Derinkuyu — cel mai mare şi mai misterios oraş subteran descoperit până acum

Pentru a înţelege cum au putut fi realizate oraşele şi satele subterane ce pigmentează Cappadocia este nevoie să ne întoarcem în trecut. Mai întâi, în 1963, când arheologul britanic James Mellaart a descoperit o frescă considerată astăzi cea mai veche lucrare peisagistică descoperită vreodată. Datând de acum 8.000-9.000 de ani, pictura este totodată cea mai veche operă de artă realizată pe o suprafaţă construită de oameni – un perete tencuit realizat din cărămizi de noroi. Fresca ce măsoară 2,5 metri înfăţişează un vulcan cu două conuri în timp ce erupe, fiind amplasat pe o structură compusă aparent din mai multe cutii.

Într-un alt context, imaginea ar fi de neînţeles, însă din punctul în care a fost descoperită, ceea ce înfăţişează este foarte clar. Forma dublă a vulcanului se potriveşte exact cu silueta Hasan Dağı, vulcanul ce se înalţă la 3,253 metri deasupra solului la 40 de kilometri distanţă de locul în care a fost descoperită comoara. „Cutiile” pictate în frescă reprezintă ceea ce mulţi specialişti consideră a fi primul oraş din istoria omenirii: Çatal Höyük, de două ori mai vechi decât piramidele şi care găzduia 10.000 de oameni, cu mult mai mult decât Ierihonul, un alt oraş din acea perioadă ce aspiră la titulatura de „cea mai veche aşezare umană”.

Ruinele Çatal Höyük au fost descoperite de acelaşi James Mellaart, iar printre primele lucruri găsite în zona fostei cetăţi s-au numărat sute de obiecte de obsidian, care proveneau cel mai probabil de la vulcanul Hasan Dağı şi care explică de ce muntele era pigmentat cu negru în străvechea pictură. 

Pe cealaltă latură a vulcanului, istoria a decurs într-un mod diferit. Ceea ce astăzi este Cappadocia era în vremuri străvechi un lac imens. De-a lungul a milioane de ani de erupţii vulcanice, lacul s-a umplut cu straturi de cenuşă ce aveau să măsoare sute de metri în înălţime. După ce vulcanul s-a stins, aceste straturi s-au transformat în tuf vulcanic, o rocă cu proprietăţi remarcabile.

O ultimă erupţie a vulcanului, ce a avut loc acum 2 milioane de ani, a produs o manta de lavă ce a lăsat o crustă subţire de bazalt deasupra a 25.000 de kilometri pătraţi de tuf vulcanic. Cu timpul, ploaia, vântul, zăpada şi ciclurile de îngheţ-dezgheţ au dus la crăparea stratului de bazalt, ceea ce permis umidităţii să pătrundă în interior şi să dizolve tuful vulcanic. Pe măsură ce s-a erodat, în anumite locuri solul a cedat, lăsând în urmă sute de formaţiuni spectaculoase, sculptate de apă şi de vânt, răsfirate astăzi prin Cappadocia. Acestea sunt supranumite „hornurile zânelor” (fiind cunoscute sub numele de fairy chimneys în engleză şi demoiselles coiffées în franceză) şi sunt foarte populare în rândul turiştilor.

Acelaşi material din care sunt formate „hornurile zânelor”, tuful vulcanic, stă la baza aşezărilor umane din Cappadocia. De altfel, multă lume spune că aceste oraşe nu au fost construite pe sol, ci în solul regiunii turce.

Tuful vulcanic este suficient de moale încât să permită unui om să sape prin el cu ajutorul unei linguri. Atunci când este expus la aer, însă, materialul se întăreşte. Dovezile istorice arată că în jurul anului 700 î.e.n oamenii dotaţi cu instrumente de fier săpau în coastele din Cappadocia pentru a-şi clădi locuinţe sau pentru a forma găuri care să atragă porumbeii (deoarece găinaţul acestora a reprezentat un îngrăşământ preţios înainte ca îngrăşămintele artificiale să fie inventate).

Acelaşi tuf care a permis oamenilor să scobească stâncile pentru a-şi construi locuinţe, lăcaşe de cult şi nişe pentru porumbei le-a permis să sape în adâncuri pentru a realiza veritabile aşezări umane subterane. Nimeni nu ştie câte oraşe subterane ascunde Cappadocia. Până acum au fost descoperite opt oraşe şi numeroase sate mai mici, însă cu siguranţă mai sunt şi altele ce se ascund în subteran.

Cel mai mare oraş subteran din Cappadocia, Derinkuyu, a fost descoperit abia în 1965, când unul dintre locuitorii din regiune făcea curat într-una din camerele casei sale. Nu era vorba despre o casă obişnuită, ci despre una din casele tradiţionale de tip peşteră ce caracterizează această regiune şi care sunt astăzi foarte apreciate de turişti. Atunci când localnicul a dorit să cureţe un perete, acesta a cedat, dezvăluind că în spatele său se ascundea o cameră necunoscută. Mai mult, această cameră făcea legătura cu alta, iar labirintul continua pe o distanţă uriaşă.

În cele din urmă arheologii şi speologii au descoperit că în spatele peretelui se ascundea un veritabil oraş subteran, ce se întindea cel puţin 18 etaje sub pământ până la o adâncime de aproximativ 85 de metri, şi putea găzdui aproximativ 30.000 de oameni. De altfel, specialiştii nu au explorat nici astăzi în totalitate oraşul subteran din Derinkuyu.

Unul din tunelurile descoperite de speologi este suficient de lat pentru a permite trecerea simultană a trei persoane. Mergând de-a lungul său, specialiştii au descoperit că tunelul face legătura cu un alt oraş subteran aflat la 10 kilometri distanţă. De altfel, mai multe descoperiri sugerează că, la un moment-dat, toată Cappadocia era legată de o reţea ascunsă de tuneluri subterane. Astăzi, mulţi locuitori din regiune folosesc aceste tunele pe post de pivniţe.

Unii specialişti cred că autorii acestor tunele au fost hitiţii vremurilor biblice, care s-ar fi ascuns sub pământ de prădătorii frigieni. Murat Erturul Gülyaz, un arheolog de la Muzeul Nevehir din Cappadocia, nu este de acord cu această ipoteză. El confirmă că hitiţii au trăit în aceste tunele, însă se îndoieşte că au fost cei care le-au construit.

Gülyaz a lucrat la excavaţiile de la Aikli Höyük, o mică movilă în care s-au găsit topoare de piatră vechi de 10.000 de ani şi instrumente de obsidian capabile să taie tuful vulcanic. „Oraşele subterane sunt preistorice”, explică Gülyaz. Specialistul dezvăluie şi care este motivul pentru care camerele aflate aproape de suprafaţă sunt relativ simple faţă de cele aflate mai în subteran, care sunt cioplite cu precizie. „Fiecare civilizaţie care a descoperit aceste tunele a săpat mai adânc”, spune Gülyaz, „pe măsură ce a înţeles beneficiile unei lumi subterane ascunse”.

Arheologul a descoperit că oraşele erau luminate cu torţe sau cu lămpi cu ulei de in, acestea producând suficientă căldură pentru a menţine temperatura la un nivel plăcut. De altfel, este probabil ca aceste oraşe subterane să fi fost folosite la început ca adăposturi de iarnă. Cu timpul, însă, pe măsură ce hitiţii, asirienii, romanii, persanii, bizantinii, turcii selgiucizi şi creştinii au descoperit succesiv aceste peşteri, fiecare din aceste civilizaţii le-a adâncit şi le-a extins cu alt scop: cel de apărare. De altfel, specialiştii au concluzionat că turcii selgiucizi şi creştinii au extins camerele originale, săpate în preistorie, astfel încât să permită crearea unor grajduri subterane pentru cai.

Aceste civilizaţii nu au fost singurele care au considerat oraşele subterane drept un bun adăpost de război. În 1990, atunci când războiul din Golful Persic era în toi, autorităţile turce au luat în calcul folosirea oraşelor subterane ca adăpost împotriva bombelor în cazul în care conflictul s-ar fi extins la nivel regional.

În oraşul subteran din Derinkuyu, etajul situat sub grajdurile subterane adăpostea hrana pentru animale. Mai jos se găsea bucătăria comună, dotată cu cuptoare de pământ situate sub un tavan de 3 metri prevăzut cu găuri de aerisire. Aceste găuri purtau fumul prin tunele săpate special, astfel încât acesta ajungea la suprafaţă la 2 kilometri distanţă, pentru a păcăli adversarii.

Spaţiul de stocare imens şi miile de urne de ceramică descoperite în oraşul subteran sugerează că mii de persoane stăteau aici luni întregi fără a vedea soarele. Oraşul era dotat cu puţuri verticale de comunicare, astfel că orice persoană putea comunica cu altcineva aflat la un alt etaj. Puţurile subterane le ofereau oamenilor apa de băut, iar scurgerile subterane îi protejau de inundaţii. Specialiştii au descoperit inclusiv zone în care apa era folosită pentru a face vin şi bere, pentru vin fiind folosite cuve de tuf vulcanic, iar pentru bere roţi de măcinat din bazalt. Unii specialişti speculează că aceste băuturi alcoolice ar fi fost necesare pentru a calma claustrofobia provocată de trecerile de nivel înguste.

Scările ce fac legătura între etaje erau înguste, joase şi de multe ori curbate, astfel că invadatorii ar fi fost nevoiţi să pătrundă în şir indian, încet şi aplecat, devenind astfel o ţintă sigură. Aceasta nu era singura măsură de siguranţă: arheologii au descoperit pietre imense, de o jumătate de tonă, care erau folosite pentru a bloca tunelurile din ambele părţi.

Invadatorii capturaţi într-o astfel de cameră ar fi descoperit în scurt timp că acele găuri pe care le zăreau în tavan nu aveau ca scop aerisirea, ci permiteau locuitorilor din subteran să-i supună pe oaspeţii nedoriţi unei băi cu ulei fierbinte.

Cu trei etaje mai jos se găsea o cameră mare, dotată cu bănci şi o catedră de piatră: şcoala unde erau educaţi copiii din subteran. La o mai mare adâncime se găseau mai multe niveluri de locuinţe ce erau întretăiate de numeroase „străzi” subterane. Cercetătorii au descoperit că adulţii cu copii aveau camere duble, iar în anumite părţi ale complexului de locuinţe să găseau chiar şi camere de joacă, în care copiii aveau la dispoziţie numeroase tuneluri întunecoase ce reveneau în acelaşi loc.

La o adâncime de opt etaje se află spaţiul ce reflectă faptul că acest oraş subteran a fost locuit de creştini: două încăperi de mari dimensiuni şi cu tavan înalt ce se întrepătrund pentru a forma o cruce. Din cauza umidităţii constante, frescele de pe pereţii acestei încăperi nu s-au păstrat. Studiile efectuate de arheologi au dus la concluzia că în această cameră se rugau creştinii din secolul al VII-lea ce emigraseră din Antioh şi Palestina şi care foloseau oraşul subteran din Derinkuyu pentru a se feri de invadatorii arabi.

Sub biserica improvizată se găseşte o cameră de mici dimensiuni ce are forma unui cub. Arheologii au concluzionat că aceasta servea drept mormânt temporar, aici fiind ţinuţi morţii până când pericolul trecea, iar locuitorii oraşului subteran puteau reveni la suprafaţă pentru a-şi îngropa prietenii pierduţi.

Astăzi, turiştii pot vedea cu ochii lor oraşul subteran ce a permis, de-a lungul veacurilor, mai multor popoare să supravieţuiască. Începând cu 1969, autorităţile turce permit publicului să exploreze aproximativ 10% din oraşul subteran din Derinkuyu. Dacă nu puteţi ajunge la faţa locului, puteţi explora oraşul subteran şi în varianta online.

Specialiştii afirmă că Derinkuyu va continua să dăinuiască la mult timp după ce oamenii vor fi dispărut. Aşadar, oraşul subteran ce a fost construit cândva pentru a apăra oamenii va continua să ne protejeze – de uitare, oferind o ultimă dovadă că am fost, cândva, pe Terra.