Bucureştiul în faşă: capitala Vechiului Regat surprinsă în imagini

După ce devine capitală, Bucureştiul începe să se dezvolte ca zonă urbană şi să înflorească. În cartea sa, Bucureştiul vechiului Regat, George Costescu susţinea că numărul locuitorilor capitalei creştea seminificativă de la an la an şi ca urmare a acestui lucru, oraşul se extindea cuprinzând din ce în ce mai multe aşezări. Mai exact, se pare că dacă în vremea lui  Alexandru Vodă Ipsilant, în 1774, existau 16 mahalale, în timpul lui Alexandru Ghica-Vodă (1807-1857),  oraşul cuprindea 78 de mahalale.

Cu toate acestea, cea mai mare implicare în modernizarea Bucureştiului a avut-o Carol I care a avut grijă ca odată cu ridicarea Palatului Regal să asigure o dezvoltare a întregului oraş. Astfel, dintr-un oraş modest, chiar sărac, Bucureştiul se ridică încetişor beneficiind pe rând de noi şi moderne pieţe şi clădiri, de canalizare şi o infrastructură rutieră demnă de o capitală de sfârşit de secol XIX. 

• Kamala Harris, prima femeie vicepreședinte din istoria Americii. Atunci când Joe Biden a efectuat o colonoscopie,…
• Gladys May Aylward, misionara britanică din China. A salvat 100 de orfani în timpul celui de-Al…

Cum istoria Bucureştiului nu se poate spune doar în cuvinte am cules din cartea lui G. Costescu o serie de imagini reprezentative pentru Bucureştiul din Vechiul Regat şi le-am aşezat aici alături şi de unele explicaţii

Locuinţe şi utilităţi

Casele „mai de soi” au apărut în jurul anilor 1830, atunci când boierii au început să angajeze arhitecţi francezi pentru a clădi locuinţe moderne, la oraş. În general, însă, casele bucureştene erau „case scunde cu ogradă mare…asemeni căscioare, când aparţineau cetăţenilor mai puţin cuprinşi, până la 1850, nici nu aveau uşile şi ferestrele vopsite, iar duşimelele erau de scânduri de brad nevopsite”, explica G. Costescu. 

Strada Domniţei se afla în zona din faţa actualei biserici Sf. Mina

Mahalaua Spirea Nouă se afla între Strada Sabinelor, Strada Puişor şi Strada Sirenelor.

Strada Lăzureanu lega Strada Sabinelor de Antim

Pompa cu apă

La 1800, alimentarea cu apă a gospodăriei se făcea doar din trei „vaduri” localizate de-a lungul Dâmboviţei. În 1848, sub îndrumarea lui Gheorge Bibescu Vodă, inginerul Francez Marsillon iniţiază un proiect pentru construirea a 50 de fântâni. Lucrurile progresează încet de la un an la altul şi astfel în 1879, bucureştenii se puteau mândri cu aproximativ 10 km „de conductă” din care erau alimentate 190 de gospodării şi 260 de „guri-de-apă” pentru stropit şi pentru incendii. 

Piaţa Mare era localizată în zona actualului parc al Unirii şi era numită astfel atât pentru că se întindea pe o suprafaţă mare, cât şi pentru că era alcătuită din construcţii mari. Pe lângă cele trei hale (Hala mare din faţa Hanului lui Mauc, Hala de peşte şi Hala de păsări), târgurile de aici se întindeau până în Piaţa Sfântului Anton. 

Hala Vechiturilor era localizată pe fosta Cale Văcăreşti care pornea din Strada Bărăţiei, continuânându-se pe actuala stradă Sfânta Vineri. 

Străzi şi locuri de întâlnire

Bulevardul Brătianu a fost realizat în perioada 1939-1943 iar traseul său cuprindea şi această fostă stradă.

Pe locul Terasei, astăzi se află Teatrul de Revistă

Construcţii se seamă

Biserica lui Bucur, de lângă Mânăstirea Radu-Vodă, a fost schit de călugări „aşezat din vremea îndelungată când pe acolo îşi avea stâna ciobanul Bucur”, despre care legenda spune că a întemeiat Bucureştiul. Despre Bisericuţa lui Bucur Ciobanu „se punea că ar fi fost aşezământul dintru început al acestui oraş”. Astăzi atât Mânăstirea Radu-Vodă, cât şi  Bisericuţa lui Bucur Ciobanu sunt localizate pe Str. Radu-Vodă. 

Statuia lui Mihai Viteazul a fost inaugurată în toamna anului 1874, fiind opera sculptorului francez Albert Ernest Carrière Belleuse. Locul în care a fost amplasat monumentul a purtat numele de Piaţa Mihai Viteazul, zonă alcătuită „doar din lăţimea bulevardului din faţa Universităţii şi din scobitura scuarului din jurul statuilor”, fiind locul în care se adunau manifestanţii veniţi de la adunările publice. „Urcaţi pe soclul statuiei lui Miliai-Viteazul, rosteau discursurile lor înflăcărate. În ziua de 10 Mai a fiecărui an, tot pe piaţa aceia primea Regele Carol I defilarea trupelor militare, înconjurat de membrii Familiei regale, ai guvernului Tărei şi ai corpului diplomaţilor acreditaţi în ţara noastră”.

Palatul Regal a fost iniţial conacul boierilor Colfeşti iar apoi a devenit căminul boierului Dinicu Golescu, urmând ca în 1839 să servească drept reşedinţa domnească pentru Alexandru Ghica-Vodă. Din 1859 până în 1866 conacul este reşedinţa lui Alexandru Ioan cuza, pentru ca apoi la 10 mai 1866 să se stabilească aici Carol I. 

Din jurnalul unei nepoate a lui Alexandru Ghica-Vodă, publicat ulterior de Vasile Ion Ghica, aflăm că pe vremea ei, în interior, pereţii clădirii erau decoraţi cu „gobelin-uri” (tapiserii) care înfăţişau vizita unei ambasade siameze, din secolul al VII-lea, la Versailles. 

Sub carol I, arhitecţii Paul Gottereau şi Karl Liman execută lucrări de extindere a palatului până în 1906, când acesta capătă o dispunere spaţială asemănătoare cu cea actuală.

Ateneul Român a fost ridicat în grădina Episcopiei, teren ce aparţinuse Văcăreştilor. Construţia sa a început în 1886, după ce Constantin Essarcu a avut o idee genială: aceea de a înfiinţa o loterie spercială pentru ridicarea acestui palat. Cu sprijinul cetăţenilor care erau îndemnaţi prin lozinci să doneze („Daţi un leu pentru Ateneu`!”, „Am un leu dar nu-l beu că îl dau la Ateneu`!”) şi cu ajutorul familiei regale palatul a fost finalizat 2 ani mai târziu.

Palatul lui Şuţu a fost construit în timpul celei de-a doua domnii a lui Vodă Şuţu, în faţa „aşezămintelor Cantacuzineşti de la Colţea şi a Turnului cu acelaş nume”. La 1900 aici locuiau încă urmaţii Domnului fanariot. Grădina şi curtea ce împrejmuia construcţia se întindea „pe tot locul din spatele statuilor” până la uliţa Poloneză (acum strada Academiei). În spatele statuii lui Mihai Viteazul se întindeau sere cu flori iar grădina era plină de păsări printre care şi păuni, fazani, pelicani, cocori, berze şi cocostârci. „Între cele două porţi ale grilajului de fier din faţa palatului era şi un basin cu joc de apă, în care sburdau lebede, lişiţe şi raţe sălbatice”.

„Fastul acesta al curţii lui Vodă-Şuţu stârnea curiozitatea şi uimirea bucureştenilor şi constituia un punct de atracţie al oraşului”.

Palatul Sturdza se afla pe Calea Victoriei, în locul Palatului Victoria de azi.

Vechea clădire a Universităţii a fost construită în 1857 – 1869, avându-l ca arhitect pe Alexandru Orăscu. Terenul pe care a fost ridicat Palatul a fost donat de Grigore-Voda Ghica pe la 1840, fiind vorba de locaţia în care se află astăzi Universitatea din Bucureşti.

Piaţa Teatrului Naţional , numit de G. Costescu „frontul birjarilor muscali” era locul în care se găseau trsurile exclusiviste, mai mult decât curate, luxoase. Pe aici se plimbau toţi bucureştenii „de vază”, cei care făceau „promenadă” între Capşa şi Palat. 

Tot aici veneau şi cetăţenii de la „întrunirile publice înfierbântate”, atunci când voiam să protesteze la Palat. Mai exact, grupurilor de acest fel nu le era permis să înainteze spre Palat, fiind opriţi aici de cordoane de jandarmi şi poliţişti. 

Hanului Zlătarilor era „han rostit in fostele chili ale bisericei cu acelaş nume, înconjurat atunci pe trei laturi: dinspre strada Lipscanilor, Calea Victoriei şi strada Stavropoleos”.

Vestitul Turn al Colţei se afla în faţa spitalului de astăzi, vizavi de palatul lui Vodă-Şuţu (actualul Muzeu al Bucureştiului). Legenda spune că turnul a fost clădit de câţiva ostaşi regelui suedez Calor al XII-lea. După anul 1709, după ce suedezii au fost înfrânţi de oastea lui Petru cel Mare, la Pultava, armata lui Calor al XII-lea s-a împrăştiat iar o parte dintre ostaşi au ajuns în Bucureşti. 

Adevărul legat de istoria timpurie a turnului a fost aflat abia la dărâmarea acestuia când s-a descoperit o inscripţie în piatră ce indica faptul că această construcţie a fost ridicată din porunca Spătarului Mihail Cantacuzinul. Tot Spătarul a fost cel care a ales şi numele de „Colţea” în amintirea lui Colţea Doicescu, fostul proprietar de teren pe care au fost ridicate aşezămintele de aici. 

Biserica Sărindari sau „a Pomenirei” a fost ridicată de Matei Basarab în 1640, pentru ca apoi, o bună perioadă să fie „lăsată în părăsire”. Refăcută de cei din neamul Ghikuleştilor, biserica s-a numărat printre cele mai impunătoare construcţii ale acestei perioade. În 1893, însă, ea a fost dărâmată iar astăzi, în locul ei se află Cercul Militar. 

Fundaţia Universitară a Regelui Carol I

În 1891, după ce Regele Carol I cumpără casele lui C. Ioanid, decide ca în locul lor să construiască o bibliotecă universitară. În 1895, la 14 martie, este inaugurată Fundaţia Universitară a Regelui Carol I. În acelaşi an, biblioteca fundaţiei era dotată cu 3.400 de volume, 48 de scaune. Zece ani mai târziu, numărul cărţilor depăşeşte 20.000 şi cel al scaunelor ajunge la maximum, adică la 128. În 1006, cărţile de aici sunt consultate de 62.364 de indivizi. În 1911, fundaţia cumpără locul casei fostului ministru Grigore Peucescu şi la 9 mai 1914 aici se inaugurează un nou corp al Fundaţiei Universitare a Regelui Carol I.