Secretul familiei perfecte – cum să ai un cămin fericit

Un număr mare de cercetări dovedesc că familia joacă un rol esenţial în fericirea şi bunăstarea oamenilor. Studiu după studiu arată că elementul cu cel mai mare impact asupra fericirii este timpul petrecut alături de persoane de care ne pasă şi care ţin la rândul lor la noi. Cu alte cuvinte, fericirea vine de la celelalte persoane, iar oamenii alături de care petrecem cel mai mult timp reprezintă familia.

„Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”. Celebra frază cu care debutează romanul „Anna Karenina” al lui Lev Tolstoi este unul dintre cele mai citate aforisme din literatura universală. Totuşi, până de curând, ştiinţa nu a testat validitatea primei afirmaţii: care sunt elementele comune tuturor familiilor fericite? Pentru a obţine un răspuns la această întrebare, Bruce Feiler a analizat descoperirile recente din genetică şi psihologie şi a dialogat cu experţi din numeroase domenii pentru a identifica cele mai bune metode prin care putem obţine familii fericite. Rezultatele acestui efort au fost sintetizate în cartea „The Secret of Happy Families”.

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

Cum scăpăm de stresul din familie?

cercetătorii le-au pus copiilor următoarea întrebare: „Dacă vi s-ar putea îndeplini o dorinţă în ceea ce-i priveşte pe părinţii voştri, care ar fi aceea?”. Majoritatea părinţilor se aşteptau ca răspunsul să fie „să petreacă mai mult timp cu mine”, însă s-au înşelat. Dorinţa cel mai des întâlnită era ca părinţii să fie mai puţin stresaţi şi mai puţin obosiţi.    (Foto: Shutterstock.com)

Studiile arată că atât părinţii, cât şi copiii consideră că stresul este principala problemă în familie. El reprezintă o problemă nu doar pentru părinţi, ci şi pentru cei mici, cercetările arătând că stresul parental slăbeşte creierul copiilor, le afectează sistemul imunitar şi le sporeşte şansele de a deveni obezi, de a suferi de afecţiuni mentale, diabet, alergii şi chiar carii.

Într-un studiu efectuat de Ellen Galinsky de la Families and Work Institute pe mai bine de 1.000 de familii, cercetătorii le-au pus copiilor următoarea întrebare: „Dacă vi s-ar putea îndeplini o dorinţă în ceea ce-i priveşte pe părinţii voştri, care ar fi aceea?”. Majoritatea părinţilor se aşteptau ca răspunsul să fie „să petreacă mai mult timp cu mine”, însă s-au înşelat. Dorinţa cel mai des întâlnită era ca părinţii să fie mai puţin stresaţi şi mai puţin obosiţi.

Cum putem rezolva această problemă? Salvador Minuchin, un psiholog devenit celebru datorită cărţilor sale despre terapia familială, subliniază că cea mai importantă caracteristică a familiilor este „capacitatea de adaptare rapidă la situaţii noi”. Părinţii recunosc că familiile lor trec printr-o continuă schimbare. Feiler a dorit să afle dacă există metode prin care familiile pot reduce stresul şi îşi pot îmbunătăţi totodată capacitatea de adaptare, iar sursa care i-a oferit soluţia a fost una surprinzătoare: lumea afacerilor.

Secretul constă într-un program intitulat „agile development”, folosit de antreprenorii din Silicon Valley, care a fost inspirat din eforturile producătorilor japonezi. În sistemul „Agile”, muncitorii sunt organizaţi în grupuri mici şi execută sarcini în perioade foarte scurte de timp, ajustând constant efortul depus şi evaluând frecvent progresul echipei. Echipele au şedinţe zilnice în care notează ce au realizat şi şedinţe săptămânale în care sunt analizate rezultatele şi în care este planificată săptămâna următoare. Succesul acestui model a inspirat ideea „familiei agile”, ce a fost adoptată de un număr tot mai mare de persoane..

În eforturile sale de a înţelege acest model, Feiler a studiat una dintre familiile care l-au adoptat, anume cea a lui David Starr. „Membrii familiei mi-au spus că acest sistem a dus la îmbunătăţirea comunicării, mai ales datorită şedinţelor săptămânale, la reducerea stresului şi a făcut ca toţi să fie mai fericiţi. Când am adoptat şi eu modelul întâlnirilor familiale săptămânale, am simţit cea mai mare schimbare petrecută în familie de când s-au născut fiicele mele”, relatează Feiler în cartea sa.

Cele mai importante elemente ale „familiei agile” sunt: lista sarcinilor care trebuie îndeplinite dimineaţa, listă elaborată de toţi membrii familiei, şedinţa săptămânală şi o atitudine flexibilă, care permite evaluarea şi adaptarea constantă în funcţie de necesităţi.

În „familiile agile”, fiecare membru verifică lista de dimineaţă, care este afişată într-un loc vizibil, şi bifează atunci când îndeplineşte o sarcină. „Atunci când am vizitat familia Starr într-o dimineaţă, am stat la masă cu Eleanor şi am văzut cum copiii au coborât în bucătărie, au verificat lista, şi-au făcut micul dejun, au bifat acel punct, au pus vasele în maşina de spălat vase, au bifat iar pe listă, şi-au luat ghiozdanul şi au pornit spre şcoală. Am fost uluit”, relatează Feiler. Autorul a adoptat şi el această metodă şi, spre surprinderea sa, „în prima săptămână am redus haosul de dimineaţă cu 50%”.

Un alt element inspirat din metoda „agile” este şedinţa săptămânală în care membrii familiei răspund la trei întrebări: „ce a mers bine în familia noastră săptămâna aceasta?”, „ce nu a mers bine în familia noastră săptămâna aceasta?” şi „ce vrem să facem săptămâna viitoare?”. Feiler a fost surprins de rezultate: „La fel ca mulţi alţi părinţi, aveam senzaţia că fiicele noastre erau un fel de triunghi al Bermudelor, vieţile lor emoţionale fiindu-ne invizibile. Întrunirea familiei ne-a oferit o fereastră rară către cele mai intime gânduri ale lor. Deodată am început să auzim lucruri incredibile de la copiii noştri”.

Pentru Feiler, la fel de important a fost faptul că fetele sale au început să se implice în planificarea pentru săptămâna următoare. „Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o din practicile agile a fost responsabilizarea copiilor, permiţându-le să joace un rol în propria educaţie”, spune autorul. El recomandă părinţilor să-şi lase copiii să-şi planifice propriul timp, să-şi stabilească singuri obiective săptămânale şi să propună ei recompensele şi pedepsele.

Numeroase cercetări asupra creierului uman oferă dovezi care susţin această recomandare. Oamenii de ştiinţă de la Universitatea California au descoperit că acei copii care îşi planifică timpul, îşi stabilesc obiective săptămânale şi îşi evaluează reuşitele îşi stimulează şi dezvoltă cortexul prefrontal şi alte zone ale creierului care îi ajută să manifeste mai mult control cognitiv asupra propriilor vieţi. Aceste „abilităţi executive”, aşa cum sunt ele denumite de specialişti, ajută copiii să-şi dezvolte autodisciplina, să evite distracţiile şi să analizeze aspectele pro şi contra ale alegerilor pe care le fac.

„Atunci când îşi aleg pedepsele, copiii devin mai motivaţi să le evite. De asemenea, atunci când aleg ei care să fie recompensele, devin intrinsec mai motivaţi să le atingă”, spune Feiler.

„Singurul meu ţel este să fac din copii adulţi funcţionali. Atunci când pleacă la facultate, nu vreau să mă sune în fiecare zi, vreau ca abilităţile lor decizionale să fie deja dezvoltate”, explică autorul.

Sinele intergeneraţional

Cea mai importantă descoperire a lui Feiler în eforturile sale de a identifica secretele familiilor fericite ar putea fi „sinele intergeneraţional”, un concept popularizat de Marshall Duke, un profesor de psihologie de la Universitatea Emory.    (Foto: Shutterstock.com)

Cea mai importantă descoperire a lui Feiler în eforturile sale de a identifica secretele familiilor fericite ar putea fi „sinele intergeneraţional”, un concept popularizat de Marshall Duke, un profesor de psihologie de la Universitatea Emory. „Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai importantă idee din cartea mea”, a mărturisit Feiler.

Duke a descoperit „sinele intergeneraţional” după ce soţia sa, Sara, un psiholog care lucra cu copii cu tulburări de învăţare, i-a menţionat că „acei copii care ştiu mai multe despre familia lor tind să se descurce mai bine când dau de provocări”. Datorită povestirilor despre familie, copiii descoperă modele care au trecut prin provocări similare şi care au trecut peste ele şi simt totodată că au o legătură cu ceva mai mare decât propria persoană.

Marshall Duke a elaborat, cu ajutorul lui Robyn Fivush, un alt profesor de psihologie de la Universitatea Emory, un chestionar de 20 de întrebări pe care le adresează copiilor. Printre acestea se numără: „Ştii unde au crescut bunicii tăi?”, „Ştii unde au făcut liceul părinţii tăi?”, „Ştii unde s-au cunoscut părinţii tăi?”, „Cunoşti vreo boală sau vreun eveniment teribil care a avut loc în familia ta?”, „Ştii ce s-a întâmplat când te-ai născut?”.

În vara lui 2001, Duke a efectuat alături de Fivush un studiu asupra 48 de familii, folosind cele 20 de întrebări. Cercetătorii au descoperit că acei copii care ştiau mai multe despre istoria familiei lor prezentau o stimă de sine mai mare, aveau senzaţia că au un control mai mare asupra vieţii lor şi aveau parte de o familie mai fericită.

Apoi, la două luni distanţă, a avut loc un eveniment neaşteptat: atentatele teroriste din 11 septembrie. Cei doi psihologi şi-au dat seama că se aflau în faţa unei oportunităţi unice: toate familiile din studiul lor trăiseră aceeaşi traumă în acelaşi timp. Astfel, cercetătorii au decis să studieze din nou copiii. Marshall avea să descopere acelaşi lucru: „cei care ştiau mai multe despre familiile lor s-au dovedit a fi mai rezistenţi, adică au putut să gestioneze mai bine efectele stresului”.

Care este legătura între a şti ce liceu a urmat bunicul şi a putea trece peste şocul unui atac terorist? „Răspunsul are de-a face cu senzaţia copilului că face parte dintr-o familie mare”, spune Marshall.

Psihologii au descoperit că toate familiile au un fir narativ care le leagă, iar acesta poate lua trei forme. Prima variantă este povestea ascendentă: „Fiule, atunci când am venit în ţara asta nu aveam nimic. Familia noastră a muncit. Am deschis un magazin, bunicul tău a mers la liceu, tatăl tău a mers la facultate. Acum tu…”. A doua variantă este povestea descendentă: „Obişnuiam să avem tot ce ne doream. Iar apoi am pierdut totul…”

Cea de-a treia variantă este şi cea mai sănătoasă, susţine specialistul. „Se numeşte firul narativ oscilant”, explică Duke, şi are următoarea formă: „Dragul meu, familia noastră a avut şi suişuri, şi coborâşuri. Am construit o afacere, iar bunicul tău era un membru onorabil al comunităţii. Dar am avut şi probleme. Unchiul tău a fost arestat, cândva casa noastră a luat foc, iar eu mi-am pierdut slujba. Chiar dacă am trecut prin situaţii dificile, am rămas uniţi ca familie”.

Marshall afirmă că acei copii care au o viaţă echilibrată şi au încredere în ei datorează acest lucru „sinelui intergeneraţional”. Conceptul celor doi psihologi descrie conştientizarea de către copii a faptului că aparţin unui element mai mare decât ei înşişi.

Acest lucru a fost dovedit şi în alte domenii. Spre exemplu, la Academia Navală a SUA, noii recruţi sunt acompaniaţi de membrii seniori ai academiei în diferite activităţi ce au ca rol construirea unei „poveşti” despre grup. Astfel, juniorii vizitează cimitirul naval pentru a-i aduce omagii primului pilot din marina SUA, şi muzeul în care este găzduit primul avion B-1. Sociologii denumesc această tehnică „crearea de sens”, termen ce desemnează construirea unui fir narativ care explică identitatea grupului.

Cum învăţăm copiii să gestioneze banii?

Fiecare părinte s-a întrebat dacă este bine să pună la dispoziţia copiilor bani de buzunar. O echipă de cercetători din Toronto a efectuat un studiu pe această temă în 1991, oferind unor copii în vârstă de 6, 8 şi 10 ani şansa de a cheltui 4 dolari (fie cash sau sub forma unei cărţi de credit) într-un magazin de jucării experimental. Copiii puteau să ia acasă banii necheltuiţi. Rezultatele au arătat că acei copii ce primeau bani de buzunar acasă cheltuiau aceeaşi sumă şi în cazul în care primeau bani gheaţă, şi în acela în care li se dădea un card de credit. În schimb, copiii care nu primeau bani de buzunar cheltuiau mult mai mulţi bani cu cardul de credit. De asemenea, cercetătorii le-au cerut copiilor să spună cât au costat obiectele pe care le-au cumpărat. Cei care primeau bani de buzunar au oferit mai multe răspunsuri corecte, ceea ce i-a făcut pe cercetători să concluzioneze că acest obicei ajută la învăţarea unor competenţe financiare importante.

O altă întrebare pe care mulţi părinţi şi-au pus-o este dacă se recomandă ca sarcinile pe care copiii le îndeplinesc în casă să fie recompensate financiar. Unii părinţi gândesc că ei nu primesc bani fără să muncească pentru ei, astfel că nici copiii lor nu ar trebui să primească bani de buzunar fără să-i merite, pe când alţii consideră că muncile casnice sunt parte din viaţa de zi cu zi şi nu necesită o recompensă financiară („nu e o alegere să aşezi faţa de masă, ci o consecinţă firească a faptului că eşti membru al familiei”).

Nimeni nu a analizat direct acest aspect, însă studiile efectuate de specialiştii în economie comportamentală sugerează că recompensele condiţionate (de tipul „dacă faci un lucru, primeşti această răsplată”) nu motivează oamenii cu adevărat. Daniel Pink citează în cartea sa „Drive” un psiholog care a analizat 128 de studii şi care a descoperit că „recompensele tangibile tind să aibă un efect negativ asupra motivării intrinsece”. Cu alte cuvinte, oamenii se concentrează mai mult asupra recompensei (în acest caz, banii) decât asupra motivelor pentru care ar trebui să îndeplinească sarcina (în acest caz, pentru că fac parte din familie). „Din acest motiv, elevii care sunt plătiţi să rezolve probleme de matematică tind să aleagă probleme mai uşoare, astfel că învaţă mai puţin. Recompensa de pe termen scurt afectează învăţarea pe termen lung”, subliniază Pink.

Bruce Feiler atribuie economiei comportamentale meritul pentru o altă descoperire a sa care i-a permis să obţină o anumită reacţie de la copiii săi. Daniel Kahneman subliniază în cartea „Thinking Fast and Slow” că oamenii îşi doresc mult mai mult să evite pierderile decât să obţină câştiguri. Cu alte cuvinte, frica de a nu atinge un obiectiv este mai puternică decât dorinţa de a-l atinge. „Atunci când am citit asta, eu şi soţia mea încercam să mituim copiii ca să mănânce mai multe legume. Cercetarea lui Kahneman ne-a convins să ne modificăm metodele. În loc să le promitem o recompensă dacă mâncau legumele din farfurie, le-am dat banii la început şi le-am zis: «Iată 5 dolari. Dacă mâncaţi trei legume în plus la fiecare masă luna asta, îi puteţi păstra. Dacă nu, va trebui să ni-i daţi înapoi». Şi chiar a funcţionat!”, relatează Feiler.

Pentru a obţine şi opinia unui specialist, Feiler a apelat la Byron Trott, persoana care gestionează banii celor mai bogate familii din SUA şi despre care Warren Buffett a spus că este „singurul bancher în care am încredere”.

Trott spune că părinţii trebuie să discute sincer cu copiii despre bani: cum se câştigă, cum se cheltuiesc, cum se investesc şi cum se pierd. „Le spun clienţilor mei că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le pot face este să-i educe pe copii din punct de vedere financiar”, explică Trott. Conform spuselor sale, statisticile arată că părinţii care le vorbesc copiilor despre datorii au copii cu mai puţine datorii, iar cei care le explică despre economisire vor avea copii mai economi.

Trott spune totodată că părinţii ar trebui să-i lase pe copii să ia decizii financiare încă de mici. „E mai bine să înveţe din greşelile comise cu sume mici decât atunci când încep să încaseze un salariu”, afirmă specialistul.

Care sunt concluziile?

Trei aspecte cheie ale unei familii fericite: adaptarea continuă, creşterea autonomiei copiilor şi împărtăşirea istoriei familiei.    (Foto: Shutterstock.com)

„Când am citit prima oară Anna Karenina, mi s-a părut că propoziţia de la începutul cărţii nu are logică. Cum să fie toate familiile fericite la fel?”, a recunoscut Feiler. „Totuşi, pe măsură ce am început să lucrez la acest proiect, am început să mă răzgândesc. Cercetările recente ne-au permis să identificăm elementele comune prezente în toate familiile de succes”, a mai spus autorul. El subliniază trei aspecte cheie ale unei familii fericite: adaptarea continuă, creşterea autonomiei copiilor şi împărtăşirea istoriei familiei.

Reed Larson de la Universitatea din Illinois şi Maryse Richards de la Universitatea Loyola au realizat studii detaliate asupra familiilor americane. Cei doi cercetători au concluzionat că familiile reuşite se bazează pe o renegociere continuă. „Bunăstarea colectivă a familiei depinde nu de atribuirea unor roluri fixe, ci de procese flexibile care permit familiei să le ajusteze şi să se adapteze”, au notat cei doi cercetători.

Feiler mai împărtăşeşte o lecţie importantă: „Nu găsim fericirea, ci o construim. Nu este nevoie de un plan grandios, ci de paşi mici, de victorii mici. Toţi cercetătorii care au analizat organizaţiile şi grupurile de succes au ajuns la aceeaşi concluzie: măreţia nu ţine de circumstanţe, ci de alegeri, iar cea mai bună metodă prin care puteţi face această alegere este cea a paşilor mici. Nu există o acţiune majoră, un gest magic, ci doar un angajament de a face schimbări treptate şi de a acumula mici victorii. Aceasta ar putea fi cea mai importantă lecţie. Cum poţi avea o familie fericită? Încearcă”.