9 secrete ale oamenilor de ştiinţă care ne pot ajuta în viaţa de zi cu zi

La fel ca noi, oamenii de ştiinţă au probleme şi experienţe de viaţă mai mult sau mai puţin plăcute. De fapt, de pe urma acestor experienţe ale lor, de multe ori, noi avem de câştigat. Nu au fost puţine cazurile în care oamenii de ştiinţă obsedaţi de ceva care îi supăra au reuşit să obţină rezultate care să ne ajute, ulterior pe noi toţi. 

De data aceasta, am ales să vă prezentăm 9 secrete din laboratoarele oamenilor de ştiinţă care ne sunt sau ne pot fi utile în viaţa de zi cu zi. 

1. Cum să domini sau să pari vulnerabil?

Aproape fiecare dintre noi s-a aflat într-o situaţie în care şi-ar fi dorit să aibă o poziţie care să exprime mai multă putere, sau poate chiar un pic mai multă vulnerabilitate. 

Desigur, putem să încercăm să aruncăm un zâmbet sau o grimasă sau să ne ridicăm în picioare, pentru a părea fie mai puternici, fie mai slabi, însă experţii susţin că mai toţi oamenii au învăţat deja să îşi controleze feţele, motiv pentru care acum ar trebui să ne concentrăm asupra unei alte părţi a corpului. 

Mai exact, este vorba de umeri. De exemplu, ridicarea din umeri este un gest reflex pe care îl realizăm de foarte, foarte mult timp. Mai exact, antropologul David Givens susţine că moştenim acest obicei de la şopârle, animale care atunci când îşi recunosc subordonarea îşi retrag capul şi aduc partea inferioară a membrelor în faţă cu scopul de a părea mai mici. La fel ca un câine certat de stăpân, care încearcă să se facă cât mai mic băgând capul în pământ, oamenii practică acest gest pentru a spune „nu ştiu” sau „cine ştie?!”, arătându-se vulnerabili. 

Opusul acestui obicei, este ceea ce Givens numeşte „semnul antigravitaţiei”. „Oamenii din armată sau din domeniul afacerilor încearcă să imite acest gest prin mărirea umerilor cu uniforme sau costume”, susţine Givens. 

2. Cum să îţi dai seama dacă ai făcut o cucerire?

Dacă tot am vorbit de putere şi capacitatea de a domina, poate că ar trebui să abordăm un pic şi partea mai „moale”, mai romantică. 

Aşa cum există semnale programate evolutiv pentru a emana putere sau a indica supunere, tot aşa există şi semnale specifice iubirii. Ştiţi deja despre puterea pe care o emană o sprânceană ridicată suav, expunerea gâtului sau răsucitul unei şuviţe de păr pe deget. Dar aţi auzit vreodată de teoria „pigeon toes” a lui Givens? Poate că numele ei nu sună foarte sexy, dar autorul teoriei susţine că atunci când un individ ţine laba piciorului cu degetul mare spre interior şi călcâiul spre exterior, atunci acesta este un semn că el se simte atât atras cât şi intimidat de persoana din faţa sa. În schimb, degetul mare orientat spre exterior indică dezinteresul individului. 

Desigur, mai sunt şi alte semne similare indicate de limbajul corpului. De exemplu, bărbia orientată în jos şi privire în sus indică faptul că persoana în cauză este atrasă de dumneavoastră şi ar trebui să vă ducă cu gândul la Lauren Bacall şi Humphrey Bogart, pe când bărbia orientată în sus şi  privirea în jos este clar un semn de dispreţ.

Aşadar, dacă observaţi că persana cu care aţi flitrat toată sera ţine bărbia în jos şi degetul mare de la picior orientat în interior şi mai şi ridică din umeri, atunci ştiţi că este o seară reuşită. 

Givens susţine că teoriile lui nu numai că ne ajută să identificăm aceste semne atunci când le fac cei din jur, dar ne şi ajută să ne controlăm şi să obţinem ce dorim. 

3. Cum să câştigi mai mulţi bani pe eBay

Gillian Ku, profesor la London Business School, studiază licitaţiile, iIar de când s-a inventat eBay, ei şi altor cercetători le este mult mai uşor să studieze fenomenul licitaţiilor. 

Astfel, după mai mulţi ani de studii, Ku şi colegii săi au ajuns la concluzia că licitaţiile care pornesc de la preţuri mici se încheie cu preţuri mai mari decât ne-am aştepta.

De ce are loc acest fenomen?

Pentru început, preţurile de pornire care sunt mici reduc barierele şi îi tentează chiar şi pe cei care doar îşi propuseseră să vadă „ce se mai vinde pe internet”, neadresându-se doar unui segment de nişă. Traficul crescut este cel care generează preţuri finale mai mari pe măsură ce din ce în ce mai mulţi cumpărători licitează unii împotriva altora. Un rol importat îl au aici forţele psihologice, precum presiunea pe care o simte cel care licitează. 

De asemenea, preţurile mici de pornire îi determină pe participanţii la licitaţie să investească timp şi energie.

În plus, numărul mare de oameni care licitează adună şi mai mulţi oameni interesaţi. De ce? Pentru că atunci când vezi două obiecte care te interesează şi care au preţurile la fel, tinzi să îl alegi pe cel pentru care licitează mai multă lume, fiindcă interesul alocat de ceilalţi produsului sugerează că el ar avea o valoare mai mare. 

4. Cum să mănânci mai puţin

Gândiţi-vă la bomboanele M&M. Imaginaţi-vă sunetul pe care îl produc ele în pungă când o trântiţi pe masă, apoi cum luaţi una (o mână întreagă) şi o gustaţi aşteptând să i se topească crusta dulceagă şi să ajungeţi la ciocolată. 

Acum suntem siguri că vă lasă gura apă şi că v-ar plăcea foarte mult să aveţi o pungă de bomboane la dumneavoastră. Ştim că oamenii, mai ales cei care ţin dietă, evită să se gândească la anumite alimente, pentru a nu li se face poftă, însă specialiştii susţin că nu ar trebui să facem asta. 

Potrivit cercetătorului Carey Morewedge simplul fapt de a ne imagina toate în detalii că devorăm un tort de ciocolată sau o pungă de M&M sau orice alt aliment care ne place, ne poate face să mâncăm mai puţin. 

Mai exact, după o lungă de perioadă de cercetare, oamenii de ştiinţă coordonaţi de Morewedge au ajuns la concluzia că imaginându-ne în repetate rânduri că mâncăm ne scădem dorinţa de a mai face asta. 

În timpul studiului, oamenii de ştiinţă i-au rugat pe participanţi să îşi imagineze în repetate rânduri că fac anumite acţiuni, printre care şi că mănâncă bomboane M&M. 

Ulterior subiecţii au fost invitaţi chiar să mănânce un bol cu astfel de delicii. Rezultatele au arătat că, spre deosebire de participanţii din grupul de control care au fost puşi să îşi imagineze doar că pun monede într-o maşină de spălat dintr-o spălătorie, cei care s-au imaginat mâncând dulciuri au consumat mult mai puţine bomboane, în realitate. 

5. Cum să nu mai găseşti alinare în mâncatul excesiv

În viaţă, oameni,i şi nu numai, se pare că au nevoie de un nivel X de stare de bine, iar acest nivel îl pot obţine în moduri diferite. 

Tratând acest subiect,  Mark Wilson, specializat în psihobiologie în cadrul Universităţii Emory a realizat un experiment pe maimuţe. Un mod prin care maimuţele observate de el se simţeau bine, era prin dominanţă. Cu alte cuvinte, maimuţele se simţeau bine când erau „în top”. Însă acesta nu era singurul mod prin care ele se simţeau bine. 

În mod normal, femelele dominante de maimuţe rhesus sunt cele care mănâncă ceva mai mult decât restul grupului. Deşi mâncarea este suficientă, maimuţele cu statut mai scăzut nu par să aibă foarte multă poftă de mâncare. Anxietatea produsă se faptul că trebuie să li se supună altora pare să le reducă apetitul, cel puţin atunci când vine vorba de dieta lor obişnuită săracă în grăsimi şi bogată în fibre. 

Dar, oare ce se întâmplă dacă animalele sunt ispitite cu echivalentul ciocolatei sau al îngheţatei pentru maimuţe. Mark Wilson a testat asta şi a constatat că atunci când maimuţelor cu un statut scăzut li s-a dat mâncare îndulcită, ele au manifestat rapid o poftă de mâncare. Astfel, ele au început să aibă un aport caloric mult mai mare ca superiorii lor. Mai mult, în timp ce maimuţele cu statut înalt mâncau alimente îndulcite doar ziua, cele supuse le consumau şi în timpul nopţii. 

Wilson a explicat că un regim alimentar bogat în zahăr stimulează producţia de dopamină din creier. În timp ce maimuţele dominante îşi iau dopamina din interacţiunile sociale, cele subordonate nu au parte de acest lucru. Din acest motiv, acestea din urmă fac abuz de alimentele bogate în calorii pentru a-şi satisface nevoia de dopamină. 

Aşadar, când vine vorba de oameni, se pare că dacă noi nu atingem un nivel X de stare de bine, atunci suntem predispuşi la dependenţe de toate felurile (de mâncare, de exerciţii, de cumpărături, de jocuri de noroc etc). 

Ca urmare a acestor rezultate, specialiştii ne sfătuiesc să încercăm să găsim confort în alt fel şi nu în a ne refugia în mâncare. 

6. Cum să îţi determini partenerul să facă mai des curăţenie în casă

Într-o lucrare din 2000, laureatul Premiul Nobel, economistul George Akerlof nota că: „Bărbaţii care se ocupă de toată munca din exteriorul casei, contribuie doar în proporţie de 10% la treburile casnice. Pe măsură ce împart munca din exteriorul căminului cu partenerele, contribuţia lor la treburile casnice nu se ridică la mai mult de 37 de procente”. Cu alte cuvinte, chiar şi atunci când femeia este principalul susţinător al familiei, şansele sunt ca tot ea să fie cea care face mai multă treabă în casă. 

Dar de ce?

„Ideea este că în orice situaţie, oamenii ştiu cine sunt şi cum ar trebui să se poarte. Şi dacă nu te comporţi potrivit identităţii tale, vei plăti pentru asta”, a explicat Akerlof. 

Atunci când soţia câştigă mai mult ca el, bărbatul occidental se simte rănit. Apoi, el se mai simte încă o dată rănit atunci când trebuie să facă treburi casnice. 

Aşadar, pentru a egala sarcinile pe care trebuie să le facă doi parteneri dintr-un cuplu, adică pentru a-ţi determina partenerul să participe în mod egal la treburile casnice, poţi recurge la două opţiuni. 

Mai întâi, poţi să îţi încurajezi partenerul să îşi modifice identitatea. Oamenii de ştiinţă specializaţi în studii sociale ştiu de ceva timp că identitatea este influenţată de mediu. De fapt Akerlof susţine că această putere de modelare pe care o are cultura (de a transcende identitatea existentă) este unul dintre motivele pentru care persistă sărăcia. Un adolescent motivat, de la o şcoală dură, îţi va supune colegii la sancţiuni de identitate. Şi astfel, în loca ca toţi colegii lui să îl susţină pentru reuşitele lui, ei vor avea tendinţa de a maximiza utilitatea identităţii, respingând comportamentul colegului. 

Astfel, dacă urmăreşti să schimbi identitatea partenerului, atunci poate că ar trebui să schimbi mediul, oamenii, cultura în care el se învârte, cu una pe care o consideri mai potrivită. 

O altă modalitate ar fi să încercaţi să faceţi ca acel comportament pe care doriţi să îl adopte partenerul să pară mai aproape de identitatea lui. De exemplu, poate că o anumită treabă casnică este cu adevărat foarte grea de realizat şi astfel ea necesită să fie realizată de o persoană masculină şi puternică. Sau poate că dacă nimeriţi coşul de rufe cu şosetele murdare făcute ghem câştigaţi câte un punct. Strategiile sunt variate şi implică chiar şi un pic de amuzament, iar Akerlof susţine că ele funcţionează la ambele sexe.

7. Cum să dai cu pumnul

Jearl Walker, profesor la Cleveland State, a studiat această problemă şi împărtăşeşte cu noi descoperirile lui. 

Mai întâi, el sa filmat în timp ce boxa pentru a măsura distanţa pe care o traversa pumnul său în aer, cu scopul de a afla când atingea pumnul viteza maximă . Răspunsul în urma experimentului a fost că pumnul atinge viteza maximă atunci când extensia braţului este la 80 de procente. După aceea, el începe să încetinească pentru a se putea retrage la timp. 

Dar viteza maximă nu este singurul factor care contribuie la realizarea loviturii perfecte. Aşa că Walker aduce în discuţie „presiunea maximă”. Imaginaţi-vă un bobârnac în lobul urechii. Sigur, lovitura, aplicată cu viteză mare, este destul de dureroasă, dar nu exagerat. Tocmai de aceea, spune Walker, „avem nevoie de presiune maximă”. Tocmai acest impuls mare, aplicat pe o suprafaţă mică, este motivul pentru care în multe arte marţiale se recomandă lovitura cu partea laterală a mâinii sau cu cele patru oase care ies în evidenţă atunci când strângem pumnul. 

Un alt element important ar fi masa. O pietricică aruncată într-o fereastră va produce pagube mai mici ca o cărămidă şi acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul pumnilor. 

Pe de altă parte, cu cât corpul îi permite individului să aibă o poziţie mai extinsă, cu atât forţa orizontală pe care o va crea va fi mai mare. 

8. Cum să eviţi să ţi se fure maşina?

Criminalistul Ben Vollaard, de la Universitatea Tilburg, din Olanda, susţine că „hoţii de maşini sunt exact ca tine şi ca mine. Caută să îşi maximizeze câştigurile şi să minimizeze pierderile”. Cu alte cuvinte, hoţii de maşini sunt animale raţionale. 

Vollaard a arătat asta analizând datele privind furtul de maşini înainte şi după 1998, adică anul în care, în Olanda, a devenit obligatoriu ca toate maşinile să fie dotate cu un sistem antifurt de imobilizare a motorului. Nu a surprins pe nimeni că după implementarea acestui proiect, numărul de furturi de maşini a scăzut. 

Însă nu sistemele de imobilizare, în sine, sunt cele care fac ca furturile să se oprească. Pentru că hoţii au metodele lor de a continua să fure chiar şi maşinile dotate cu acest sistem. Ceea ce face sistemul este să îngreuneze munca hoţului care, la fel ca mai toată lumea, are un comportament oportunist. Adică, el merge pe stradă în căutarea unei ţinte a cărei valoare depăşeşte riscul la care se expune el. Când sistemele de imobilizare au devenit obligatorii, în cele mai multe cazuri riscul nu a mai fost acoperit de valoarea maşinii, motiv pentru care a scăzut rata furturilor de astfel de bunuri. 

În România, astfel de sisteme de securitate nu sunt obligatorii, aşa că riscul ca data viitoare să nu îţi găseşti maşina în parcare, este mult mai mare. Şi atunci ce este de făcut?

Ei bine, ai putea să îţi vopseşti maşina roz. Bicicliştii fac deja ceva similar, numit „camuflaj urban” lipind stickere, sau vopsind-o în culori şi modele aparte. Dacă vopsim o maşină în roz sau dacă ne camuflăm bicicleta nouă, e ca şi cum le-am dota cu un sistem de siguranţă. De ce? Pentru că le scade valoarea bunurilor şi pentru că, până la urmă, cine ar vrea să cumpere o maşină roz!?

De asemenea, cercetările lui Vollaard au indicat că maşinile negre au cel mai mare risc de a fi furate, poate tocmai din cauza faptului că negrul dă impresia de lux. 

9. Cum să identifici un mincinos

„În primul rând, există o regulă simplă pentru identificarea unui mincinos. Lucrurile nu se potrivesc. Adică vocea nu se potriveşte cu ce spune, cuvintele nu se potrivesc cu privirea pe care o are sau mimica feţei nu se potriveşte cu ce spune”, susţine Paul Ekman, profesor la Universitatea California – San Francisco. 

Dar lucrurile pot fi mai complicate de atât. „Al doilea pas, mai specific, ţine de microexpresii”, mai spune el. În loc ca aceste microexpresii să dureze două sau trei secunde, ele au o durată de aproximativ 1/25 dintr-o secundă şi aproape întotdeauna arată emoţiile pe care persoana mincinoasă încearcă să le ascundă. 

Desigur, acest al doilea pas presupune pregătire şi o capacitate de observaţie foarte dezvoltată, tocmai de aceea, Ekman a creat un program special care ne permite să căpătăm experienţă, pe site-ul www.paulekman.com (trial version free). 

„Pe de altă parte, doar pentru că identifici o microexpresie nu înseamnă că cineva minte”, spune Ekman. Imaginaţi-vă că poliţia vă întreabă dacă dumneavoastră v-aţi ucis partenerul de viaţă. Microexpresia care exprimă furie apărută ca răspuns la întrebare nu va avea nimic în legătură cu adevărul, de exemplu. 

Mai mult, aproximativ 5% din indivizi nu pot fi prinţi minţind nici măcar cu această metodă. Pe aceşti indivizi, Ekman îi numeşte artişti naturali şi în ciuda faptului că ştie secretul care îl poate transforma pe un om într-un bun mincinos, Ekman refuză să dea sfaturi referitoare la acest lucru, spunând că el ajută numai la prinderea mincinoşilor nu şi la crearea lor.