Ciuma dansului: sau misterul care a speriat Europa secolului 16

 

 

Cei ce dansau până mureau

 

 

Totul a început într-o aparent banală zi de vară din mijlocul lui iulie, anul 1518. Atunci, sub ochii mai mult decât miraţi ai vecinilor săi, Frau Troffea, o femeie de vârstă medie, a început să danseze convulsiv şi fără control pe străzile înguste ale cetăţii Strasbourg, Franţa (pe atunci aşezarea facea parte din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană). 

 

Nu se auzea nicio muzică, iar grimasele, privirea fixă şi expresia feţei sale, nu arătau niciun semn de veselie sau fericire. Gândurile care fermătau în capetele mulţimii care se aduna tot mai speriată şi bănuitoare se învârteau în jurul bănuielilor de nebunie sau posesiune diavolească, singurele explicaţii din acele vremuri pentru o asemenea ieşire bizară cum avea Frau Troffea. Femeia nu părea capabilă să se oprească din dans, sau ceea ce părea dans, şi începea să-i înspăimânte tot mai mult pe privitori.

 

Documentele istorice de atunci care au înregistrat cazul din Strasbourg susţin că femeia ar fi dansat încontinuu între patru şi şase zile, după care s-ar fi prăbuşit fără suflare, răpusă fără îndoială de efort şi epuizare.

Ceea ce părea un caz, fără îndoială bizar de nebunie fără motiv, avea însă să se transforme într-un fenomen terifiant pentru locuitorii cetăţii. Căci spre sfârşitul acelei săptămâni, alţi 34 de oameni au început să prezinte aceleaşi simptome.

 

 

În decursul săptămînii următoare, numărul acestor dansatori aflaţi în ceea ce părea o transă incontrolabilă s-a ridicat la 100, cu toţii murind după alte câteva zile din cauza infarcturilor survenite, a deshidratării şi a epuizării terminate în stop cardio-respirator.

Autorităţile erau pe bună dreptate şocate. Nici clasa nobiliară conducătoare, nici clerul nu    se mai întâlniseră cu ceva asemănător.

 

Lucrurile mergeau din rău în mai rău, căci într-un interval de o  lună de zile, numărul celor care se apucau din senin să danseze, să ţopăie şi să sară pe loc până cădeau răpuşi de epuizare, depăşise cifra de 400 de persoane. Medicii din acele vremuri s-au declarat cu toţii neputincioşi, căci nefericiţii care dansau erau parcă într-ală lume, nemai fiind capabili să comunice cu cei din jur. A venit în scurt timp rândul preoţilor să-şi declare ineficienţa, după ce slujbele şi şedinţele de exorcizări s-au dovedit la fel de ineficiente. Şi unii, şi alţii, la fle ca nobilii şi oamenii de rând, şi-au dat seama curând că dansatorii fără voie nu dansau din proprie iniţiativă, fapt care a alimentat părerea care viza amestecul Necuratului…

 

 

Totuşi, din motive rămase insexplicabile şi în prezent, autorităţile d epe atunci ale oraşului Strasbourg au hotârât că singurul leac pentru dansatorii spasmodici fără motiv ar fi fost…încă mai mult dans!

 

Probabil credeau că într-un final, victimele se vor sătura de dansat şi se vor linişti de la sine. În această direcţie, nobilimea a ordonat construirea urgentă a unei uriaşe scend publice de dans, realizată din lemn. Au fost angajaţi şi muzicieni care trebuiau să bată din tobe şi să sufle în fluiere şi cimpoaie. Doar că în zilele care au urmat, au început să moară primele victime. Cei în vărstă sau cu inimi mai slabe…

 

 

Cum numărul dansatorilor fără voie se înmulţea şi era gata să atingă cifra  de 400 de oameni, autorităţile s-au temut că vor muri cu toţii pe scenă şi au hotărât să-i încarce în căruţe şi să-i ducă spre spitale de campanie amenajate în jurul cetăţii. Însă, la fel de subit cum începuse, isteria dansului nebunesc avea să se termine. Deja la sfârşitul lui septembrie 1518, cei peste 400 de oameni au murit cu toţii, lăsând o populaţie uluită şi înspăimântată, precum şi un mister care durează de aproape o jumătate de mileniu.

 

Nici măcar nu fusese prima epidemie de dans convulsiv în Europa. De fpat, pe baza evidenţelor istorice, fuseseră zece astfel de evenimente înainte de anul 1518, cel din anul 1374 cuprinzând mai multe sate din Belgia de astăzi, nord-estul Franţei şi Luxemburg. Doar că evenimentul din anul 1518 a fost cel mai bine documentat dintre ele. Nu a fost deci prima epidemie de dans convulsiv fără motiv, dar a fost cu siguranţă ultima din Europa.

 

 

 Motive şi explicaţii

 

 

Cum se pot explica astfel de fenomene bizare?

O idee populară în decursul timpului sugera că victimele dansului mâncaseră cornul secarei (Claviceps purpurea), o ciupercă parazit care creşte deseori pe boabele de secară, o cereală foarte populară pe atunci. Se pare că acel consum involutar de secară infestată ar fi dat naştere unor stări psihotropice vinovate de dansul convulsivo-fatal. Dar se pare că nu-i chiar aşa. Ergotismul sau intoxicaţia cu alcaloizi din cornul secarei provoacă stări de anxietate şi spasme, dar duce şi la scăderea fluxului sangvin spre extremităţile corpului, ceea ce duce la imposibilitarea mişcărilor coordonate.

 

Alte explicaţii ale vremii susţineau că bolnavii ar fi fost membrii ai unui cult eretic, fapt iarăşi improbabil, căci în cele din urmă nici reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice trimişi la faţa locului nu i-au catalogat drept eretici, conştienţi că sunt victime ale acelor trăiri. Ultima explicaţie ia în considerare posibilitatea unui caz extins de isterie în masă, care în acele vremuri putea fi un fenomen mult mai puternic decât în prezent.

 

 

Pare plauzibil, cu atât mai mult cu cât în anul 1518, sărăcimea din Strasbourg suferea de foamete generalizată, boli şi depresii preluate din generaţie în generaţie. Ipoteza aceasta este susţinută şi de istoricul John Walker, care în lucrarea sa dedicată „Ciumei Dansului”, intitulată „A Time to Dance, A Time to Die: The Extraordinary Story of the Dancing Plague of 1518”. John Walker crede că afecţiunile psihice de tipul isteriei generalizate în masă ar fi fost declanşate şi precedate de un stres psihic fără precedent suportat de acei oameni.

 

Regiunea fusese grav afectată de valuri succesive de foamete provocare de ierni deosebit de reci şi veri toride care duseseră la multe victime răpuse de malnutriţie şi boli infecţioase. Ori pe acest fond psihosocial volatil apariţia şi răspândirea psihozelor este foarte posibilă şi probabilă.

Ipoteza nu susţine însă dansurile îndelungate şi epuizante care durau până la câteva zile, performanţă pe care organsimul cuiva slăbit şi răpus de foame nu o poate susţine.

 

Rămâne deci posibilitatea unei stări de transă colectivă fără de care acei oameni nu ar fi putut dansa atât de mult. Cum starea de transă apare şi se instalează în situaţii de stres psihic maxim, iar pe atunci oamenii se puteau sugestiona uşor că sunt victimele unor acte de posesiune din partea duhurilor rele, toate aceste condiţii erau bine îndeplinite de realităţile din Strasbourgul anilor 1500. 

 

 

Cu atât mai mult cu cât oamenii deja afectaţi mental de stresul vieţii de zi cu zi şi spectrul foametei, credeau cu fanatism în Sfântul Vitus, un sicilian martirizat pentru credinţa sa în anul 303, după Hristos, sfânt care în credinţele locale avea puterea de a intra în minţile credincioşilor şi de a se manifesta printr-un dans teribil şi convulsiv. Odată ce aceşti oameni aflaţi într-o stare mentală atât de sensibilă şi instabilă ajungeau să creadă că Sfântul Vitus îi pedepsea pentru păcatele lor, este foarte posibil să înceapă să se poarte ca şi cum ar fi purtat blestemul sfântului, în consecinţă dansând fără pauză.

 

Isteria în masă este deci posibil să fi fost provocată de disperarea şi mizeria acelor bieţi oameni peste care se suprapunea groaza şi teama cu rădăcini religioase. Unii cercetători cred că astfel de „Ciume ale Dansului” au dispărut gradual în timp datorită diluării superstiţiilor şi credinţelor supranatuale. În scurt timp, oraşul Strasbourg a devenit o aşezare dominată de cultul protestant, iar în timpul reformelor religioase, cultul sfinţilor a dispărut din regiune, odată cu astfel de „epidemii ale dansului”.

 

Au rămas însă fără răspuns încercările de a explica cazul de dans isteric în masă din anul 1840 petrecut în Madagascar. Sau şi mai bizar, cazul de isterie în masă din anul 1962 din Tanzania, când un număr de 95 de oameni au fost cuprinşi concomitent de un acces de râsete şi hohote care a dus la moartea lor…