Râsul, umorul şi misterele lor: în căutarea unor explicaţii ale ştiinţei

De ce ni se par amuzante unele lucruri? E o întrebare în egală măsură filosofică şi ştiinţifică, spune Weems.

Umorul merită să fie studiat ştiinţific, argumentează Scott Weems în cartea lui (“Ha! The Science of When We Laugh and Why”), pentru că oferă indicii despre modul în care creierul nostru prelucrează şi interpretează această lume complexă în care trăim şi modul în care acest proces ne face ceea ce suntem.

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Foarte mulţi oameni râd când sunt gâdilaţi, la fel ca unele animale (puteţi vedea şi auzi aici o mangustă care râde!); acesta e probabil un comportament vechi, primitiv, cred cercetătorii, care însă nu au reuşit încă să îi descifreze toate secretele şi mulţi îl menţin înscris pe lista comportamentelor misterioase ale fiinţei umane. 

Râsul este un mecanism prin care creierul pune capăt stării de conflict, susţine autorul Scott Weems.    (Foto: Shutterstock.com)

Însă cealaltă formă de râs, cea care n-are de-a face cu gâdilatul, cu atingeri fizice, ci cu modul în care reacţionăm la ceea ce vedem, auzim, înţelegem despre lumea din jur, este încă şi mai plină de secrete. Mai multe teorii – despre care am scris pe larg într-un articol precedent – au încercat să-l explice; simplul fapt că sunt aşa de multe şi că nu există consens în privinţa lor în rândul cercetătorilor arată că problema e foarte complexă şi încă nelămurită.

Dar originea râsului, pe care încearcă să o explice aceste teorii, reprezintă doar o parte din marea de secrete ale acestui comportament uman. Pe lângă ea, se mai iţesc o mulţime de întrebări. De ce unii oameni au umor, iar alţii nu? De ce unii râd de se prăpădesc la glume care pe alţii nu-i amuză câtuşi de puţin? De ce glume care erau extrem de amuzante acum un deceniu nu mai fac azi pe nimeni să râdă? De ce râd oamenii şi în situaţii triste, tragice chiar? Ce tip de personalitate este asociată în grad mai mare cu umorul şi cu râsul? Multe întrebări îşi găsesc un răspuns – chiar dacă nu mereu cel aşteptat – în cartea lui Scott Weems, carte plină de afirmaţii provocatoare, de idei îndrăzneţe, de concepţii surprinzătoare şi noutăţi incitante. 

Râsul e răspunsul omului la conflict

Singurul mod de a găsi plăcere în această lume, foarte exigentă din punct de vedere emoţional şi cognitiv, este de a avea nişte creiere „nehotărâte”, spune cercetătorul. O afirmaţie care intrigă, nu-i aşa? 

Scott Weems o explică prin teoria „creierului modular”. Creierul nostru, dacă ar fi să-l comparăm cu o formă de guvernământ, n-ar fi o dictatură, n-ar fi o monarchie, nici o democraţie, ci o anarhie. Este alcătuit din „module” diverse, fiecare specializat în anumite funcţii, dar nu există un „centru suprem de comandă”, o arie cerebrală despre care să se poată spune că le coordonează pe toate celelalte şi că are capacitatea supremă de decizie. 

Acestei alcătuiri specifice îi corespunde o funcţionare la fel de caracteristică: creierul nostru lasă diferite idei să concureze între ele şi „să se lupte” pentru a obţine atenţie cu prioritate. Acest mod de funcţionare are beneficiile lui; de pildă, ne permite să raţionăm, să rezolvăm probleme, chiar şi să citim cărţi. În schimb, generează uneori conflicte, de exemplu atunci când încercăm să găzduim concomitent două sau mai multe idei neconcordante. Când se întâmplă aşa ceva, creierul are o singură soluţie: râsul.

Creierul uman a fost adesea comparat cu un computer, dar această analogie, crede Weems, e greşită. În primul rînd, computerele se blochează, mai ales când sunt confruntate cu ambiguitatea. Când un computer se „zăpăceşte” din pricina datelor contradictorii, trebuie, de multe ori, să fie oprit şi repornit. Creierul, în schimb, trebuie să funcţioneze non-stop, orice-ar fi. În al doilea rând, creativitatea uimitoare a fiinţelor umane depinde de complexitatea creierului lor, pe când simplitatea alcătuirii şi funcţionării computerului (prin comparaţie cu cea a creierului) are costul ei: îl face incapabil de creaţie la acelaşi nivel cu un creier uman. (Sau, cum spune autorul cărţii, când aţi auzit ca un computer să fi scris un sonet acceptabil sau un cântec de succes?)

Confruntat cu ambiguitatea, creierul nu se înţepeneşte în mijlocul procesului, ci foloseşte starea de confuzie ca sursă de generare a unor gânduri complexe, a unor soluţii inovatoare, câteodată a unor idei cu totul neaşteptate.

Iar umorul apare ca urmare a faptului că ne bucură acest proces: găsim plăcere în munca inconştientă a minţii de a descâlci confuzia şi râdem de bucurie când ajungem la o rezolvare.

Aşadar, umorul este indisolubil legat de conflict şi ambiguitate, e răspunsul natural la starea de conflict şi confuzie din creier. Când idei contradictorii se ciocnesc în mintea noastră – fără să ne dăm seama, de cele mai multe ori – creierul, bombardat cu informaţii care nu se potrivesc una cu alta, găseşte scăpare din ghearele incertitudinii în acest fenomen – umorul – care, astfel, capătă aspectul unui mecanism adaptativ. 

De aceea umorul pare să nu aibă reguli, de aceea unii râd, iar alţii rămân indiferenţi la una şi aceeaşi situaţie ori glumă; de aceea unii râd în situaţii în care alţii plâng. Pentru că umorul este un mecanism psihologic de adaptare, este un proces de rezolvare mentală a unor situaţii de confict, spune Weems; conflict interior, personal, sau conflict social – sau ambele.

Misterele umorului: de unii râd de lucruri care altora nu li se par deloc amuzante, ba chiar dimpotrivă?    (Foto: Shutterstock.com)

Situaţiile la care trebuie să ne adaptăm şi modul în care o facem sunt puternic influenţate cultural, depind de context, de starea lumii din jur la acel moment; de aceea succesul unor glume, reacţiile oamenilor la anumite forme de umor, variază în timp şi spaţiu, se schimbă odată cu vremurile şi cu zona geografică. 

Cum „digerăm” o glumă?

Deşi a analiza o glumă nu e nici pe departe atât de amuzant ca glumele însele, dr. Weems, ca un specialist în studiul umorului ce se află, a întreprins şi o astfel de analiză, ajungând la concluzia că a percepe o glumă implică 3 componente, 3 procese (neconştientizate, de obicei, şi care se succed foarte rapid):

• construim (apelăm la bagajul personal de cunoştinţe, experienţe şi aşteptări, adunând un volum de informaţii pe care le credem relevante)
• bănuim/anticipăm un anumit rezultat (după ce ne-am filtrat informaţiile, proces în care renunţăm la unele greşeli şi aşteptări eronate)
• ajungem la o concluzie, la o hotărâre (o rezolvare satisfăcătoare, dar adesea neaşteptată)

Iar aceste 3 etape, afirmă dr. Weems, sunt aceleaşi prin care trecem în rezolvarea problemelor de zi cu zi, fie ele organizatorice, interpersonale sau existenţiale.

Fără această capacitate – de a transforma conflictul intern într-un proces de detectare a erorilor care să ne dea satisfacţie – nu am fi capabili să luăm decizii, să învăţăm lucruri noi sau să ne înţelegem unii cu alţii.

Iată alte câteva descoperiri interesante, communicate de Scott Weems în cartea lui.

Introvertiţi vs. extrovertiţi

Nu va surprinde pe nimeni constatarea că persoanele extrovertite tind să râdă mai mult şi să glumească mai mult decât cele introvertite; totuşi, e surprinzător să aflăm că, atunci când e vorba despre capacitatea de a scrie textele ce însoţesc caricaturi, de pildă, persoanele mai nevrotice, manipulatoare şi dogmatice şi cu o viziune mai curând negativă asupra vieţii sunt în stare să scrie texte mai amuzante. Ne răsare dintr-odată în minte imaginea „clovnului trist”, colosal de amuzant pe scenă, genial în capacitatea sa de stârni râsul, dar care, odată ce şi-a dat jos masca, este, în viaţa de zi cu zi, un om nefericit. Cum poate fi explicat acest paradox?

Persoanele mai puţin expansive şi mai „negativiste” produc, adesea, texte mai amuzante pentru caricaturi, decât perssoanele vesele şi senine.    (Foto: Shutterstock.com)

Poate că, spune Scott Weems, e mai probabil ca oamenii nefericiţi să se comporte în moduri ciudate sau inacceptabile social, susceptibile de a provoca râsul. Sau poate, aşa cum arată istoric cazurile atâtor mari artişti şi gânditori plini de amărăciune şi cu o viziune întunecată asupra vieţii, nefericirea poate stimula creativitatea, iar pentru a face glume bune ai nevoie de o minte ageră şi o privire scrutătoare asupra naturii umane.

Bărbaţi, femei, umor şi râs

Deşi nu insistă prea mult asupra explicaţiilor referitoare la deosebirile dintre bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte umorul şi râsul (poate pentru că nu se ştiu foarte multe despre aer), autorul notează totuşi că bărbaţii tind să spună mai multe glume, iar femeile tind să râdă mai mult. Poate că femeile abordează glumele cu o minte mai deschisă, de aceea râd mai mult la ele, spune Weems, ca ipoteză explicativă. Oricum, un aspect al acestei diferenţe importante este faptul că, în lumea cluburilor de comedie, a genului stand up comedy, foarte popular în SUA (şi care începe acum să se răspândească şi pe la noi), bărbaţii domino categoric scena: doar o foarte mică proporţie dintre comicii care se străduiesc să amuze publicul cu poantele lor sunt femei.

De ce deţin bărbaţii supremaţia în acest domeniu? Poate, consemnează jurnaliştii NPR, într-un articol ce rezumă o discuţie cu dr. Weems pe marginea cărţii sale, explicaţia ar putea fi una de ordin evolutiv: capacitatea unui bărbat de a amuza o femeie este un semn al inteligenţei lui, al capacităţii de a asigura un trai bun familiei. Poate de aceea simţul, umorului este, după declaraţiile multor femei, cea mai importantă calitate a unui potenţial partener.

O altă diferenţă – foarte interesantă, şi tot neexplicată până în prezent, – constă în faptul că femeile tind să râdă tot mai puţin pe măsură ce înaintează în vârstă, dar fenomenul nu a fost constatat şi la bărbaţi.

Femeile râd tot mai puţin pe măsură ce înaintează în vârstă; nu şi bărbaţii, însă.    (Foto: Shutterstock.com)

Umorul e necesar şi benefic în viaţa noastră

Cu toţii ar trebui să râdem mai mult, căci râsul aduce mari beneficii sănătăţii. Am scris aici despre aceste beneficii, a căror recunoaştere a dus chiar la apariţia unei metode terapeutice specializate – terapia prin râs.

Aşadar, nimic mai bun pentru a ne uşura viaţa decât o doză bună de umor care să ne facă să râdem. 

Studiile arată că umorul ne îmbunătăţeşte sănătatea, ne ajută să ne înţelegem mai bine unii cu ceilalţi şi chiar ne face mai inteligenţi, scrie Scott Weems.

Râsul ne face mai inteligenţi: vizionarea unui spectacol de comedie îmbunătăţeşte rezultatele la teste cognitive.     (Foto: Shutterstock.com)

Ştiaţi că un film de comedie atenuează durerea?  Un studiu devenit celebru în lumea medicinei (realizat la Florida International University) a arătat că, dintre persoanele care tocmai suferiseră intervenţii chirurgicale, cele care au urmărit un film de comedie au avut nevoie de cantităţi de analgezice cu 25% mai mici decât celelalte persoane operate.

Un alt studiu a arătat că urmărirea unui episod din „Prietenii tăi” avea ca efect reducerea anxietăţii în mod de trei ori mai eficient decât simpla odihnă pe canapea. 

Iar după o „sesiune de pregătire” în care citiseră bancuri haioase şi urmăriseră un spectacol de stand-up comedy al actorului Robin Williams, participanţii au obţinut rezultate mai bune la teste cognitive – un rezultat ce sprijină ideea că umorul ne sporeşte inteligenţa. 

Sunt câteva dintre argumentele cu care Scott Weems susţine însemnătatea umorului în viaţa noastră. E un minunat şi fascinant mecanism de adaptare această soluţie „găsită” de evoluţie la nenumăratele probleme ale existenţei – capacitatea de a descărca în râs starea de tensiune interioară şi conflict mental, pentru a putea trece cu bine de ziua de azi, ca să mai putem râde şi mâine.