Luptele de cocoşi – o tradiţie care trebuie să dispară?

Din negura timpului apar nişte luptători multicolori

 

Omul este, fără doar şi poate o specie violentă. A avut chiar dorinţa de a-şi extinde şi trăi propria violenţă şi asupra speciilor cu care împarte planeta, adică asupra animalelor.

 

Prin urmare, organizarea de lupte între animale are o vechime aproape la fel de mare precum aceea a însăşi civilizaţiei umane.

 

Tentaţi să credem că luptele dintre animale se confundă doar cu înfruntările din Colosseum-ul romanilor, uităm că dorinţa de a privi animale care se sfâşie între ele are o vechime cu mult mai mare decât luptele din bestiariile organizate în Roma Antică.

 

Organizarea de lupte între animale domestice sau sălbatice a fost un fenomen întâlnit la aproape toate culturile şi civilizaţiile umane. Din fericire, marea majoritate a acestui gen de lupte organizate, au dispărut odată cu trecerea timpului. Cu toate acestea, unele categorii de lupte între necuvântătoare nu doar că au supravieţuit timpului, dar se perpetuează şi înfloresc chiar şi în epoca tabletelor şi smart phone-urilor. Dintre toate tipurile de confruntări între animale pe care omul le-a regizat în decursul istoriei, două sunt foarte populare şi la ora actuală.

 

 

Este vorba evident, de luptele între câini şi cele între cocoşi.

 

Cum selecţioarea, condiţionarea şi antrenarea celor mai buni prieteni ai omului pentru a deveni adevărate maşini de luptă, este un capitol distinct şi cumva particular în istoricul luptei între animale, înfruntările între cocoşi rămân cu siguranţă cel mai controversat şi interesat fenomen de acest gen, cu atât mai mult cu cât în anumite ţări nu doar ca nu este interzis, dar este apreciat, încurajat, şi considerat chiar parte a patrimoniului cultural al ţării respective.

 

După cum aminteam, organizarea de lupte între rase de galinacee domesticite care au fost selectate de om strict în această direcţie, are o vechime neaşteptat de mare. Mulţi istorici şi cercetători ai fenomenului susţin că luptele de cocoşi ar fi cea mai veche formă de luptă între animale. Ar avea o vechime documentată de peste 6.000 de ani, pe teritoriul Persiei Antice.

 

 

Conform unui cercetător, luptele de cocoşi ar avea o vechime chiar mai mare, făcând parte din distracţiile zilnice ale locuitorilor străvechii Civilizaţii Mohenjo daro din India. De fapt, numele iniţial al aşezării Mohenjo daro era acela de „Oraşul cocoşilor” cu trimitere directă la această ocupaţie sângeroasă. 

 

Faptul nu ar trebui să ne mire prea mult, dacă ţinem cont că toate rasele de găini domestice de astăzi provin de găina sălbatică (Gallus gallus gallus) din India, locul unde de fapt găinile au fost prima dată domesticite şi crescute, după cum se pare, nu doar pentru ouăle şi carnea lor, ci şi pentur puternicul instinct de luptă al masculilor.

 

Propagarea luptelor de cocoşi prin lumea străveche a fost de-adreptul fulgerătoare, oameni aparţinând diverselor culturi, religii şi civilizaţii antice, devenind în scurt timp spectatori şi pariori fanatici.

 

 

De pe valea Indusului, obiceiul seleţionării raselor de cocoşi cât mai agresive, precum şi cel al organizării de lupte s-a propagat rapid în China Antică şi Persia. Din Persia a ajuns Grecia Antică în perioada lui Themistocle (între anii 524-460 înainte de Hristos). De la greci, luptele de cocoşi au ajuns la romani, care le-au adoptat cu un entuziasm atât de mare încât autorul şi scriitorul Columella scria au amărăciune că discipolii săi îşi cheltuie toţi banii pe pariuri.

 

Oricât ne-ar fi de greu să acceptăm, luptele de cocoşi erau atât de apreciate în statul atenian, încât insituţiile de atunci le sprijineau oficial, confinse că aceste întreceri sângeroase sădesc adevărate valori în minţile şi sufletele adolescenţilor.

 

Evreii antici s-au dovedid şi ei a fi mari amatori de lupte de cocoşi, după cum o demonstrează o frescă descoperită în timpul săpăturilor efectuate la aşezarea Mizpah in Benjamin în apropiere de Ierusalim. Fresca conţine probabil cea mai veche reprezentare a unui cocoş de luptă din istorie, precum şi o dovadă că luptele de cocoşi erau deja populare şi printre triburile israelite din perioada Epocii Fierului.

 

Când cocoşii nu mai cântă, ci se luptă pe toate meridianele

 

Luptele de cocoşi au rămas populare până astăzi în sud-estul Asiei. Cu toate acestea, tradiţia dezvoltată de greci şi romani a continuat în vestul Europei, cu precădere în Spania, Franţa şi Marea Britanie. Britanicii au fost de fapt ultimii europeni care au interzis total luptele de câini pe tot teritoriul lor.

 

Mici excepţii se observă în Spania, unde aceste lupte sunt permise doar în Insulele Canare şi provincia Andalusia, şi în Franţa, unde cocoşii se luptă sub protecţia legii doar în câteva regiuni precum Lile, Nord-Pas de Calais, Raimbeacourt şi Insulele Reunion. Încă de la sfârşitul Evului Mediu, moda luptelor de cocoşi a cucerit aproape toată lumea, cu deosebire cele două Americi.

 

Faptul nu este deloc surprizător, căci la o analiză atentă reiese că încelştările între cocoşi sunt cele mai profitabile lupte de animale. Cum epoca luptelor între animale sălbatice apusese demult din varii motive, iar luptele între câini sunt mult mai costisitoare comparativ cu cele între cocoşi, acestea din urmă au cucerit noi teritorii fiind introduse în principal de marinarii care căutat atât un remediu contra plictiselii, cât mai ales o nouă sursă de venit provenită din pariuri.

 

 

Apoi, pentru mulţi oameni din păturile sărace, luptele de cocoşi au ajuns în cele din urmă să se constituie în singura sursă de venituri. Venituri care deseori fac diferenţa dintre viaţă şi moarte. Pentru toţi aceştia, organizare unei lupte de cocoşi nu este deloc costisitoare, antrenarea şi hrana cocoşilor nu sunt impedimente majore comparativ cu cele legate de câinii de luptă. Singurul obstacol este legat de procurarea unor găini şi cocoşi din rase şi mai ales linii de luptă, al căror preţ este, evident, destul de pipărat.

 

Nu trebuie uitat nici faptul că pentru marile mase de oameni săraci din aceste zone, luptele de cocoşi sunt de generaţii singurul „spectacol” cotidian pe care aceşti oameni aflaţi la limita subzistenţei şi-l permit. Fie ca proprietari de cocoşi sau pariori, sau cel mai adesea simpli spectatori.

 

Astfel au ajuns luptele de cocoşi să devină chiar o parte componentă a tezarului culutral şi istoric a numeroase ţări, cu deosebire din America Latină şi Asia de sud-est. În aproape toate ţările din aceste regiuni, luptele sunt permise şi chiar încurajate de autorităţi care văd în impozitarea pariurilor o sursă importantă de bani pentru bugetele locale.

 

Acesta doar în pariurile organizate în marile săli de lupte din metropole, căci în zonele rurale sărace, fenomenul este imposibil de controlat, chiar dacă este omniprezent. Descoperim aşadar că luptele sunt deosebit de apreciate în Cuba, Brazilia, Mexic, Peru.

 

 

Cealaltă mare zonă de propagare a luptelor de cocoşi este Asia de sud-est. unde aceastp tradiţie veche de peste şase milenii continuă nestingherită şi astăzi. Luptele au ajuns la un asemenea apogeu încât în multe ţări au un statut special de protecţşie, fiind considerate componente ale moştenirii culturale naţionale. Cu toate că multe echipe de specialişti au demonstrat că luptele de cocoşi au dus în trecutul recent la răspândirea şi proliferarea temutei gripe aviare, fenomenul nu a fost deloc diminunat.

 

În locuri precum Thailanda, Filipine şi Insula Bali luptele de cocoşi fac deja parte din panteolul religios, nu doar din cel cultural,  localnicii considerând că această îndeletnicire sângeroasă are legături cu lumea spiritelor sau cea a strămoşilor. Cu excepţia Mexicului, antropologii care au studiat fenomenologia luptelor de cocoşi consideră că cel mai profesionist nivel al acestora, precum şi cele mai bune păsări de luptă se află în ţări precum Filipine, Thailanda, India, Indonezia şi Pakistan.

 

Tradiţia luptelor de cocoşi a fost reluată recent şi în Afganistan, imediat după căderea regimului talibanilor, aceştia interzicând-o pe motiv că însăşi scrierile din Coran combat organizarea de lupte între animale.

 

Gladiatorii cu pene

 

 

Oamenii au ales cocoşii drept animale de luptă pe baza puternicului instinc combativ pe care îl au masculii unii la adresa altora. Această trăsătură comportamentală a găinilor şi cocoşilor domestici este moştenită de la cei sălbatici, şi prezentă de asemenea în rândul majorităţii speciilor de galinacee sălbatice.

 

Cum oamenii au dorit cocoşi din ce în ce mai agresivi şi combativi, aceştia au început o selecţie riguroasă a celor mai bătăioase exemplare. Aşa au apărut rasele exclusive de cocoşi de luptă. Aceştia, spre deosebire de cocoşii altor rase care se luptă de asemena între ei, dar ocazional şi de obicei fără urmări grave, sunt adevărate maşini de luptă fără nicio exagerare.

 

Nivelul lor de testosteron este mult mai mare decât la cocoşii celorlalte rase, iar instinctul lor combativ este atât de puternic încât dacă nu sunt despărţiţi la timp, ambii luptă fără întrerupere până în momentul în care unul dintre ei moare.

 

Antrenamentul a doi cocoşi din Thailanda    

 

Selecţia strictă pe criterii de luptă a dus la apariţia unor rase de cocoşi extrem de asemănători între ei ca şi constiuţie şi caracter, chiar dacă centrele de selecţie ale raselor în cauză sunt situate la mii de kilometri depărtare unul de celălalt. Dacă observăm un cocoş dintr-o rasă mexicană de luptă, acesta este extrem de asemănător din punct de vedere morfo-fiziologic cu unul provenit din India sau Filipine.

 

Printre cele mai importante rase se numără cocoşul de luptă englezesc, cei sud- americani din rasele Chico Cabron, Diablo Roja, cocoşii Reza Asil din India, rasa Sabong din Filipine sau Mae Rim din Thailanda.

 

Toţi aceştia trebuie să aibă o constituţie extrem de musculoasă, dar uşoară pentru a beneficia astfel de agilitate, explozie şi rezistenţă. Prin definiţie orice cocoş de luptă nu are constituţia cumva greoaie a raselor selecţionate pentru carne. Cocoşii de luptă au picioarele lungi, musculoase, groase, gâturile lungi şi solide, creasta este aproape inexistentă după milenii de selecţie, căci o creastă mare este smulsă sau sfâşiată uşor.

 

Ciocul este mai gros şi mai solid decât al altor rase de cocoşi, fiind una dintre armele secundare ale luptătorilor, alături de izbiturile din aripi. Pieptul este masiv, iar pielea cocoşilor luptători este mai groasă decât a celorlalţi. Principalele arme sunt picioarele care prezintă pinteni solizi şi ascuţiţi, proporţional mai mari decât ai celorlalţi cocoşi. Penajul poate avea orice culoare, de fapt culoarea penelor este ultimul lucru care-i interesează pe crescători sau pariori.

 

Apropos de pene, acestea sunt deseori smulse sau rase înainte de marile meciuri, pe motivul că un cocoş fără pene pe gât, abdomen, coapse şi sub aripi, îşi reglează mai bine temperatura coprorală în timpul luptei şi este astfel mai puşin expus supraîncălzirii.

 

 

Cocoşii au o un destin de adevăraţi gladiatori, puii cu o viitoare carieră în ring sunt selecţionaţi exclusiv din cocoşi cu palmares. Încă de la cea mai mică vârstă sunt atât de agresivi încât îşi atacă încontinuu fraţii. De fapt în multe cuiburi puii trebuiesc separaţi încă din prima săptămână de viaţă. Imediat puii şi-au încheiat dezvoltarea corporală, aceştia încep antrenamenetele.

 

Fiecărui cocoş i se ataşează un mic ham de care este legată o greutate pe care trebuie să o târască continuu. Pe măsură ce acesta se deplasează tot mai uşor cu greutatea prin curte, odată ce musculatura s-a dezvoltat suficient, crescătorul schimbă greutatea cu un amai mare, astfel încât înainte de marile meciuri, unii cocoşi trag după ei greutăţi incredibil de mari pentru o pasăre domestică. Astfel, înainte de meciul cu miza cea mare, cocoşii au picioare foarte puternice, fiind capabili să-şi ucidă pe loc adversarii dacă-i lovesc direct în cap. Alt gen de antrenament constă în luptele de tip sparring între cocoşi.

 

Pentru a nu se răni, crescătorii le leagă ciocurile, iar pintenul piciorului este acoperit de un fel de mănuşă groasă alcătuită din vată şi burete pentru a atenua sensibil şocul loviturilor. Unii crescători se ocupă chiar şi de un fel de antrenament psihologic destinat a spori furia luptrătorilor lor. În acest scop, pun doi cocoşi de luptă în aceeaşi incintă, despărţiţi doar de o plasă moale. Păsările care se văd zilnic, dar nu pot ajunge una la cealaltă, dezvoltă o frustrare care duce la sporire agresivităţii în ring.

 

 

Un alt secret al crescătorilor constă în alimentaţia luptătorilro cu pene. Aceştia se hrănesc doar cu seminţe de cereale naturale, insecte şi râme. Nu au deloc dieta cocoşilor de fermă…Unii crescători le dau şi usturoi tocat mărunt deoarece au descoperit că luptătorii cu pene hrăniţi înainte de meciuri cu această legumă au o vitalitate şi vioiciune sporită.

 

Luptele durează de obicei până în momentul în care una dintre păsări este lovită atât de rău încât nu mai poate continua. În cazul meciurilor cu mize mari între cocoşi titraţi şi de valori locale, în special în Filipine, organizatorii le leagă cocoşilor de pinteni un gen de mici cuţite curbate, foarte ascuţite.

 

Evident că înarmat cu astfel de lame tăioase care pot ucide chiar şi un om (a existat de altfel un caz celebru, preluat de marile agenţii de presă, în urma căruia Jose Luis Ochoa, în vârstă de 35 ani a murit în timp ce era spectator al unei lupte ilegale de cocoşi din California. La un moment dat, una dintre păsări a sărit accidental din ring înspre spectatori, secţionându-i artera femurală lui Jose Ochoa), cocoşul care atacă primul şi-a ucis foarte repede oponentul.

 

 

Cocoşii foarte titraţi au pedigree la fel ca orice câine sau cal preţuit, iar costul unui asemenea exemplar poate ajunge şi la suma de 8.000$.

 

Deşi luptele de cocoşi au fost interzise în toate ţările civilizate, la ora actuală există mutle organizaţii, în special în Statele Unite, care pun presiuni pe autorităţi în privinţa legalizării în anumite state a acestor concursuri barbare şi sângeroase. Susţinătorii fenomenului declară că luptele de cocoşi au o puternică componentă culturală, iar autorităţile respective ar da dovadă de ipocrizie, deoarece în opinia aceloraşi susţinători, un cocoş de luptă are parte de mai mult „respect” din partea omului, precum şi o îngrijire mai bună comparativ cu puii şi găinile din fermele de exploatare a cărnii.

 

Susţinătorii luptelor de cocoşi au parte şi de reacţia negativă a iubitorilor de animale care văd în această controversată tradiţie nimic altceva decât exacerbarea sadismului, cruzimii şi înapoierii.

 

Cum fiecare tabără îşi menţine puternic poziţiile şi opiniile, este puţin probabil ca în viitorul apropiat luptele de cocoşi să fie permise din nou pe teritoriul Statelor Unite.

 

În răstimp, mii de cocoşi se ucid zilnic între ei pe numeroasele ringuri din restul lumii, transformate în adevărate altare închinate Zeului Ban.

Pe ei, principalii actori fără voie în tot acest circ sângeros, oricum nu-i va întreba nimeni nimic. Oamenii din jurul lor le cumpără şi vând neîncetat curajul şi pofta de luptă…