensiunile au crescut treptat, de la confruntări politice la confrutnări sociale între hinduşi şi sikşi, totul degenerând în violenţe stradale.

 

Pe acest fond, un predicator sikh pe nume Jarnail Singh Bhindrawale a devenit liderul extremiştilor sikşi, declarând peste tot că el era reprezentantul tuturor sikşilor, ceea ce nu era deloc adevărat. În anul 1983, alături de cei mai fideli adepţi, acesta s-a refugiat în Templul de Aur din Amritsar, cel mai sacru loc al sikşilor. În luna iunie a anului următor, trupele federale indiene au lansat operaţiunea  „Blue Star” în care au luat cu asalt Templul de Aur, ucigând mulţi sikşi şi afectând clădirea.

 

Invazia brutală a celui mai sfânt loc al lor, a înfuriat o mulţime de sikşi, nu doar pe cei militanţi. Sikşii au început să o vadă pe Indira Gandhi, prim minsitrul indian de atunci, drept o înrăită persecutoare a credinţei şi comunităţii lor. Atunci, în luna octombrie a anului 1984, Indira Gandhi a fost asasinată ca semn de răzbunare de doi sikşi care făceau parte din gărzile ei de corp. Violenţele care au urmat au fost deosebit de grave.

 

Căci s-au concretizat în patru zile de revolte contra sikşilor în întreaga Indie. Guvernul indian a afirmat că atunci au fost ucişi peste 2.700 de oameni, majoritatea sikşi, în timp ce ziarele şi grupurile pentru drepturile omului au declarat că au fost ucişi între 10.000-17.000 de sikşi. Sikşii şi-au pierdut atunci o parte din privilegii, pământuri, iar credinţa şi valorile lor au fost criticate atât de hinduşi, cât şi de către

musulmani.

 

 

De atunci până în prezent, s-au înregistrat apropieri şi reconcilieri între minoritatea sikşilor şi Uniunea Indiană. Calităţile lor de războinici i-au propulsat din nou în Armata Indiană, cu atât mai mult cu cât în ultimii ani au crescut tensiunile dintre Pakistan şi India, precum şi dintre China şi India. Reconcilierea a culminat cu alegerea în anul 2004 în funcţia de prim ministru al Indiei a lui Manmohan Singh, primul etinc sikh care a ajuns în funcţia supremă.

 

 

Khalsa şi alte particularităţi ale sikşilor

 

 

Cel mai important deziderat al oricărui sikh este căutarea şi păsrtrarea aşa numitei Khalsa, un termen introdus de Guru Gobind Singh şi care poate fi tradus prin puritate sau nepătare. Orice bărbat sikh trebuie să poarte asupra lui cele cinci atribute Khalsa,care-l definesc.

 

Acestea sunt:

Kesh – purtarea părului lung  şi a unui turban caracteristic

Kanga – un mic pieptene

Kaccha – un gen de şort purtat de războinici, şort care simbolizează castitatea

Kara – o brăţară de oţel purtată ca simbol care seminfică legătura spirituală cu Gurul suprem. Guru Gobind Singh a proclamat în vechime că purtarea unui Kara duce la dispariţia fricii şi temerilor de tot soiul.

Kirpan – o sabie sau un pumnal purtat întotdeauna pentru apărare, Kirpan-ul este şi un simbol al demnităţii, masculinităţii, puterii şi curajului. De altfle numele acestei arme provine din termenul sanskrit Kirpa- blândeţe şi termenul persan Aan-respect faţă de sine.

Este interesant de parcurs şi cele nouă porunci ale fiecărui sikh  lăsate de primul Guru, Nanak

 

1. Respectă-i pe cei zece  Guru. Sudiază, meditează şi ai încredere în maeştrii şi în Dumnezeu.

2. Du o viaţă decentă, întemeiază-ţi o familie şi cunoaşte-ţi responsabilităţile

3. Contribuie la binele societăţii în care trăieşti. Oferă-ţi serviciile şi ajutorul fără să fi plătit şi dă zeciuiala din câştigurile tale celor săraci.

4. Tratează orice om ca un egal de-al tău indiferent de castă, sex, profesie, statut social, vârstă, rasă sau orice alte calităţi.

5. Vorbeşte politicos, iartă cu uşurinţă, şi fii umil tot timpul. 

6. Evită şi fugi de cei cinci „Pagal”- hoţi ai vieţii : mândria, furia, lăcomia, ataşamentul de cele lumeşti şi patima sexuală.

7. Dacă te-ai botezat ca sikh, poartă mereu asupra ta cele cinci khalsa.

8. Să nu fi crud şi mereu să ai o atitudine pozitivă

9. Nu practica niciun ritual sau superstiţie, niciun post alimentar, nicio penitenţă. Fii mereu logic şi să ai o abordare ştiinţifică asupra fiecărei probleme.

 

Khalsa, simbolul sikhismului    Sursa foto: Shutterstock

 

Sikhismul este deci o religie monoteistă fondată de Guru Nanak. Orice credincios trebuie să urmeze învăţăturile celor zece Guru din  Guru Grant, scripturile sikh care cuprind în mod tradiţional 1.430 pagini de învăţăminte, restricţii şi sfaturi. Sikhismul prezintă unele similarităţi cu islamul şi hinduismul, unii exegeţi sugerând că Guru Nanak a încercat să introducă în religia sa tot ce a crezut el că este bun în cele două religii amintite.

 

Precum în islam, sikhismul crede în existenţa unui singur Dumnezeu atotputernic şi invizibil omului. Precum în hinduism, sikhismul crede în doctrina karmei şi a reîncarnării. Sikşii de asemenea îşi incinerează morţii precum în hinduism. În sikhism oricine are aceelaşi drepturi indiferent de castă, credinţe, rasă sau sex.

 

Sikhismul respinge pelerinajele organizate, postul alimentar-religios, superstiţiile şi orice fel de ritual. Sikhismul respinge ideea de preot, considerând că omul nu are nevoie de intermediar între el şi Dumenzeu, tot sikşii cred că clasa preoţimii duce la coruperea credinţei oamenilor. Sikşii respectă în mod deosebit locul numti Gurudwara sau Hari Mandir, altarul din Templul de Aur din Amritsar.

 

Tot acolo este Langar, cea mai mare bucătărie publică din lume, unde fiecare om care-i trece pragul primeşte o masă zilnică gratuită indiferent de naţionalitate, sex sau religie. Discipolii lui Guru Nanak ştiu să fie cu adevărat ospitalieri.