Izolaţi 40 de ani în Siberia – povestea familiei ocolite de cel de-al Doilea Război Mondial
Când civilizaţia vine cu elicopterul
Verile în Siberia durează puţin. Sunt scurte şi pline de toane, părând cumva nervaoase şi stinghere într-un ţinut definit prin frig, zăpezi, imensitate, asprime, sălbăticie dar şi frumuseţe şi maiestuozitate. Zăpezile durează până în luna lui mai, şi se întorc în forţă în septembrie. Taigaua siberiană este şi astăzi cea mai întinsă zonă sălbatică a Terrei. Se întinde din nordul îngheţat al Asiei spre stepele ierboase ale Mongoliei şi Kazahstanului, şi de la Munţii Ural, spre ţărmul Oceanului Pacific.
Aproximativ 13,1 milioane kilometri pătraţi de pădure întretăiată de fluvii şi presărată cu lacuri, munţi şi câteva aşezări stinghere.
Într-un punct pierdut pe hartă, la circa 100 kilometri nord de graniţa URSS-ului de atunci cu Mongolia, undeva în vara anului 1978, un elicopter sovietic survola zona în căutarea unui loc sigur pentru aterizare. Elicopterul respectiv transporta o echipă de geologi care făcea prospecţiuni în căutarea unor eventuale zăcăminte de minereuri. În timp ce zbura de-a lungul meandrelor făcute de râul Abakan prin pădurea nesfârşită, pilotul a observat o mică zonă defrişată şi cultivată, acolo în mijlocul pustietăţii. Aparatul de zbor s-a apropiat şi pilotul a privit prin hublou spre ceea ce părea a fi un teren cultivat, o dovadă clară a prezenţei unei comunităţi umane necunoscute.
Descoperirea s-a dovedit a fi una cu adevarat extraordinară, versantul muntos unde a fost observat pământul cultivat era situat la peste 200 kilometri de cea mai apropiată localitate, într-un areal care nu fusese de fapt niciodată explorat. Până şi vigilentele autorităţi sovietice din acele timpuri nu aveau cunoştinţă de prezenţa vreunui om prin teritoriul respectiv.
Cei patru geologi trimişi în districtul respecti pentru căutarea unor zăcăminte de minereuri feroase nu au primit tocmai bine vestea pilotului. Conform lui Vasili Peskov, unul dintre geologi, devenit jurnalist, „În taiga este mai indicat să întâlneşti un animl sălbatic decât un om”.
De fapt, timp de sute de ani, Siberia nu a fost doar un loc pentru deportarea deţinuţilor, ci şi un liman pentru tâlhari, ucigaşi şi alţi indivizi periculoşi care îşi pierdeau urma pentru totdeauna în oceanul verde de păduri. Aflaţi la peste 18 kilometri de tabăra lor, cercetătorii s-au văzut aşadar nevoiţi să investigheze situaţia. Conduşi de Galina Pismenskaia, singura pesoană înarmată din micul grup, oamenii au pornit spre cercetarea împrejurimilor.
În momentul în care căutau un punct vizibil de unde să poată fi reperaţi cât mai uşor de pilotul elicopterului, au dat şi peste alte semne care le-au confirmat că prin preajmă trăiau oameni, o potecă bătătorită, un baston cioplit grosolan şi nişte cutii din coajă de mesteacăn pline cu felii de catofi uscate la soare. Nu a durat mult până când au dat peste o izbă (colibă rusească din lemn, tipică Siberiei) peste care anii, ploile, zăpezile şi vânturile îşi lăsaseră puternic amprenta. Din colibă prezenţa lor fusese deja simţită. Uşa s-a deschis încet şi în prag se profila parcă silueta unui personaj de poveste.
Geologii priveau uimiţi la un bătrân cu o barbă lungă. Era desculţ şi îmbrăcat cu o cămaşă şi un pantalon ale căror materiale nu mai puteau fi ghicite sub noianul de petice cu care fuseseră cârpite. Bătrânul arăta vizibil înspăimântat de apariţia geologilor, care l-au salutat şi i-au vorbit prietenşte. Când s-a convins că nou veniţii nu au intenţii rele, bătrânul i-a invitat înăuntru. Izba avea o singură încăpere, iar mizeria şi sărăcia erau la ele acasă. După cum aveau să constate mai târziu cu stupoare, izba adăpostise iniţial cinci suflete. Brusc, alături de bătrân au apărut de niciunde două siluete feminine, una dintre ele a început să se tânguie amarnic „Păcatele noastre sunt de vină”, cealaltă a dispărut rapid.
Şocaţi, geologii au ieşit în fugă din colibă şi s-au îndreptat într-un loc sigur unde, sub imperiul emoţiilor s-au apucat să mănânce. În acest timp, în întunericul izbei, curiozitatea a învins teama. Uşa s-a deschis încet, iar cele trei personaje bizare s-au apropiat de cercetători. La îndemnul acestora de a mânca din alimentele lor, bătrânul şi femeile au refuzat vehement, motivând că nu au voie să mănânce…
Geologilor nu le-a luat mult să realizeze că noile lor cunoştinţe nu văzuseră niciodată ceaiul, gemul sau pâinea. Singur, doar bătrânul îşi amintea cum arată pâinea.
După câteva vizite, încrederea celor din izbă a crescut considerabil, iar geologii urmau să afle una dintre cele mai uluitoare întâmplări legate de spiritul omului sub povara vremurilor, alături de dovezi ale supravieţuirii cu orice preţ în medii ostile.
Credincioşii de rit vechi faţă cu provocările bolşevicilor
Bătrânul se numea Karp Lykov şi era un starover, adică un credincios pravoslavnic de rit vechi, membru al unei secte creştin-ortodoxe din Rusia. Secta acesta s-a desprind din rândul Bisericii Ortodoxe Ruse oficiale încă din anul 1666, dorind să protesteze astfel faţă de reformele bisericeşti introduse de Patriarhul Nikon între anii 1652-1666, sub presiunea ţarului Petru cel Mare. Credincioşii pravoslavnici de rit vechi sunt o minoritate religioasă care practică ritualurile religioase de dinainte de reformele celui mai proeminent ţar din istoria Rusiei.
Petru cel Mare a început o persecuţie religioasă fără precedent în Rusia, iar marea majoritate a acestor credincioşi şi-au părăsit satele şi oraşele căutându-şi refugiu în cele mai îndepărtate colţuri ale Imperiului Ţarist. Pentru ei, ţarul Petru era un adevărat Antichrist în formă umană. Pentru ţar, aceşti credincioşi erau doar nişte superstiţioşi ingraţi şi rebeli, care nu vroiau să-şi taie bărbile şi să accepte măsurile şi ideile sale. Ţarul îi considera de fapt drept cel mai mare obstacol în faţa modernizării şi progresului Rusiei.
O parte dintre strămoşii acestor credincioşi şi-au găsit refugiul chiar şi la noi în Delta Dunării, punând astfel bazele primelor comunităţi de pescari ruşi lipoveni.
Lucrurile aveau să meargă cum nu se poate mai rău pentru Lykov şi cei asemenea lui odată cu instaurarea comunismului ateist. Sub regimul sovietic, comunităţile izolate de credincioşi pravoslavnici de rit vechi au fugit în Siberia pentru a scăpa de persecuţiile religioase sângeroase. În timpul campaniilor de exterminare a tuturor credincioşilor creştini din anul 1930, o patrulă bolşevică l-a împuşcat pe fratele lui Lykov. Speriat de moarte, acesta şi-a luat familia şi a fugit în pădure.
Era vara anului 1936 şi fugarii erau în număr de patru, Karp, soţia sa, Akulina, fiul Savin în vârstă de nouă ani, şi micuţa Natalia de doar doi anişori. Şi-au luat cu sine doar câteva haine şi unelte, alături de nişte seminţe, după care s-au retras cât mai departe în taiga, până când, epuizaţi, s-au oprit într-un loc aflat la mare distanţă de orice urmă omenească.
Acolo şi-au ridicat izba care avea să mai adăpostească doi copii născuţi în sălbăticie, pe Agafia şi Dmitri.
Siberia avea sa le ofere o viaţă cum nu şi-au imaginat vreodată. Copii au crescut ascultând relatări despre lumea înconjurătoare din amintirile părinţilor. De fapt, conform jurnalistului rus Vasili Peskov, principala distracţie a familiei hăituită de asprimea vremurilor, consta în momentele când se reuneau pentru a povesti şi a-şi depăna amintirile. Aşa au crescut copii familiei, aflând despre oraşe şi lumea înconjurătoare doar din povestirile părinţilor. Auziseră şi despre alte ţări decât Rusia, despre automobile, avioane, războaie, soldaţi, biserici, oraşe, doar că aceste noţiuni şi definiţii erau simple imagini abstracte pentru ei, în lipsa imaginilor reale.
Singurele cărţi pe care le aveau erau nişte cărţi de rugăciune şi biblia veche a familiei. Akulina s-a folosit de Evanghelii pentru a-şi învăţa copii să scrie şi să citească. În loc de hârtie şi creion, copii se foloseau de coji de mesteacăn şi de beţişoare ascuţite înmuiate într-o cerneală improvizată din miere amestecată cu suc de afine.
Cu toate acestea, viaţa era grea, nespus de grea. Izolarea a făcut ca supravieţuirea în natură să fie aproape imposibilă. În locul încălţărilor care se rupseseră, tatăl familiei le cioplea saboţi din lemn. Hainele au fost reparate şi peticite continuu, până când s-au destrămat de tot, iar sărmanii oameni au fost nevoiţi să-şi facă unele noi din pânză grosolană făcută din micile recolte de in şi cânepă.
Cu alimentaţia le-a fost puţin mai uşor. În momentul în care au fost descoperiţi, se hrăneau cu cartofi, ciuperci şi seminţe de cânepă. Vara era cel mai uşor, pădurea oferea din belşug măceşe, mure, afine, zmeură, seminţe de pin, ciuperci.
Cu toate acestea, familia era permanent ameniţată de spectrul foamei. De abia în jurul anului 1950, când Dimitri a devenit bărbat, au putut face rost de carne. La început au pus capcane cu care prindeau animale pentru carne şi blănuri. Nu aveau puşcă, pistol, nici măcar arcuri cu săgeţi sau suliţe. Erau nevoiţi să hăituiască animalele spre nişte gropi pe care le săpaseră în prealabil şi le acoperiseră cu crengi de copac.
Dmitri devenise speranţa şi salvarea familiei pe timpul iernilor aspre şi lungi. Dobândise o extraordinară rezistenţă fizică şi putea porni desculţ prin zăpezi la vânătoare. Aşa putea rezista câteva zile. Noaptea dormea în pădure, sub cerul liber, acoperit cu o blană de elan, chiar dacă afară erau -40 grade Celsius.
Cu timpul, geologii au realizat că au subestimat inteligenţa şi talentele personale ale membrilor familiei Lykov. Fiecare dintre ei avea o personalitate distinctă. Bătrânul Lykov era fascinat de ultimele invenţii în ştiinţă şi tehnologie. Cu toate că nu putea să creadă în ruptul capului că omul a ajuns pe Lună, a acceptat uşor ideea salteliţilor de comunicaţii din spaţiu. Era foarte intrigat când a văzut o folie de celofan. „Doamne, arată ca sticla, dar nu se sparge, se mototoleşte”, exclama vesel bătrânul.
În schimb, nu era foarte încântat de Savin, fiul său, pe care îl considera un om foarte credincios dar aspru. Karp Lykov se temea de ce se putea alege de familia sa daca el murea, iar Savin ar fi luat controlul, căci Natalia nu se putea impune în faţa lui. Rolul de mamă în condiţiile acelea o epuizase de timpuriu.
Fetele în schimb, erau mai deschise comunicării şi noului. Vasili Peskov a aflat că Agafia nu era marcată de fanatism religios, ba avea chiar un simţ ironic dezvoltat şi glumea uneori la adresa ei. Era inteligentă şi avea grijă de toate sarcinile unei familii obligate să trăiască fără calendar şi fără noţiunea timpului. Era curajoasă şi realistă, după cum au observat şi geologii care vedeau cum iese noaptea fără teamă din izbă pentru a merge prin pădure.
Întrebată daca nu se teme să fie în pădure la miezul nopţii, Agafia întreba cu o puritate dezarmantă:
– Ce ar putea să îmi facă rău acolo, în pădure ?
Favoritul echipei de geologi era fără îndoială Dmitri, un adevărat om al sălbăticiei care cunoştea taigaua ca pe propriile buzunare.
Fericirea dintr-un pumn de sare
Karp Lykov avea de îndruntat acum torentele de noi informaţii care se revărsau nemilos asupra sa. Bătrânului îi era foarte greu să ţină pasul cu modernitatea. Un episod memorabil a fost acela când geologii i-au oferit nişte sare. Era de fapt singurul dar pe care l-a acceptat cu entuziasm din partea noilor venişi. Conform spuselor sale, traiul fără sare timp de atâtea decade, a fost cea mai grea tortură pe care a îndurat-o în taiga.
Familia Lykov s-a împrietenit în mod deosebit cu Yerofei Sedo, unul dintre geologi care îşi petrecea aproape tot timpul ajutându-i la cultivat şi recoltat. Au început să fie atraşi de unelte precum cuţite, furculiţe, hârtie, creioane, lanterne. Dar cel mai mare şoc a fost evident, televizorul!
Această minune „diavolească” s-a dovedit a fi irezistibilă pentru bătrânul Likov care stătea nemişcat în faţa sa. Agafia în schimb era îngrozită, se uita de la distanţă la televizor în timp ce se ruga continuu şi se izbea periodic cu capul de pragul uşii…
Însă probabil cel mai trist aspect al acestei poveşti adevărate, constă în viteza cu care familia Lykov a intrat în declin după întâlnirea ei cu „civilizaţia”.
În toamna lui 1981 trei din cei patru copii ai familiei şi-au urmat mama pe lumea celaltă, la diferenţe de doar câteva zile unul după altul. Conform aceluiaşi jurnalist rus care le-a cercetat cazul, decesele nu au avut drept cauză o eventuală expunere a lor la boli la care nu aveau imunitate dobândită.
Savin şi Natalia sufereau de insuficienţă renală avansată, cel mai probabil apărută din cauza alimentaţiei deficitare. Dar Dmitri a murit de pneumonie, care a debutat ca o infecţie primită probabil de la noii săi prieteni.
Moartea sa i-a şocat pe geologi, care au încercat cu disperare să-l salveze. S-au oferit să-i cheme un elicopter să-l ducă de urgenţă la spital, dar au fost refuzaţi de un Dmitri care credea că astfel îşi abandonează familia sau religia pe care a practicat-o cu atâta fervoare.
„Nu ne este permis asta. Un om trăieşte atât cât hotărăşte Dumnezeu, nu mai mult”, a murmurat Dmitri înainte ca sufletul său pur să părăsească această lume. După moartea celor trei, geologii i-au rugat pe Karp şi Agafia să părăsească pentru totdeauna pădurea şi să se întoarcă la rudele lor rămase în satul părăsit de Karp în timpul persecuţiei creştinilor. Evident, nici nu au vrut să audă de propunere.
Karp Lykov a murit în somn pe data de 16 februarie 1988. Akulina, s-a stins cu doar 27 zile inaintea sa. Agafia l-a îngropat într-o vale, cu ajutorul geologilor, apoi s-a întors să aibă grijă de colibă.
Trăieşte şi astăzi în inima sălbăticiei, chiar dacă puterile i se scurg odată cu trecerea timpului. Se hrăneşte în continuare cu ce cultivă şi cu ce pescuieşte. Iarna este înconjurată de lupi, iar vara urşii dau târcoale împrejurimilor. Şi unii şi alţii o respectă şi nu-i fac niciun rău, coniderând-o de a lor. Nu vrea să primească pensie şi îşi petrece zilele trebăluind şi rugându-se. Autorităţile ruse o ajută timiţându-i periodic lemne de foc, alimente, şi organizează echipe de voluntari care vin şi o ajută la treburile casei şi grădinii.
Ea este fericită şi împăcată cu sine şi cu tot ce o înconjoară.
Astfel de oameni vor moşteni Raiul, spunea o vorbă din bătrâni.
O vorbă adevărată, fără îndoială…
Surse: