Românii şi ştiinţa: suntem codaşii Europei?

Dacă personajul pedagogului caragialesc era el însuşi ridicol din multe puncte de vedere, savuroasa schiţă care îl satirizează îndreaptă totuşi atenţia şi spre starea de lucruri a vremii, cu mari mase ale populaţiei trăind într-un obscurantism pe care sistemul oficial de educaţie se străduia să-l combată.

I se trimite, prin urmare, pedagogului o adresă prin care i se aducea la cunoştinţă obligaţia de a contribui la această misiune:

„Ministeriul vă invită dar cu onoare a face copiilor din şcoala dv. o prelegere populară despre comete în genere şi despre falşitatea prevederilor sinistre, adică despre imposibilitatea unei ciocniri a planetei noastre cu un alt corp ceresc.

Ştim cu toţii că influenţa generaţiunilor cari trăiesc simultaneu este reciprocă. Astfel, copiii, mergând pe la căminurile lor, ar duce îmbărbătarea de care au astăzi atâta nevoie masele populare ignorante, a căror imaginaţie este totdeauna pornită la superstiţiuni şi la credinţă în supranatural.”

Aspră caracterizarea stării de instruire a poporului român, să recunoaştem, în această ultimă frază. Dar ce e mai rău abia acum urmează; cum se zice, ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns. La peste un veac de la această epocă, o altă afirmaţie vine să toarne apă rece peste optimismul ce ne-ar îndemna să credem că lucrurile s-au schimbat radical în acest răstimp.

„Deficitul cognitiv-ştiinţific al publicului românesc este unul dintre cele mai mari din Europa şi nu pare să se îmbunătăţească.”

Citatul provine dintr-un studiu finanţat de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică din România şi ale cărui rezultate au fost publicate în 2010: Proiectul STISOC – Ştiinţă şi societate. Interese şi percepţii ale publicului privind cercetarea ştiinţifică şi rezultatele cercetării.

„În comparaţie cu alţi europeni, românii deţin un stoc de cunoaştere ştiinţifică mai scăzut, fiind deci mai puţin «alfabetizaţi» din punct de vedere ştiinţific”, spune acelaşi document.

Pentru a înţelege cât de importantă este alfabetizarea ştiinţifică şi cât de importante pot fi consecinţele necunoaşterii unor informaţii de natură ştiinţifică, să dăm un exemplu.

“În 2005, doar aproximativ un sfert dintre români răspundeau corect că antibioticele nu distrug viruşii, ci doar bacteriile.” 66% dintre români au răspuns greşit, convinşi fiind că antibioticele combat atât virusurile, cât şi bacteriile. Sunt aceiaşi români care, la cel mai mic semn de guturai, iau antibiotice, de capul lor – fără recomandare medicală, fără reţetă…

În 2009, România se situa pe primul loc în UE în ceea ce priveşte numărul celor care au cumpărat antibiotice de la farmacie fără reţetă medicală, şi anume 16% – faţă de o medie de 3% în Uniunea Europeană.

Există o legătură evidentă între convingerea că virozele se vindecă prin tratament cu antibiotice şi faptul că românii, după cât se pare, se îndoapă cu asemenea medicamente. Or, consumul fără discernămînt de antibiotice a dus la una dintre marile probleme ale lumii contemporane – faptul că multe bacterii au dezvoltat rezistenţă la antibiotice şi infecţiile cu ele devin uneori imposibil de tratat. Atât de galopant este acest fenomen, încât a devenit un motiv de extremă îngrijorare pentru mulţi specialişti din domeniu, care, văzând în ce fel se manifestă deja fenomenul, se tem că în câţiva ani vom muri pe capete din cauza unor infecţii bacteriene devenite imposibil de combătut cu vreun antibiotic. Microbiologii avertizează că gonoreea – altădată o boală relativ uşor de vindecat cu antibiotice – a devenit azi extrem de rezistentă la tratament şi ar putea deveni incurabilă. Tuberculoza face şi ea ravagii, din cauză că multe tulpini ale bacilului Koch  (bacteria care provoacă boala) au devenit rezistente la antibiotice. Iar MRSA – un stafilococ extrem de virulent, cu rezistenţă la multiple antibiotice, chiar dintre cele mai moderne şi puternice – este o ameninţare gravă, mai ales în spitale.

Ar fi exagerat, evident, să spunem că românii sunt responsabili de problema apariţiei rezistenţei bacteriilor la antibiotice. Fenomenul este vast şi complex, dar nu încape îndoială că la originea lui stă administrarea cu prea multă uşurinţă a antibioticelor în cazuri în care nu ar fi necesare, iar la noi fenomenul este, din nefericire, răspândit.

Dar cum să ne mai mirăm că românii nu ştiu ce-i cu bacteriile, virusurile şi antibioticele, când peste o treime dintre românii chestionaţi spun că Soarele se învârte în jurul Pământului? (Când te gândeşti că, în urmă cu veacuri, unii au înfruntat Inchiziţia pentru a susţine adevărul – acela că planeta noastră se roteşte în jurul Soarelui, nu invers!)

“Chiar dacă sunt majoritari cei care răspund că Pământul se învârte în jurul Soarelui (52%), este remarcabil faptul că pentru 42% dintre români Soarele se învârte în jurul Pământului”, comentează autorii raportului ”Nu poate fi exclusă posibilitatea unor răspunsuri greşite din neatenţie –  totuşi, proporţia răspunsurilor incorecte la o astfel de întrebare elementară este surprinzătoare.”

Şi mai sunt şi alte lucruri care ne surprind – neplăcut – în contextul secolului XXI.

Evoluţia omului? O treime dintre respondenţi nu dau doi bani pe teorile evoluţioniste: ”… o parte importantă din publicul român (36%) optează pentru creaţionism, considerând falsă afirmaţia „Fiinţele umane, aşa cum le ştim noi azi, au evoluat din specii străvechi de animale”. Iar 15% au răspuns că… nu ştiu ce să răspundă.

Chiar dacă sunt adepţii evoluţionismului, destul de mulţi români nu prea ştiu cum a  mers evoluţia asta: 30% cred că primele fiinţe umane au trăit în acelaşi timp cu dinozaurii.

Genetica – măcar la un nivel elementar? Auzim încă despre bărbaţi români, deveniţi taţi ai unor fete, cum le reproşează soţiilor lor, ca pe o vină personală, faptul că nu le-au născut băieţi. Dar cum să ne mai mirăm, când aflăm că 34% dintre românii chestionaţi cred că nu e adevărat că genele tatălui determină sexul copilului, iar 31% nu ştiu cum stă treaba şi îşi recunosc neştiinţa ca atare? Poate ar trebui să ne bucurăm că alţi 34% ştiu totuşi cum e cu contribuţia paternă la sexul urmaşilor.

Ceva mai bine ne pricepem, se pare, la biologie vegetală şi la geografie: 89% răspund corect că oxigenul este produs de plante şi peste 79% răspund corect la întrebarea despre deriva continentelor.

Cu medicina cum stăm? „Nivelul informării corecte în privinţa riscurilor de sănătate variază substanţial în funcţie de tema abordată„, ne spune raportul.

Astfel, „conform datelor obţinute cu privire la trei boli (diabet zaharat, tuberculoză, cancerul de piele), respondenţii au răspuns corect în proporţie de 93%, respectiv 89% şi 91%. Dimpotrivă, 35% dintre respondenţi au afirmat că „dacă bem apă după o persoană infectată cu HIV/SIDA este foarte probabil să ne infectăm şi noi.”

Una peste alta, concluziile autorilor raportului nu sunt încurajatoare:

Publicul românesc prezintă unul dintre cele mai mari deficite de cunoaştere ştiinţifică a publicului în context european : doar 1 din 7 români dispune de o cultură ştiinţifică consolidată şi activă.”

Paradoxal, românii manifestă, pare-se, „un nivel ridicat al atitudinilor pozitive faţă de ştiinţă şi faţă de dezvoltările ei (circa 1 din 2 români declară sprijin puternic şi pragmatic cercetărilor ştiinţifice).”

„Totuşi” – ne temperează cercetătorii entuziasmul născând la vederea acestei manifestări a progresului – „aceste atitudini sunt prea puţin bazate pe cunoaştere şi pe adeziunea în cunoştinţă de cauză la metodele, valorile şi realizările ştiinţei.” Tocmai când ne bucuram şi noi…

Raportul este amplu şi complex; conţine o mulţime de cifre, grafice, tabele, comparaţii, aprecieri. Vorbeşte despre corelaţia firească dintre numărul anilor de şcoală şi nivelul cunoştinţelor ştiinţifice, despre diferenţele între mediul rural şi cel urban (în favoarea acestuia din urmă) în ceea ce priveşte aceste cunoştinţe, despre poziţia României în ceea ce priveşte stocul de cunoaştere ştiinţifică în comparaţie cu alte ţări europene (pozitie deloc de invidiat), despre interesul marcat al românilor pentru practicile religioase, dar şi despre credinţele lor – foarte răspândite  – în miracole şi fel de fel de superstiţii, în deochi şi posedare de către diavol, în horoscop şi numere norocoase.

Pe lângă corelaţiile previzibile apar, condimentând ciudat amestecul, şi convingeri bizar îmbinate ori contradicţii uneori de-a dreptul paradoxale. Mulţi români cred în eficienţa homeopatiei şi o consideră ştiinţifică, dar foarte puţini o folosesc. 95% dintre români declară că ei cred în Dumnezeu, dar abia jumătate dintre ei cred în existenţa iadului. Iar „un nivel ridicat de cunoaştere a faptelor ştiinţifice (măsurat prin cel puţin 10 răspunsuri corecte, din 13 posibile pe scala cunoaşterii ştiinţifice) coexistă cu un nivel ridicat de credinţă în influenţa zodiilor.„

Raportul mai are multe informaţii interesante, conturând un  tablou captivant al modului în care românii cunosc lumea, mulţi dintre ei pendulând o viaţă întreagă între un soi de spiritualitate sincretică destul de originală şi o încredere naiv-respectuoasă – cel puţin la nivel declarativ – în ştiinţă şi tehnologie.

Raportul îl găsiţi, în forma completă, aici.

Dar, dincolo de aspectul fascinant, din punct de vedere antropologic, al modului în care românii de azi văd şi înţeleg lumea, dintre multele informaţii cuprinse în raport una pare cu deosebire tulburătoare şi ne loveşte drept într-un punct nevralgic.

“Ţările mai bogate au o cunoaştere ştiinţifică mai bună.”

[…] se poate observa o relaţie direct proporţională între nivelul de dezvoltare economică al unei ţări , măsurat prin PIB pe cap de locuitor, şi nivelul stocului public de cunoaştere ştiinţifică al populaţiei. Conform datelor Eurobarometrului din 2005, cel mai ridicat nivel de cunoaştere ştiinţifică a publicului larg în rândul ţărilor europene se află în Suedia, Cehia şi Finlanda – în timp ce România are unul dintre cele mai scăzute niveluri, alături de Bulgaria, Cipru şi Turcia.”

Întrebarea este: care e aici cauza şi care este efectul? În ţările bogate populaţia este mai alfabetizată din punct de vedere ştiinţific ca urmare a nivelului ridicat de bunăstare economică? Bogăţia permite alfabetizarea ştiinţifică a populaţiei într-un grad mai înalt?

Sau lucrurile stau invers – aceste ţări sunt mai bogate pentru că locuitorii lor stau mai bine cu ştiinţa? 

Dacă e aşa, atunci e… poate trist, dar, într-un fel, şi încurajator. Pentru că înseamnă că am putea fi şi noi la nivelul lor (economic) dacă am învăţa mai mult, dacă ne-am aduce stocul de cunoştinţe ştiinţifice la nivelul cerut de vremurile în care trăim. Rămâne să descoperim cum putem face asta.