Anul 1000: în aşteptarea Apocalipsei

A descrie complet civilizaţia umană, aşa cum era ea în preajma anul 1000, ar însemna să scriem un tratat în multe volume. Dar o idee asupra acelor vremuri, acelor oameni şi asupra evoluţiei umanităţii, în general, poate fi extrasă din înşiruirea câtorva situaţii, concepţii, personalităţi, evenimente care au marcat acea perioadă. Fără nicio pretenţie de exhaustivitate, aşadar, iată câteva asemenea repere are acelei epoci. Şi, ca să cunoaştem în primul rând ceea ce ne e aproape, să ne referim la Europa şi la europeni, pentru care anul 1000 al calendarului creştin a fost anul unor spaime crunte şi al unor izbânzi uimitoare, al unor schimbări dramatice pentru unele dintre populaţiile continentului şi al unor răsturnări de concepţii pentru altele, toate trăite în peisajul cultural al Evului Mediu.

Clima în Europa acelor vremuri a trecut printr-un moment de încălzire, mai cu seamă în nordul Atlanticului. Anul 1000 s-a înscris într-un interval numit de specialişti Perioada Caldă Medievală, Optimul Climatic Medieval (iar de unii chiar Anomalia Climatică Medievală). Aproximativ între anii 950 şi 1250, Europa de nord-vest s-a bucurat de o climă blândă, care a avut o influenţă considerabilă asupra unor  evenimente ale epocii, aşa cum veţi vedea. Şi în alte părţi ale lumii s-au înregistrat în acea perioadă anomalii climatice, ceea ce arată că a fost vorba despre un fenomen extins, dar ale cărui efecte nu au fost identice în toate părţile lumii. Perioada Caldă Medievală n-a fost neapărat mai caldă decât perioada actuală în Europa; numele este dat mai curând prin contrast cu cea care i-a urmat – botezată Mica Eră Glaciară – în care Europa a suportat câteva secole de climă mult mai rece (aproximativ între 1350 şi 1850; după alţii autori între 1400 şi 1700).

Europenii în Lumea Nouă

În Perioada Caldă Medievală, zone care anterior fuseseră acoperite de gheţuri au devenit accesibile transportului pe mare şi întemeierii de aşezări omeneşti.  Cei care au profitat cel mai mult de aceste schimbări par să fi fost vikingii. Ei nu numai că au înfiinţat aşezări în Groenlanda, colonizând astfel această uriaşă insulă anterior neprimitoare, dar au izbutit şi una dintre cele mai remarcabile călătorii din istorie, un eveniment de seamă al istoriei europene: cu 500 de ani înaintea lui Cristofor Columb, ei au ajuns în America.

În jurul anul 1000, Leif Eriksson, fiul unui vestit navigator, Eric cel Roşu, a întemeiat o aşezare numită în epopeile vikinge Vinland, despre care se crede că ar fi, cu mare probabilitate, L’Anse aux Meadows, o aşezare vikingă ale cărei ruine au fost descoperite în anii 1960 pe insula Newfoundland, de pe teritoriul de azi al Canadei. Toate cercetările indică faptul că aşezarea a fost locuită pentru o perioadă scurtă; climatul aspru şi împuţinarea resurselor de hrană, atunci când clima a devenit mai dură, au pus capăt colonizării de către vikingi a Americii de Nord. A mai trecut apoi o jumătate de mileniu pînă când, odată cu expediţia triumfătoare a lui Columb, legăturile dintre Europa şi America s-au reînnodat. L’Anse aux Meadows, unde a fost reconstituită o mică aşezare de tipul celor ce existau în 1000 e.n. pe teritoriile locuite de vikingi, a fost înscrisă, în 1978, pe Lista UNESCO a Patriumoniului Mondial.

A fost anul 1000 un an ca oricare altul?

Milenarismul este o credinţă conform căreia lumea funcţionează în cicluri de 1000 de ani, astfel încât la fiecare 1000 de ani sunt de aşteptat transformări majore, schimbări fundamentale ale lumii. Milenarismul este o concepţie veche, răspândită la multe culturi şi care a îmbrăcat diferite forme. Cea mai familiară europenilor este cea numită milenialism sau chiliasm (de la chilioi, care înseamnă în greceşte mie), o formă de milenarism specifică religiei creştine. Concepţia milenialistă dădea o anumită intepretare cărţii Apocalipsei (unde se vorbşte despre cea de-a doua venire a lui Iisus Cristos şi instaurarea Împărţiei lui Dumnezeu pe Pămînt, pentru cel puţin o mie de ani). Pornind de aici, s-a răspândit ideea importanţei mileniului în sine, a perioadei de 1000 de ani, pentru istoria lumii, pentru evoluţia ei, aşa cum şi-o imaginau creştinii în baza celor scrise în Apocalipsă. Iar de aici, s-a ajuns să se creadă că însuşi anul 1000, care marca încheierea primului mileniu al erei creştine, avea să aibă o semnficaţie deosebită, care, pentru unii, nu putea fi decât una de ordin eshatologic – sfârşitul lumii.

În mod foarte explicabil, mulţi istorici s-au întrebat cum resimţea populaţia creştină a Europei medievale apropierea anului 1000 şi cum a trăit apoi sentimentul de uşurare (poate dublat de o vagă dezamăgire?) ivit după încheierea acelui an, când devenise evident că sfârşitul anului nu adusese şi sfârşitul lumii. Dar – în mod de data aceasta foarte curios – există atitudini foarte diferite din partea specialiştilor.

Unii ne-au pus în faţă ideea unie populaţii înnebunite de teroare care, zguduită de sentimentul apropiatului sfârşit, se deda adesea unor manifestări ciudate ce erau semnul unei anxietăţi extreme.

Alţii, invocând ca argument lipsa unor dovezi scrise care să ateste, în documentele rămase din acea vreme, existenţa unei astfel de obsesii, resping ideea unei creştinătăţi paralizate de teroare, considerând-o o exagererea a istoricilor secolului al XIX-lera, care, în plină perioadă romantică, erau şi ei contaminaţi de pornirea de a exagera, de a vedea peste tot efecte grandioase acolo unde un ochi mai realist n-ar fi văzut nimic special. Aceşti istorici „pozitivişti” susţin, printre altele, că mulţi dintre locuitorii Europei nici măcar n-aveau o noţiune clară despre cronologie, aşa că nici nu prea ştiau în ce an se găseau, prin urmare nu-şi făceau niciun fel de probleme.

Care ar fi adevărul? Dacă e să-l căutăm acolo unde se găseşte el de obicei, adică pe la mijloc, vom putea distinge, între aceste două extreme, faptul că exista totuşi, o prepocupare din partea populaţiei creştine privind soarta lumii în anul 1000. Chiar dacă admitem că printre sărmanii iobagi analfabeţi erau şi unii care nu ştiau prea bine în ce an se află, nu putem crede acelaşi lucru despre călugări, de exemplu, care pe vremea aceea alcătuiau o pondere mai importantă în cadrul populaţiei decât azi. În mânăstiri se ţinea socoteala timpului pe baza unor calendara religioase stricte, aşa că nu e de crezut că exista prea multă lume care să nu ştie când vine anul 1000.

Referitor la faptul că nu există aşa de multe dovezi scrise cum am crede, privind obsesia sfârşitului lumii în anul 1000, mai întâi ar trebui spus că documentele scrise datând din acea perioadă nu sunt foarte multe, în general. Cărţile acelor vremuri se scriau şi se copiau în mânăstiri, de mână, printr-o muncă anevoeioasă, trudnică, astfel încât, deşi ne-au rămas destule exemple de codice datând din preajma anului 1000, nu este în niciun caz vorba de mii de cărţi în care să căutăm reflectarea temerilor eshatologice ale oamenilor legate de anul 1000. Un mare număr dintre aceste cărţi sunt scrieri care consemnează iar şi iar textele Vechiului şi ale Noului Testament sau scrierile Părinţilor Bisericii; or, pe noi n-ar interesa altfel de scrieri – cronici, de pildă – care să consemneze starea lumii în jurul anului 1000. Iar acestea sunt puţine.

Dar cum să ne mai mirăm că există, despre atitudinea oamenilor faţă de potenţialului sfîrşit al lumii în 1000 e.n., vederi diferite ale istoricilor („romantici” vs „pozitivişti”, cum îi numeşte Richard Landes, un istoric american specializat în studiul milenialismului), când chiar clericii epocii cu pricina (anii premergătorii anului 1000) aveau atitudini diferite, unii respingând ideea că lumea se va termina în acel an, iar alţii temându-se de asta cu toată fiinţa lor? Primii considerau că toate calculele referitoare la sfârşitul lumii sunt inutile, că nicio fiinţă omenească om nu poate şti (şi nici n-ar trebui să încerce să ştie) când va veni acest sfîrşit şi că numărul 1000 din Scripturi trebuia interpretat într-un sens alegoric, ca simbol al perfecţiuni, nu luat literal. Ceilalţi, însă, căzând victime obsesiilor „numărătorii inverse” care îi preocupa pe mulţi în acele vremuri, erau convinşi că sfârşitul apocaliptic al lumii în anul 1000 era nu doar posibil, ci şi probabil.

Şi totuşi, cum s-au comportant oamenii la apropierea anului 1000? Studiul documentelor arată că, deşi sfârşitul lumii nu a venit, aşteptarea lui a produs efecte cu bătaie lungă. În anii premergători anului 1000, s-au înregistra nu numai multe procesiuni, pelerinaje, acte de penitenţă publice şi adunări ale clericilor pentru a discuta situaţia, ci şi o preocupare de a realiza un fel de pace socială, în spiritul creştin al toleranţei şi împăcării.  Fapt neobişnuit pentru nişte vremuri în care distanţa socială între aristocraţi şi oamenii de rând era atât de mare, încât cu greu ne-o putem imagina (pentru că nu corespunde cu nimic din ceea ce există în societatea actuală de tip occidental), au avut totuşi loc mari adunări populare, în cursul cărora membrii elitei conducătoare chemau oamenii din clasele inferioare şi vorbeau cu ei, se străduiau să stabilească un contact, să depăşească barierele aproape de nestrăpuns care despărţiseră până atunci păturile sociale.

Cei care au studiat fenomenul chiliasmului remarcă adesea că sentimentele cu ce are era aşteptat sfrşitul lumii erau foarte amestecate: groază, desigur,  dar şi speranţă din partea celor oprimaţi, care îşi puneau nădejdea în împlinirea făgăduielii privind viaţa mai bună pe care urmau s-o aibă în post-existenţă, ca recompensă pentru viaţa cumplit de grea pe care o duceau pe Pământ. Iar spaima şi speranţa, deopotrivă, mobilizau energiile, suscitau un fel de entuziasm febril, uneori  porniri de generozitate, alteori o dorinţă de a schimba profund unele lucruri.

Unul dintre aceste efecte ale numărătoriii inverse la apropierea anului 1000, în sensul mobilizării entuziaste, a fost, cred unii istorici, o intensificare a activităţii de misionariat a bisericii, concretizată prin strădania de a creştina populaţiile aşa-zis păgâne din nordul şi centrul Europei. Cel puţin două evenimente importante pentru Biserica Catolică au avut loc chiar în anul 1000: Islanda a adoptat creştinismul ca religie oficială, iar Stefan I (care se creştinase cu câţiva ani înainte, abandonându-şi numele dat la naştere – Vajk – şi adoptându-l pe cel de Ştefan) a fost încoronat rege al Ungariei, aceasta devenind astfel un stat creştin.

O altă consecinţă des citată a spaimei de sfârşitul lumii a fost, în vestul Europei, donarea de către cei avuţi a unor însemnate averi instituţiilor religioase, de unde o sporire a numărului de biserici care au început să fie construite în preajma anului 1000.

Şi astfel, anul 1000, cu tot ceea ce a implicat el ca manifestări psihosociale, economice, politice, a contribuit, în felul său, la avântul caracteristic epocii care a urmat – cele câteva secole ce au alcătuit Evul Mediu Târziu, sau Evul Mediu Dezvoltat.

De altfel, preajma anului 1000 a fost marcată de o înflorire culturală datorată poate nu atât milenialismului, cât şansei de a fi trăit, în acea perioadă, câteva personalităţi remarcabile, dintre care cel care merită să fie menţionat cel dintâi este Gerbert d’Aurillac (946 – 1003), devenit apoi papa Silvestru al II-lea. Învăţat de o erudiţie copleşitoare,  un om aflat, din punct de vedere intelectual, mult înaintea vremii sale, el a promovat studiul matematicii şi al astronomiei apelând nu numai la sursele greco-romane, ci şi la cele arabe, întărind astfel legăturile dintre europeni şi ştiinţa orientală, mai avansată la acea dată, legătură care a avut o influenţă profundă asupra dezvoltării ştiinţelor în Europa. El a reintrodus pe continent abacul şi sfera armilară, instrumete de calcul matemeatic şi astronomic pe care lumea ştiinţifică europeană le pierduse după încheirea perioadei greco-romane. Întinderea cunoştinţelor sale părea unor contemporani  de domeniul supranaturalului, drept care a fost acuzat că ar avea legături cu diavolul sau că ar fi vrăjitor, ceea ce nu l -a împiedicat  totuşi să ajungă papă (999 -1003), primul papă francez din istorie. A fi capul lumii creştine într-o perioadă atât de dificilă psihic pentru cei ce apariţneau acestei religii trebuie să fi fost copleşitor; totuşi, Silvestru al II-lea a reuşit să ducă povara pontificatului cu    toată autoritatea şi prestanţa cerute de acest rol.

Cum a fost, în concluzie, anul 1000 pentru europeni? Nu a fost sfârşitul a nimic important; mai degrabă a fost resimţit de mulţi ca un nou început, ca o nouă şansă. Ulterior, cei care ţineau cu adevărat la convingerea că lumea se va sfârşi apocaliptic în curând au refăcut calculele, avansând o nouă dată – anul 1033. Încă o generaţie a trăit sub semnul aşteptărilorr, al temerii şi al speranţei. Dar deja, după atâtea eşecuri (şi înaintea anului 1000 mai fusese anunţat de câteva ori Sfârşitul), teama oamenilor de un final apocaliptic al lumii cunoscute a început să pălească. Din când în când, se mai arată, cum s-a întâmplat în anul 1666 (când, din cauza prezenţei celor trei cifre 6, care trimiteau cu gândul la „numărul fiarei” din cartea Apocalipsei, lumea s-a speriat iar, şi tot degeaba), sau cum s-a petrecut foarte recent, abia anul trecut, când fenomenul „21 decembrie 2012” ne-a arătat ce înseamnă o panică colectivă (chira dacă de mai mică amploare) indusă de aşteptarea unui ipotetic sfârşit al lumii. Aşa se vor fi simţit şi acei europeni care, în anul 1000 al erei noastre, credeau că nu vor mai apuca o altă primăvară, iar Crăciunul din anul acela avea să fie ultimul pe care îl mai petreceau. Dar… nu s-a întâmplat nimic. Din punctul de vedere al evoluţiei societăţii europene, al istoriei noastre, a contat mult mai mult anticiparea, aşteptarea evenimentului. Atitudinile oamenilor şi acţiunile lor determinate de ceea ce aşteptau să vină au fost cele care au influenţat cu adevărat istoria.