Limbile pierdute ale Europei

Primele limbi europene

Subiectul celor mai vechi limbi vorbite pe teritoriul european este unul extrem de disputat şi astăzi în rândul cercetătorilor, istoricilor şi lingviştilor. În prezent, majoritatea curentelor de opinie susţin că limba bască, alături de unele limbi vorbite şi astăzi în regiunea Munţilor Caucaz, s-ar constitui în cele mai vechi forme de comunicare verbală europene, înainte de apariţia familiei limbilor indo-europene.

Cu toate acestea, termenul de limbi străvechi europene poate fi folosit şi în privinţa limbajelor insuficient cunoscute ale primelor comunităţi umane neolitice din Europa Centrală, Carpaţi şi Balcani, comunităţi care ar fi sosit din est în jurul anului 6.000 înainte de Hristos.

Limbile străvechi ale Europei nu sunt atestate în cultura scrisă, cu toate că unii cercetători susţin că semnele indescifrabile folosite în cultura Vinca, spre exemplu, ar fi putut constitui o primă formă de scriere. 

Din aceste motive, puţine domenii de cercetare sunt atât de supuse ipotezelor, teoriilor şi mai ales speculaţiilor, precum cel al limbilor stră-europene. O ipoteză deosebit de interesantă este susţinută şi de lingvistul german Theo Venneman, care consideră că majoritatea limbajelor Europei Neolitice se înrudesc cu limba bască, el susţinând că a descoperit dovezi în hidronimele (denumiri ale cursurilor de apă) Vechii Europe.

Teoria sa este susţinută cumva de faptul că în perioade străvechi, cursurile râurilor şi fluviilor funcţionau ca nişte adevărate căi de comunicare între comunităţile umane care trăiau de-al lungul cursurilor lor. Teoria sa nu este susţinută de către cercetătorul Jorg Rheimeier, care susţine că denumirile hidronimelor străvechi aparţin unei subfamilii lingvistice, intitulată „Aquan” , care ar aparţine marii familii a limbilor indo-europene.

Alţi lingvişti precum Octavia Alexandre cred că primele limbi europene ar ţine de o ramură distinctă denumită vasco-caucaziană.

Se pare totuşi că regiunea mediteraneană ar fi fost locul de dezvoltare al unui mare număr de limbi europene, o parte din ele vorbite încă în prezent, în timp ce arealul situat în nordul lanţului Alpino-Carpatic a fost dominat de o singură familie lingvistică.

Teoria este susţinută şi de dovezile arheologice în privinţa răspândirii agriculturii neolitice în întregul continent. În general se admite că răspândirile limbajelor au fost uneel strict culturale în sudul continentului, în restul fiind difuzii de tip demice, fiind efectuate de comunităţile de agricultori venite din est care au asimilat astfel populaţiile autohtone mezolitice.

Pe baza acestui model, zona de influenţă lingvistică mediteraneană  s-a aschimbat relativ puţin pe baza răspândirii aşa numitelor „cuvinte migratoare”, în timp ce la nordul Alpilor, agrucultorii migratori au stabilit o nouă familie lingvistică, menţinând astfel doar câteva cuvinte din limbajele mezolitice originale.

Cu preponderenţă acele cuvinte care denumeau unele specii de animale sau tehnici şi unelte de vânătoare. În prezent, se acceptă că singurele limbi străvechi europene care mai sunt vorbite sunt limba bască, unele limbi din nord-vestul şi nord-estul Caucazului, precum limbile cercheză, cecenă, inguşă, abhază, alături de limbile şi dialectele karveliene din Georgia.

Limbi uitate şi pierdute din spaţiul european

În prezent, cercetătorii au identificat un mare număr de limbi şi dialecte europene aflate în pericol de dispariţie în viitorul apropiat. Clasificate în funcţie de numărul de vorbitori în limbi vulnerabile, periclitate, sever periclitarte şi aproape extincte, aceste forme de comunicare aduc noi dovezi asupra diversităţii culturilor şi popoarelor care au apărut şi s-au stabilit în spaţiul european.

Cercetătorii au identificat bunăoară un număr de 154 limbi şi dialecte europene, diferite de limbile oficiale şi cele majoritare folosite curent.

Între ele se remarcă unele familiare nouă precum aromâna, istroromâna, meglenoromâna, găgăuza, franco-provensala, belarusa, greaca pontică, osetina, sau exotice şi neauzite cum ar fi tuşetina, friulana, galureza, hertevina, jerriaisa, mochena, limburgheza, kaşubiana, khinaluga, mingreliana, rutula, sorbiana, svana, uruma, udiana şi multe, multe altele.

General vorbind dacă ne referim la graniţele geografice ale Europei, descoperim un total de peste 200 limbi şi dialecte. Cu toate acestea Bătrânul Continent nu este deloc vreun colţ de lume cu o mare densitate de limbaje. Mai ales dacă ţinem cont că doar pe insula Papua Noua-Guinee, există şi în prezent circa 900 de limbi diferite între ele.

Cu toate acestea, diversitatea limbilor europene este remarcabilă, iar numărul de vorbitori variază foarte mult. Spre exemplu, există circa 80 milioane vorbitori de germană şi sub 100 de vorbitori ai unor limbi fino-baltice.

Situaţia devine cu atât mai complexă, atunci când se iau în calcul şi dialectele. Limbile europene nu au deloc acelaşi număr de dialecte. Cu alte cuvinte există circa 2.000 de dialecte comparativ cu cele 23 de limbi oficiale în Uniunea Europeană, după cum declară profesorul de lingvistică Wolfgang Schultze.

Pe baza relaţiilor dintre limbă şi dialect, Franţa şi Italia sunt ţările din spaţiul comunitar în care se vorbesc cele mai multe dialecte, urmate de Germania, Anglia, Elveţia şi ţările baltice. O notă distinctă o are Federaţia Rusă unde se vorbesc aproximativ 200 de limbi, dacă luăm în considerare şi partea asiatică a acestui stat.

O zonă particulară este reprezentată şi de Caucaz unde sunt vorbite unele dintre cele mai vechi şi mai rare limbi din lume.

Din nefericire, multe astfel de limbi şi dialecte sunt în pericol de extincţie totală, dar mulţi specialişti consideră că acesta este un eveniment cumva natural, dacă ţinem cont că multe limbi europene au dispărut total încă din Antichitatea şi Evul Mediu european.

Spre exemplu, doar în Peninsula Italică, expansiunea Imperiului Roman şi a limbii latine au dus la dispariţia multor limbi locale. Principala cauză a dispariţiei unei limbi rare constă în faptul că vorbitorii săi rămaşi se tem că nu mai pot supravieţui social şi economic dacă se bazează doar pe folosirea limbii materne, optând astfel pentru vorbitul cât mai frecvent al limbii oficiale a majorităţii locuitorilor din regiunea sau ţara unde trăiesc.

Însă acesta nu este singurul pericol, o altă cauză este reprezentată de invazia neologismelor sau a unor limbi străine în sfera publică. Limbile pot fi afectate şi de prejudecăţi sociale şi premize ideologice. Bunăoară o limbă minoritară poartă deseori stigmatul nedrept şi peiorativ al provincialismului sau chiar al înapoierii.

Situaţia actuală a limbilor periclitate este evident marcată de numărul de vorbitori.

Spre exemplu, există limbi minoritate cu mari şanse de supravieţuire precum catalana, bretona sau galica din Marea Britanie, alături de limbi aproape extincte cum sunt friziana şi sorbiana din nord-estul Germaniei, rutena din Slovacia, ladina din Grecia sau minderico din Portugalia.

Se presupune că din cele 200 limbi europene, aproximativ 50% sunt ameninţate cu dispariţia. Nu se cunosc multe nici despre situaţia actuală a dalmatei, rpolabianei sau slovincianei, în timp ce limbile shuadită şi ebraica zacarpatică au dispărut definitiv. În aceste condiţii, oficialităţile europene au decis luarea unor măsuri care să oprească dispariţia limbilor ameninţate.

„Există sute de limbi şi dialecte pe continentul nostru, şi fiecare este o parte din identitatea Europei. Fără susţinere la nivel european, naţional şi local, multe dintre ele vor dispărea în viitorul apropiat”, declara recent Francois Alfonsi singurul vorbitor de corsicană din Parlamentul European.

Acelaşi punct de vedere este susţinut şi de Meirion Prys Jones, director în cadrul Network to Promote Linguistic Diversity, care a declarat recent cotidianului The Independent că:

„Dacă ajutăm aceste limbaje să existe şi să trăiască şi în viitor, acest fapt va duce la o mai bună coeziune socială, respect şi înţelegere între locuitorii majoritari şi cei minoritari din toate statele Europei”.

Conform Atlasului Interactiv al Limbajelor Periclitate ale Lumii, editat de forul UNESCO, inclusiv în România se mai vorbesc o serie de limbi şi dialecte din această categorie.

Aveam aşadar dialectul bulgarilor bănăţeni care mai cuprinde doar 2.500 de vorbitori care trăiesc în zona frontierelor României, Serbiei şi Bulgariei. Mai avem un număr de aprocimativ 20.000 vorbitori ai dialectului tătărăsc de Crimeea, majoritatea trăind în comunele Biulbiul, Topraisar, Azaplar, Murfatlar, Castelu, Osmancea, Bairamdede.

Dialectul tătărăsc nogay mai este vorbit de o parte din locuitorii din Cobadin, Lumina, Valea Dacilor (Hendekkarakuyusu) şi Mihail Kogălniceanu. Dialectul ceangăilor este vorbit şi azi de unii locuitori din judeţele Bacău, Neamţ şi Iaşi, iar limba găgăuză este vorbită în cadrul unor mici comunităţi din Dobrogea.

Alte limbi şi dialecte foarte rare din România mai sunt iudezmo sau ladino, yiddish, saxona transilvăneană, russina şi torlak, ultimul fiind un dialect vorbit sporadic prin judeţul Caraş Severin.