Cum ar arăta Terra dacă oamenii ar dispărea?
Acest scenariu pare imposibil, însă în ultima sută de ani specia noastră s-a confruntat cu numeroase evenimente care s-ar fi putut solda cu dispariţia oamenilor, de la gripa spaniolă din 1918 până la Războiul Rece (care a fost foarte aproape de a provoca o conflagraţie nucleară, aşa cum arată dezvăluirile despre Vasili Arhipov şi ale lui Stanislav Petrov). De asemenea, dacă anumite boli precum Ebola sau SIDA ar dezvolta capacitatea de a se transmite pe calea aerului, consecinţele ar fi dramatice pentru umanitate. Anual, Bulletin of the Atomic Scientists dă publicităţii starea Ceasului Apocalipsei, instrument ce estimează cât de aproape se află omenirea de un eveniment cataclismic.
Ce s-ar întâmpla cu planeta noastră dacă toţi oamenii ar dispărea într-o zi? Jurnalistul Alan Weisman explorează acest scenariu în cartea „The World Without Us”, analizând modul în care s-ar schimba Terra dacă nu ar mai fi locuită de homo sapiens. „Am realizat multe reportaje despre subiecte din întreaga lume, de la gaura din stratul de ozon aflat deasupra Antarcticii, accidentul de la Cernobâl şi până la pădurile tropicale incendiate. Cu timpul, am devenit tot mai obsedat să adun informaţiile pe care le-am acumulat într-o carte din care cititorii să înţeleagă cum se leagă toate aceste evenimente globale: prin noi”, explică Weisman.
Weisman arată că sfârşitul ar putea veni ca urmare a propriului nostru hybris: civilizaţia maiaşă din America centrală a dispărut în secolul al VIII-lea după 1.600 de ani de existenţă, „distrusă de propria lăcomie”. Un expert citat de Weisman notează că „echilibrul dintre ecologie şi societate este foarte fragil, iar dereglarea acestei balanţe poate aduce sfârşitul”.
„Pentru a înţelege cum ar arăta o lume fără oameni trebuie să descoperim cum arăta lumea înainte să existe oamenii – iar imaginea diferă de la continent la continent. De asemenea, trebuie să luăm în calcul faptul că suprafaţa Pământului este acoperită cu apă în proporţie de două treimi. Cum vor arăta oceanele fără noi? Pentru a obţine toate răspunsurile, am discutat cu paleontologi, ingineri, biologi, mineri, biologi marini, astrofizicieni şi chiar şi cu călugări budişti, printre mulţi alţii”, a explicat Weisman.
De asemenea, pentru a înţelege schimbările ce ar avea loc pe Terra dacă oamenii nu ar mai fi, Weisman a vizitat locuri precum pădurea Białowieża, una dintre ultimele rămăşiţe ale uriaşei păduri virgine ce se întindea pe vremuri de-a lungul Europei, Cernobâlul, zona demilitarizată ce separă Coreea de Sud de Coreea de Nord şi numeroase alte situri din Micronezia, Africa, Amazon, Arctica sau Guatemala.
Toate aceste eforturi i-au permis autorului să înţeleagă ce se va petrece pe Pământ după ce oamenii nu vor mai fi. „Am vrut să scriu o carte cu intenţia clară ca aceasta să nu fie apocaliptică. Apocalipsă înseamnă distrugere şi sfârşitul lumii”, explică Weisman. „Astfel, în loc să scriu o carte în care să ţin o predică, «dacă nu ne schimbăm comportamentul, vom muri cu toţii», am scris o carte în care oamenii deja au dispărut şi în care vedem cum s-ar descurca natura fără noi. Nu am scris această carte pentru că vreau ca oamenii să dispară, ci am eliminat oamenii din peisaj temporar pentru a arăta cum ar reuşi natura să se vindece fără noi, ca apoi să putem înţelege cum putem reveni în acest peisaj în echilibru cu toate celelalte elemente”, mai spune autorul.
Ce se va întâmpla cu locuinţele noastre?
La scurt timp după ce oamenii vor dispărea de pe Terra, natura va începe să-şi recapete supremaţia asupra planetei. Unul dintre primele locuri în care acest lucru se va manifesta va fi locuinţa în care obişnuiam să trăim.
Arhitectul Chris Riddle citează o zicală populară în rândul fermierilor americani ce subliniază forţa naturii: „Dacă vrei să distrugi un hambar, nu trebuie decât să tai o gaură de 45 de centimetri în acoperiş şi apoi să nu mai faci nimic”.
Indiferent cât de bine ne sigilăm casele, natura reuşeşte întotdeauna să pătrundă în interiorul lor, fie şi numai prin mucegai sau insecte. Acestea nu sunt, însă, cea mai puternică armă a naturii. Această calitate îi aparţine aceleiaşi substanţe fără de care viaţa nu este posibilă: apa.
După ce oamenii vor dispărea, apa va fi prima armă prin care natura va pătrunde în fostele noastre locuinţe. Elementele de lemn din acoperiş vor fi printre primele afectate, permiţând apei să intre în casă. Dacă locuinţa se află într-o zonă cu ierni friguroase, apa din ţevi va provoca spargerea acestora, ca urmare a faptului că nu mai este încălzită. Pe măsură ce lemnul de sub acoperiş putrezeşte, elementele ce îl susţin cedează, iar în cele din urmă acesta se prăbuşeşte peste casă. Dacă acoperişul unui hambar cu o gaură de 45 de centimetri ar dispărea în aproximativ 10 ani, cel al unei case obişnuite ar rezista 50 de ani, perioada fiind de două ori mai lungă în cazul cel mai optimist.
Dacă locuinţa este dotată cu un subsol sau cu o pivniţă, aceasta se va umple la rândul său cu pământ şi plante. Ţevile de PVC se vor îngălbeni în zonele expuse la soare, urmând ca în timp să se dizolve. Singurele elemente ce vor rămâne neschimbate vor fi plăcile de faianţă şi de gresie, însă acestea vor fi îngropate în timp sub un covor de frunze.
Într-o zonă temperată, locuinţa va fi împrejmuită în 500 de ani de copacii ce formează o nouă pădure. Îngropate sub frunze, crengi şi alte materiale organice se vor menţine vasele şi tacâmurile de aluminiu şi de oţel ce se găsesc în bucătărie. Dacă elementele de oţel nu vor mai fi expuse la oxigenul atmosferic, ele au toate şansele să se păstreze sute de mii de ani.
Ce se va întâmpla cu oraşele?
La fel ca locuinţele în care trăim, oraşele se află într-o continuă luptă cu natura şi depind de activitatea umană pentru a rezista. New Yorkul, spre exemplu, necesită o pompare continuă a apei din subteran. Fără oameni, centralele electrice nu ar mai funcţiona, iar oamenii nu ar mai putea manevra pompele ce permit metroului să transporte astăzi milioane de pasageri zilnic.
Paul Schuber, unul dintre oficialii newyorkezi responsabil de funcţionarea pompelor, afirmă că „în cazul în care pompele sunt oprite, în 30 de minute apa va atinge un nivel suficient de mare încât să nu mai permită garniturilor de metrou să circule”. În 36 de ore, tunelurile s-ar umple, iar în câteva zile străzile oraşului american ar începe să cedeze sub acţiunea apei. În aproximativ 20 de ani, stâlpii de oţel ce susţin numeroase străzi din New York ar ceda, iar acestea ar deveni veritabile râuri.
Cu mult înainte ca acest lucru să se întâmple, însă, asfaltul ce acoperă străzile va fi distrus. În fiecare an, în luna martie, temperaturile scad şi urcă deasupra pragului de 0 grade de aproximativ 30 de ori. De fiecare dată când se întâmplă acest lucru, topirea şi reîngheţarea apei provoacă apariţia crăpăturilor în ciment şi asfalt. Atunci când zăpada se topeşte, apa pătrunde în aceste crăpături, iar repetarea fenomenului duce la amplificarea acestora. Motivul este simplu: dacă aproape toate celelalte substanţe din natură se contractă atunci când îngheaţă, moleculele de apă acţionează invers, aşezându-se în cristale hexagonale ce ocupă cu aproximativ 9% mai mult spaţiu decât în stare lichidă. Aceste cristale nu sunt doar capabile să împingă bucăţile de asfalt, ci chiar să distrugă ţevile de oţel carbon proiectate să reziste la presiuni extraordinare.
Pe măsură ce asfaltul se crapă, buruienile pătrund în spaţiul nou creat şi îl extind. Ele vor fi urmate de copaci, iar în 5 ani rădăcinile acestora vor deteriora şi mai tare trotuarele şi străzile oraşului. Pe măsură ce solul ascuns sub asfalt va deveni expus la soare şi la ploaie, alte specii vor începe să apară.
După câţiva ani în care ţevile din clădiri au explodat, clădirile încep să aibă probleme. Pe măsură ce componentele se contractă şi cresc în dimensiuni, apa are tot mai multe spaţii în care să pătrundă, ruginind şi deteriorând tot mai mult elementele clădirilor. Oţelul din beton rugineşte, ceea ce îl face să crească în dimensiuni şi să creeze noi fisuri în materialul de construcţie.
În aproximativ două decenii, paratrăsnetele vor rugini şi vor cădea la pământ, iar trăsnetele vor avea ocazia perfectă de a porni un incendiu, profitând de crengile decedate acumulate la sol şi de materialele inflamabile lăsate în urmă de oameni. Incendiile vor aprinde ţevile de gaze, iar exploziile ce vor rezulta vor distruge ferestrele şi alte elemente ce protejează clădirile de ploaie şi zăpadă. În scurt timp, precipitaţiile vor pătrunde în cantităţi mari în clădiri, astfel că podelele de ciment vor fi la rândul lor afectate.
Creaturile care depind de oameni pentru a trăi nu vor supravieţui prea mult după ce noi vom dispărea, spune Weisman. Gândacii, aparent invincibili, vor muri la scurt timp după dispariţia noastră, deoarece nu vor mai beneficia de clădiri încălzite pe timpul iernii. De asemenea, şobolanii vor muri fie de foame, pentru că nu vor mai beneficia de gunoaiele produse de om, fie ca pradă a păsărilor răpitoare ce se vor instala în clădirile abandonate.
În ruinele celor mai importante instituţii financiare vor rămâne intacte seifurile, iar banii din interior vor fi în siguranţă, chiar dacă vor mucegăi şi vor deveni inutili. În schimb, operele de artă din depozitele muzeelor nu vor rezista. Pe măsură ce clădirile cedează în faţa apei, aceasta ajunge să umple subsolurile muzeelor, iar operele din camerele de depozitare vor cădea pradă mucegaiului, bacteriilor şi larvelor de insecte. Singurele manifestări artistice care se vor menţine intacte vor fi cele din ceramică, deoarece sunt similare din punct de vedere chimic fosilelor. Dacă nu vor fi zdrobite de o clădire în descompunere, acestea vor putea rezista până când vor fi descoperite de un presupus arheolog. De asemenea, statuile de bronz vor suferi coroziuni, însă forma lor va rămâne intactă. „De aceea cunoaştem atât de multe despre Epoca de Bronz”, explică Barbara Appelbaum, un specialist în conservarea operelor de artă.
Ce vom lăsa în urma noastră?
Alan Weisman afirmă că „după 15-20.000 de ani de la dispariţia noastră, nu vom mai observa prea multe urme ale oamenilor sau ale activităţii umane. Gheţarii vor fi şters o mare parte din arhitectura noastră. Este posibil, totuşi, să lăsăm nişte urme în zonele de deşert, unde gheţarii nu vor ajunge”.
Totuşi, autorul subliniază că oamenii de ştiinţă din viitor vor putea identifica semne ale prezenţei noastre, indiferent cât timp a trecut de la momentul în care am dispărut. Elementele ceramice vor dăinui cel mai mult, alături de bronz şi de plastic. Cu toate acestea, modificările uluitoare pe care oamenii le-au produs în natură nu vor rezista aşa de mult precum am putea crede. „Am studiat canalul Panama, pentru a vedea cât îi va trebui naturii pentru a elimina această tăietură pe care i-am produs-o. Spre surprinderea mea, câteva decenii vor fi suficiente pentru a elimina această operă a omenirii. În schimb, cei patru preşedinţi americani sculptaţi pe muntele Rushmore – George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt şi Abraham Lincoln – ar trebui să se odihnească liniştiţi, căci feţele lor vor dăinui cel puţin 7 milioane de ani de acum încolo.
Ecosistemele naturale se vor regenera la scurt timp după dispariţia oamenilor. Acest lucru este dovedit de câteva experimente neintenţionate desfăşurate de oameni în ultimul secol. Weisman a călătorit în Varosha, în Cipru, o zonă abandonată după războiul civil din 1974 şi în zona demilitarizată dintre Coreea de Sud şi Coreea de Nord. În ambele locaţii oamenii nu au mai desfăşurat activităţi în ultimele decenii, iar astăzi acestea sunt veritabile rezervaţii naturale, în care Pământul şi-a recăpătat supremaţia.
O altă dovadă asupra capacităţii naturii de a-şi reveni este oferită de atolul Johnston din Oceanul Pacific. Armata americană a detonat aici 12 focoase termonucleare, iar după Războiul Rece a folosit acest sit pentru a incinera diferite arme chimice, printre care gaz sarin, Agent Orange sau dioxine. Cu toate acestea, expediţiile realizate de curând de scafandri în această regiune arată că nu este vorba despre vreun „deşert acvatic”. Aceştia au văzut un coral relativ sănătos şi numeroşi peşti. Mai mult, în ultimii ani au fost observate foci în apropiere de atol. Cercetătorii din apropiere de Cernobâl au observat un fenomen similar: la un an după dezastrul din 1986, rândunicile au revenit în regiune, iar acum în pădurile din apropiere de Pripyat se găsesc mistreţi, cerbi şi lupi. Studiile efectuate de cercetători au arătat că rozătoarele din zonă trăiesc mai puţin decât cele din alte regiuni, însă compensează prin faptul că se maturizează sexual şi fac pui mai devreme, astfel că numărul lor nu a fost afectat. „Activitatea umană obişnuită este mult mai devastatoare pentru biodiversitate decât cel mai sever accident nuclear”, comentează radioecologiştii Robert Baker şi Ronald Chesser de la universităţile Texas Tech şi Georgia.
Ce vor mai lăsa oamenii în urma lor? Weisman afirmă că tunelul săpat pe sub Canalul Mânecii, ce leagă Franţa de Anglia, este una din realizările umane care au toate şansele să reziste milioane de ani. În valoare de 21 de miliarde de dolari, Tunelul Canalului Mânecii este unul dintre cele mai scumpe proiecte din istoria omenirii. Mulţumită protecţiei pe care i-o oferă stratul de marnă în care a fost săpat, acest tunel va rezista milioane de ani de acum încolo.
Muzica, însă, este opera umană ce are potenţialul de a dăinui chiar şi după ce planeta noastră nu va mai fi. Sondele spaţiale Voyager, lansate în 1977, poartă la bord un disc aurit pe care sunt înregistrate sunete emise de balene şi cântece de păsări, alături de 26 de bucăţi muzicale. Printre acestea se numără atât lucrări de Beethoven, Mozart şi Stravinski, cât şi muzică interpretată de Guan Pinghu (un vestit virtuoz chinez al instrumentului tradiţional cu coarde numit guqin) sau Kesarbai Kerkar (o cunoscută interpretă de muzică indiană clasică).
Chiar dacă sondele Voyager vor fi distruse în lunga lor călătorie spaţială, omenirea îşi va lăsa pentru totdeauna amprenta în Univers, urmând ca un element din existenţa noastră să persiste chiar şi după ce Pământul va fi înghiţit de Soare: undele radio emise în spaţiu. Weisman scrie că în 1955, la patru ani după ce au fost emise dintr-un studio TV din Hollywood, sunetele şi imaginile serialului I Love Lucy treceau deja de Proxima Centauri, cea mai apropiată stea de sistemul nostru solar. În 2005, undele radio se găseau deja la 50 de ani-lumină distanţă de Terra. Deoarece Calea Lactee măsoară aproximativ 100.000 de ani-lumină în diametru şi 1.000 de ani-lumină în grosime, iar sistemul nostru solar se află în apropiere de jumătatea galaxiei, acest lucru sugerează că în jurul anului 2450 undele radio vor ieşi din galaxia noastră, pătrunzând în spaţiul intergalactic.
Undele radio, la fel ca lumina, continuă să se extindă. Ele vor continua să călătorească prin Univers la mult timp după ce sondele Voyager vor fi dispărut, purtând cu ele un mic fragment din existenţa umană. „Oricine aşteaptă undele noastre la graniţa timpului va avea parte de un moment gălăgios. Poate că nu o vor înţelege pe Lucy, dar ne vor auzi râzând”, concluzionează Weisman.
O scurtă cronologie a perioadei post-umane