Cine şi cum îi trata pe români în secolele trecute?

În vremuri îndepărtate nu aveai nevoie de o diplomă sau de o pregătire îndelungată şi specializată pentru a fi doctor, a trata, a sfătui sau chiar a opera un pacient, în caz de nevoie. Aşa se face că, până acum câteva secole, pe lângă medicii recunoscuţi de drept, medicina era practicată de mai multe categorii de profesionişti printre care se numărau: bărbierii, moaşele, duhovnicii, babele, vrăjitoarele etc.

Răsfoind cele trei volume ale doctorului Pompei Samarian, „Medicina şi farmacia în trecutul românesc”, am găsit informaţii şi detalii curioase legate de modul în care erau trataţi pacienţii în trecut, mai exact în secolele XIV-XIX.  Tocmai de aceea, am cules unele dintre cele mai interesante informaţii despre cine şi cum îi trata pe români în trecut şi le-am relatat în rândurile ce urmează. 

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Bărbierii

Un loc de seamă în trecutul medical l-au avut bărbierii. În Occident, bărbierii erau instruiţi şi trimişi în război pentru a practica atât meşteşugul lor obişnuit, cât şi pentru a acorda îngrijire medicală răniţilor. 

Aşa se explică de ce până la începutul secolului al XVII-lea, în Franţa aveau voie să practice medicina trei categorii: medicii cu titluri universitare, chirurgii fără titluri universitare (numiţi robe longue) şi bărbierii (numiţi robe courte). Fireşte, între aceste ultime două bresle s-a dus o luptă aprigă pentru delimitarea atribuţiilor specifice fiecăreia dintre ele. Odată cu trecerea timpului s-a stabilit că breasla chirurgilor se ocupa de „operaţiunile mari, când era vorba de viaţa omului”, pe când breslei bărbierilor le reveneau operaţiunile mici. Această delimitare s-a clarificat în secolul al XVIII-lea, când chirurgia a intrat în domeniul studiilor universitare. Până în acest secol, nici chirurgii, la fel ca bărbierii nu aveau studii specializate, avansate, dar asta nu i-a împiedicat pe niciunii dintre ei să devină mari specialişti, chiar savanţi. Ambroise Paré, de exemplu, care la începutul carierei sale era bărbier, a ajuns chirurgul regilor Franţei, medic şi chimist savant. Astăzi, el este considerat unul dintre părinţii chirurgiei. 

În Germania, bărbierii chirurgi care însoţesc armatele purtau numele de „Feldscherer”, iar responsabilitatea lor era de a îngriji răniţii la fel ca orice medic. Mult mai târziu, în secolul XIX, această denumite intră şi în limba română sub forma „felcer”. 

În Turcia, bărbierii-medici se numeau berber-bachi, iar la curtea Sultanului ei sunt consideraţi ca având al şaselea rang printre slujitorii de la Curte. Dimitrie Cantemir spune despre ei că „rad cu o mână atât de uşoară şi de dulce încât omul abia se putea ţine să nu adoarmă în timpul operaţiei” (Istoria Imperiului Otoman, Trad. de Hodosiu, vol. 1, pag. 174-5). 

Indiferent cum li se spune în diferite zone ale lumii, bărbierul are responsabilităţi variate. Astfel, el nu numai că bărbiereşte, dar dacă e cât de cât iscusit, ştie să pună şi ventuze sau să scoată dinţi. Mai mult, dacă este cu adevărat priceput, atunci el ştie să panseze, să lase sânge, să prepare alifii sau să trateze orice pacient de orice problemă în caz de urgenţă. 

Pentru români, bărbierii, ca medici pricepuţi, au jucat un rol foarte important în trecut. Dr. Pompei Samarian spune despre ei că „au fost doctorii românilor buni pentru orice…ei sunt vracii de care pomenesc cărţile bisericeşti şi poezia populară”, până în secolul al XVII-lea. 

(Foto: Shutterstock.com)

Potrivit unui document datat 9 iunie 1436, se pare că centrul unde învăţau bărbierii medici era Braşovul. În documentul în cauză, Iliaş Vodă al Moldovei le cere braşovenilor să înveţe un fiu de croitor din Roman meşteşugul bărbieriei. Alte centre unde erau pregătiţi bărbierii erau localizate în Sibiu şi Bistriţa. 

Despre importanţa bărbierilor vorbesc şi alte documente în care se explică faptul că atunci când ciuma bântuia Ardealul şi Moldova lui Alexandru Lăpuşnenu, ei erau cei care hotărau ce drumuri ar trebui închise astfel încât să se evite contagiunea. În acelaşi timp, izvoarele indică şi faptul că medicul lui Lăpişneanu era Petru Bărbierul, care îl îngrijea ba de picioare, ba de ochi (după cum nota N. Iorga în Hurmuzachi). 

Pe măsură ce trece timpul, bărbierii încep să îşi piardă din importanţă, câştigând teren chirurgii şi doctorii cu pregătire academică. Izvoarele încep să îi pomenească din ce în ce mai puţin, în timp ce numărul doctorilor sporeşte. Chiar şi aşa bărbierii vor continua să mai practice clandestin medicina sau măcar să realizeze „operaţii mici” precum aplicarea ventuzelor sau lipitorilor şi scoaterea dinţilor. 

În anii 1800, bărbierii continuă să fie numiţi doctori sau vraci prin regiuni izolate sau la marginea oraşelor acolo unde nu se găsesc medici şcoliţi special, doar că aceşti indivizi nu se mai bucură de faima de altădată. În Medicina şi farmacia din trecutul românesc, Volumul II, dr. Pompei Samarian notează că începând cu secolul XIX, rolul bărbierilor la spital este din ce în ce mai limitat. Astfel, la spitalul Colţea, bărbierul rade, curăţă şi spală la cap pacienţii şi slugile. Cu toate acestea, în oraşele mici sau la sat, bărbierul va continua să doctoricească pe mulţi o perioadă bună de timp. 

Vracii

În folclorul românesc, vraciul este un personaj bizar, care de cele mai multe ori este prezentat ca un vrăjitor ce le ştie pe toate şi care foloseşte farmece, descântece şi alte metode magice de a vindeca. 

Potrivit regulilor bisericeşti, însă, cuvântul „vraci” are înţelesul slavon de om care îngrijeşte şi vindecă pe bolnavi, adică doctor. Motiv pentru care în scrierile româneşti termenul de vraci este întâlnit foarte des, este destul de simplu. În jurul anilor 1600 în limbă nu se introdusese încă termenul de „medic”. 

(Foto: Shutterstock.com)

Tot Biserica este cea care împarte vracii în două categorii: vraci dascăli, care poartă şi numele de doftori şi vracii mai prost pregătiţi care sunt fie bărbierii, fie vracii descântători.

Condiţiile minime pe care trebuia să le îndeplinească un bărbat pentru a fi vraci nu sunt foarte complicate. Mai exact, el trebuie să fie sănătos, puternic şi întreg la minte pentru a putea face vizite la domiciliul pacientului cu scopul de a-l trata. 

Termenul de „vraciu”, cu înţeles de doctor sau doctor bărbier s-a păstrat la noi până la jumătatea secolului al XVII-lea. Astfel, din 1650 cuvântul „vraciu” mai apare doar în scrierile bisericeşti şi cele populare, cronicarii preferând să folosească în documentele lor cuvântul „doftor”. 

În categoria vracilor intră atât bărbierii, aşa cum am specificat şi mai sus, cât şi doctorii. 

Moaşa

Moaşa este acea femeie care asistă la naştere şi care are grijă ca, pe cât posibil, totul să fie în regulă atât cu mama, cât şi cu nou-născutul. Potrivit regulilor bisericeşti, moaşa care ajută femeile să nască, nu are voie să meargă la biserică timp de 8 zile de la eveniment. 

Desigur, pe lângă moaşa care avea o pregătire specială, există şi alte femei care, deşi nu erau moaşe de profesie, asistau la naşteri. Baba, de exemplu, este văzută ca o femeie cu experienţă care poate ajuta femeile mai tinere să aducă pe lume copii. 

Tot moaşa este şi cea care examinează tinerele pentru a verifica dacă acestea mai sunt sau nu virgine, având totodată îndatorirea ca, împreună cu vraciul, să examineze un copil pentru a spune dacă acesta a fost supus sodomiei. 

Pe de altă parte, Dumitru Caracaş, primul medic comunal al Bucureştilor, în 1784,  le numeşte pe moaşe, în „Topografia” lui, „ucigătoare de copii”.

„Moaşele ţăranilor sunt nişte babe ignorante, a căror simplă prezenţă mai mult strică decât foloseşte; căci ajutoarele pseudo-tehnice sunt totdeauna contrarii şi combat însăşi natura, cu consecinţe triste atât pentru mame, cât şi pentru copii. Când încep muncile de naştere, ele au obiceiul să poarte pe nenorocita mamă pe micul şi înfierbântatul ei bordei , fără s-o lase să se odihnească în pat; şi cu cât muncile se îndesesc cu atât o târăşte mai mult, până când, după câteva ceasuri, cade leşinată; atunci, ţinută de mâini naşte pruncul stând în genunchi sau, dacă se mai poate ţine pe picioare, naşte rezemându-se încovoiată de scaun sau de pat pe mâinile ei. Moaşa, pe partea dindărăt, între picioarele ei, primeşte pe noul născut. În acest fel nesocotit şi periculos nasc mai toate femeile ţăranilor. Dar dacă, din nenorocire, naşterea întârzie, atunci nu lasă să lucreze natura, ci recurg la diferite manopere periculoase atât pentru copil cât şi pentru trudnica mamă; cu gând că copilul cade prin propria-i greutate, moaşa sau bărbatul ia pe mamă şi o târăşte de mai multe ori destul de violent, apoi moaşa, cu toată forţa mâinilor ei, îi freacă şi frământă burta de sus în jos…”, nota Caracaş.

Tot el evidenţiază diferenţa între alegerile viitoarelor mame de la oraş şi cele din zona rurală. Femeile care locuiesc în zona urbană „cele mai răsărite, mai toate la naşterile lor aduc medici şi se lasă examinării”. 

Astfel, în marile oraşe româneşti, la începutul secolului XIX, moaşele şi medicii sunt şcoliţi special cu privire la îngrijirea mamei şi a pruncului. Astfel, în 1828, Niculae Kiriacopol din Roman publică o broşură intitulată „Învăţături folositoare pentru femeile acele îngrecate” şi tot el propune înfiinţarea unei şcoli de moaşe. Mai mult, din anul 1832, Bucureştii au un mamoş specialist numit Sporer care trebuia să servească tot oraşul, ajutat de moaşe. La fel, în Iaşi, mamoşul responsabil pe tot oraşul era Czihak. 

Doctorii

Despre modul în care se purtau doctorii cu bolnavi şi despre mijloacele pe carele foloseau pentru vindecare vorbesc Cantemir şi Niculae Mavrocordat în scrierile lor de după anii 1700. 

În Occident, medicul era recunoscut uşor pentru că purta perucă albă şi haină lungă neagră, încheiată până la gât. Şi medicii de la noi adoptaseră un port asemănător. Astfel, în 1700, doctorul Andrei Lichinios este descris ca purtând o „şubă de samur roşie…cu pălărie pe cap”, în timp ce Bartolomeu Ferati, ruda şi doctorul lui Brâncoveanu, poartă „blană polonă, cingătoare pestriţă de mătasă, ciobote mici polone, roşii, galbene, negre, cu potcoavă; apoi perucă pălărie nemţească cu galon de aur”. 

(Foto: Shutterstock.com)

De asemenea, Dimitrie Cantemir semnalează că doctorul purta cu el o cutie sau „chichitie”, văruită cu alb pe interior, în care îşi ţinea ierburile şi pastile pe care le administra pacienţilor. Desigur, tot doctorul era cel care scria reţete în care notau „doftorii” pe care le preparau spiţerii. 

Pe de altă parte, Mavrocordat mai notează şi că bolnavii nu se tratează toţi la fel, ci în funcţie de puterea financiară şi statut. „Chiar fiii doctorilor nu întrebuinţează aceleaşi medicamentele faţă de oamenii de rând ca şi oamenii vrednici de respect prin nobleţă; pentru aceşti din urmă se slujesc de mult mai blânde şi mai bogate mijloace terapeutice”, notează acesta în Păreri şi cugetări, No. 808, Hurmuzachi, vol. XLII. 

Despre părerea pe care o aveau oamenii de rând ne spune Anton Maria Del Chiaro în „Revoluţiile Valahilor”: „Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale pentru vindecare bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenţiei medicilor”. Şi dacă poporul nu se obişnuise încă să aibă încredere în medici, „oamenii înţelegători respectă pe medic”, el fiind plătit bine şi primind adesea daruri. 

Chirurgii

Multă vreme, chirurgii au fost confundaţi cu bărbierii. Chiar dacă, în 1210, în Franţa, s-a înfiinţat Colegiul Sf. Cosma, şi chirurgii „a robe longue” s-au diferenţiat de bărbierii „a robe courte”, pentru ca apoi în 1331 să se formeze „Corporaţia chirurgilor” (unde se intra pe bază de examene), până spre sfârşitul secolului al XVII-lea, chirurgii au continuat să fie confundaţi cu bărbierii. 

Această confuzie a fost întărită şi de dispreţul pe care îl arătau doctorii cu studii universitare în medicină faţă de chirurgi, care nu aveau diplome universitare şi nici nu ştiau latina. Dr. Pompei Samarian susţine că dispreţul faţă de chirurgi era atât de mare, încât studentul care voia să înveţe medicina la Paris trebuia să jure că nu va practica nicio intervenţie chirurgicală în cariera sa.

Odată cu trecerea timpului, însă, chirurgii şi-au câştigat treptat popularitatea devenind de nelipsit de la curtea regilor şi din armate. Astfel, numărul chirurgilor a început să crească în secolul al XV-lea, mai ales după ce Papa Sixtul al IV-lea a dat dezlegare la disecţii pe cadavre umane, astfel încât practica chirurgicală să poată avansa. Mai mult, odată cu utilizarea armelor de foc în război, chirurgii devin din ce în ce mai bine pregătiţi şi mai specializaţi. 

(Foto: Shutterstock.com)

În cele din urmă, ştiinţa şi informaţiile noi pe care le-au acumulat chirurgii, fac ca în secolul al XVIII-lea, chirurgia să devină, în sfârşit, parte integrată din studiul universitar al medicinei. 

Pe teritoriile româneşti, scrierile nu au consemnat existenţa „hirurgilor”, însă dr. Samarian concluzionează că din izvoarele istorice se înţelege că bărbierii au fost de-o potrivă şi vracii şi chirurgii românilor. 

În Occident, şi chiar şi la bulgari, exceptând chirurgii regilor şi ai armatelor, toţi cei care operau obişnuiau să umble din oraş în oraş, în căutarea clienţilor. 

Duhovnicii

Dr. Pompei Samarian defineşte duhovnicii drept „doctori sufleteşti, acei care aduc curajul şi speranţa în sufletele celor suferinzi cu trupul”. Cum fac ei asta? Prin rugăciune, după cum indică Bujoreanu, în Învăţăturile sale: „De va bolnăvi vre un om, atunci să chemaţi preoţii bisericilor care au îndrăznire de la Dumnezeu, să se roage pentru acela; şi Dumnezeu, pentru rugăciunile preoţilor lui, va da sănătate bolnavului şi-l va scula de în boală…”. 

Cel ce apela la duhovnic îşi punea în acesta întreaga încredere. Astfel, tot de la Bujoreanu aflăm care erau aşteptările celor care chemau un duhovnic. „Să nu-ţi fie ruşine sau să te temi că de vreme ce ai venit la vraci să te tămăduieşti, să nu te duci netămăduit, fără vindecare”. După spovedanie, „atunci datoriu iaste duhovnicul să facă ranele acelora uşoară vindecare”. 

Desigur, de vreme ce pacientul se destănuia în faţa duhovnicului, acestuia din urmă i se cerea să fie discret, altfel „să-i se scoată limba pe ceafă şi să i-o tragă până ce va muri”.