Iarna, gerul şi zăpada la români

 

 

Iarna ca un strămoş bătrân

 

 

Din punct de strict meteorologic, iarna pe meleagurile noastre este anotimpul friguros prin definiţie, puternic influenţat de fiecare dată de către masele de aer rece venite din nord-estul continentului european, mai precis din estul Scandinaviei şi Marea Câmpie Rusă.

 

Comparativ cu alte ţări europene situate pe aceeaşi latitudine cu România, iernile de la noi nu aduc de obicei cantităţi la fel de mari de zăpadă, dar sunt cumva mai reci din cauza vânturilor şi viscolelor mai frecvente, favorizate şi de relief.

 

Cele mai ridicate temperaturi din timpul iernilor noastre, se înregistrează de regulă în sudul şi vestul ţării, iar cele mai scăzute, sunt întotdeauna cele din depresiunile din estul Transilvaniei. De fapt, aici a fost înregistrată şi cea mai scăzută temperatură din istorie. Pe data de 25 ianuarie 1942, în localitatea Bod din judeţul Braşov, s-a instalat polul frigului din România, căci în acea dată mercurul termometrelor de la staţia meteorologică locală a scăzut până în jurul valorii de -38,5 grade Celsius. 

 

Iarnă pe mal de lac    Sursa foto: Shutterstock

 

Tot la mijlocul secolului trecut s-a înregistrat şi cea mai aspră iarnă din istoria recentă a ţării. Atunci, temeperaturile nu au scăzut local atât de mult precum cele din estul glacial al Transilvaniei, dar cantităţile uriaşe de zăpadă căzută în special în sud-est, peste care s-a adăugat viscolul cumplit care a bătut neîncetat timp de aproape o lună, au transfomat această iarnă într-un adevărat calvar. Este vorba de iarna de pomină din anul 1954, când în Bucureşti s-au înregistrat nămeţi de 5-6 metri înălţime.

 

În luna ianuarie a acelui an, cantităţile aproape incredibile de zăpadă erau să provoace paralizia ţării, alături de o catastrofă umanitară de mari proporţii. De fapt, iarna aceea a ucis numeroşi oameni, dar autorităţile de atunci au ţinut ascuns acest adevăr deranjant. Cum morţii ajunseseră să fie îngropaţi deja în zăpadă, autorităţile de la conducerea României din acele timpuri au ordonat o mobilizare generală a populaţiei ţării, care, cu ajutorul armatei a reuşit în cele din urmă să dezăpezească drumurile. La începutul lunii februarie din acelaşi an, s-a declanşat însă un viscol nemaivăzut, care a rămas de altfel în istorie sub denumirea de „Marele Viscol din 1954”. Viscolul respectiv a măturat sud-estul României în trei reprize extreme pe tot parcursul lunii februarie.

 

În mitologia veche românească, iarna ia înfăţişare omenească. Ba chiar spre deosebire de celelalte anotimpuri care sunt personificate printr-o fetiţă, fată tânără şi femeie matură, iarna mitologică (a nu se confunda cu personajul distinct şi complex al Babei Dochia) are înfăţişare masculină. Este prin urmare un bătrân cu barba şi pletele albe, cu ţurţuri la mustăţi şi sprâncene, care dârdâie tot timpul de frig în ciuda celor douăsprezece cojoace pe care le poartă unul peste altul. Copacii din preajma sa sunt uscaţi, iar de ramurile lor mai atârnă ici şi colo câte o frunză îngălbenită. Pământul este de acum îngheţa

 

t bocnă, şi de câte ori moşneagul umblă, paşii săi tropăie pe pămîntul uscat. Elementul vegetal este suspendat definitiv din preajma sa, cu excepţia acelor verzi de brad, şi a florilor de gheaţă surogat al lumii vegetale la sfârşit de ciclul anual. În popor se credea că ori de câte ori Moş Iarnă strănută, bate viscolul, iar când se scutură de frig, pe pământ ninge.

 

 

Prin extensie, acest Moş Iarnă cu origini pierdute în vremea daco-geţilor, i-a transmis mai departe o parte din atribuţiile sale lui Sân Andrei, personaj mitologic din panteonul nostru şi personificare vie a Sfântului Andrei, personaj real şi întâiul chemat dintre apostolii lui Hristos. În mitologia noastră, în jurul numelui şi datei calendaristice a celebrării apostolui (30 noiembrie, motiv pentru care acestuia i se mai spune Andrei-Cap de Iarnă).

 

Ziua sa, marca deci sfârşitul toamnei şi începutul iernii, iar numele lui Andrei în variantele arhaice stră-româneşti era acela de Indrea, Îndreiu sau Undrea, ultimul dintre ele fiind şi numele tradiţional al lunii decembreie la români. Ziua lui Andrei, sfântul care a ajuns să fie stăpânul lupilor, animale pe care le asociem şi astăzi aproape instinctual iernii şi zăpezilor, era o zi care cumpănea cele două anotimpuri. Şi pentru că în toate perioadele de translaţie de la un anotimp la altul hotarele dintre lumi devin difuze şi penetrabile, în lumea satului de odinioară se credea că hotarele satului tradiţional erau călcate de strămoşi mitici sub forma unor entităţi pedepsitoate precum strigoii şi moroii, sau sub forma animalului totem al iernii – Lupul!

 

 

Gerilă şi gheţurile

 

 

Alt personaj definitoriu pentru anotimpul rece din basmele şi credinţele româneşti este celebrul Gerilă, cu care facem cunoştinţă încă din basmul Harap Alb al lui Creangă. Gerilă întruchipează deci, unul dintre ajutoarele şi atributele eroului solar masculin, care reprezintă, bineînţeles puterea gerului şi a Iernii.

 

Este descris ca un om cu gura mare şi cu nişte buze peste măsură de mari şi groase, îmbrăcat cu zeci de cojoace şi căciuli groase.

Gerilă este atât de amarnic la frig, încât se vaită neîncetat că îngheaţă, chiar şi atunci când de perpeleşte la un foc făcut din lemnele cărate de 24 de care mari…

 

Suflarea lui produce un strat gros de promoroacă, iar nevricosul personaj este tartor, staroste şi stăpân peste vânturile iernii şi gerurule cele mari.

 

 

Gheaţa, celălalt atribut nelipsit al iernii alături de zăpadă, exprimă în plan simbolic stagnarea, lipsa căldurii sentimentelor, absenţa dragostei, dar şi seninătatea, detaşarea şi dispariţia patimilor neliniştitoare. Comparativ cu popoarele nordice, gheaţa este un element al naturii relativ slab marcat sub aspect ritualic şi magic la români.

 

 

Transformarea miraculoasă a apelor în gheaţă era atribuit de români intervenţiei unie divinităţi benefice. Stăpân al tuturor apelor, inclusiv al celor îngheţate este Sfântul Nicolae, unul dintre cei mai respectaţi şi iubiţi sfinţi la români, a cărui zi (6 decembrie) este încă celebrată. Prin comparaţie, la slavii din vechime, Sfântul Nicoale a preluat atributele lui Volos sau Veles divinitate chtoniană şi patron al vitelor domestice.

 

Foarte interesantă este şi expresia românească „Minte de îngheaţă apele”, care are de fapt la bază o credinţă străveche conform căreia minciuna într-o formă cât mai exagerată şi mai gogonată poate produce uneori miracole şi izgoni chiar demoni.

 

 

Zăpezile amintirilor noastre

 

 

Cum iarna este un timp al retragerii, suspendării, aducerilor aminte şi contemplărilor, asocierea ei cu zăpada este plină de înţelesuri care merită readuse aminte.

 

Pentru toate popoarele lumii care au intrat în contact cu ea, zăpada aparţine fenomemelor uraniene încărcare de sacralitate şi puritate. Culoarea sa alb imaculată a fost asociată din cele mai vechi timpuri purităţii sufleteşti, al neîntinării trupeşti sau sufleteşti.

La români, zăpada care cădea liniştită aşternându-se pe pământ era privita întotdeauna ca o binecuvântare a cerului, garanţie a recoltelor viitoare şi chiar a sănătăţii oamenilor.

 

 

„Cu apa de neaua de mărţişoru se spală fetele peste tot anul spre a se face frumoase şi drăgăstoase” (Simion Mangiuca, Călindariu, martie 1883). 

Un element cumva neaşteptat al riturilor magice de iarnă la strămoşii noştri îl constituia Omul de Zăpadă, obicei într-atât de degradat de-a lungul timpului, încât astăzi mai are doar caracteristici infantile, fiind un joc de copii extrem de banalizat.

 

Rostul şi înţelesurile omului de zăpadă erau însă cu mult mai profunde. Acest chip antropomorfizat, făcut din zăpada căzută pe pământ avea de fapt toate caracteristicile strămoşului hibernal. Căci nasturii erau făcuţi pe vremuri din bucăţi de cărbune ars (culoarea spiritelor de dincolo), nasul improvizat dintr-un morcov era evident simbol falic, în loc de mâini avea mături sau crengi, iar pe cap i se punea o oală veche, toate acestea fiind obiecte rituale având legături cu larii şi penaţii casei, vechi divinităţi romane. Bombardamentul cu bulgări de zăpadă asupra acestui „idol” vremelnic, aveau loc spre sfârşitul iernii şi semnificau izgonirea spiritelor hibernale, pentru a grăbi venirea primăverii.

 

 

Sub aspectul ei de „dar venit din cer”, zăpada ocupa un loc important în meteorologia populară românească, mai ales referitor la precizările recoltelor anului următor. În obiceiurile noastre, venirea ninsorii era prevestită prin numeroase semne de genul „dacă câinele se tăvăleşte pe jos”, „dacă mâţa se pune cu spatele la foc”, „dacă pomii fac roade multe, iarna va fi zăpadă mare”, dacă porcul adună paie”, „dacă vrăbiile se strâng la un loc şi vor ciripi”, şi multe altele.

 

La fel ca în cazul gheţurilor, starostele zăpezilor este tot Sfântul Nicolae despre care se credea că vine pe un cal alb şi ori de câte ori îşi scutură barba, începe să ningă!

 

Sărbători Fericite!