De ce oferim daruri? O perspectivă antropologică

Unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători care au analizat extensiv acest fenomen este un sociolog, antropolog şi etnolog francez, Marcel Mauss (1872-1950), considerat de conaţionalii săi „părintele antropologiei franceze”. El a dedicat acestui aspect un amplu articol monografic:  Essai sur le don (Eseu despre dar), apărut în 1923.

Marea contribuţie a lui Mauss la dezvoltarea ştiinţelor sociale este reprezentată, în primul rând, de conceptul inovator – elaborat de el – de fapt social total: Mauss considera că un fapt social este întotdeauna pluridimensional (având dimensiuni economice, culturale, religioase, simbolice, juridice etc.) şi nu poate fi niciodată redus la unul singur dintre aceste aspecte. Era preocupat să înţeleagă realităţile în totalitatea lor; de aici, acest concept al faptului social total – deci o viziune integrată, de ansamblu.

Cum este văzut din această perspectivă faptul social al oferirii de daruri? Perspectiva lui Marcel Mauss se sprijină pe opoziţia dar/contra-dar. 

Cu ajutorul unor exemple referitoare la diverse culturi, Marcel Mauss susţine că darul contra-darul creează, în grupurile umane, o stare de dependenţă reciprocă, iar acesta permite menţinerea –  sau re-crearea permanentă – a legăturii sociale. 

Cu această viziune, Mauss s-a îndepărtat de ideologia dominantă a vremii – anii 1920 – când începuturile mondializării comerţului şi transporturilor susţinuseră răspândirea unei orientări care tindea să explice multe fenomene complexe pe baze pur economice. Mauss susţinea că fenomenele economice nu pot fi disociate de alte aspecte ale vieţii sociale, iar din acest punct de vedere, nici oferirea şi primirea de daruri nu puteau fi reduse la un simplu troc sau comportament calculat, dictat de interese materiale. Economiile societăţilor aşa-zis primitive nu erau doar economii de subzistenţă sau versiuni simpliste ale economiei de piaţă, iar oferirea şi primirea de daruri nu erau doar fapte economice, ci aveau dimensiuni multiple, îmbrăcând astfel aspectul de fapt social total. Darul şi contra-darul deveneau elementele unei legături complexe, care permite societăţilor respective să existe. Schimbul de daruri nu este o simplă operaţie economică, ci o materializare a relaţiilor sociale.

Iar aceste relaţii, cel puţin în formele lor tradiţionale, sunt guvernate de un cod foarte strict de reguli care stabilesc detaliile actelor de a da, de a primi şi de a da înapoi. Refuzul de a da sau de a primi ori eschivarea de la îndeplinirea obligaţiei de reciprocitate (să dai la rândul tău) reprezentau încălcări grave ale regulilor, putând determina o alterare sau rupere a raporturilor sociale. 

Un aspect important discutat de cercetătorii fenomenului este relaţia de dependenţă şi „raportul  de forţe” dintre cel ce dă şi cel care primeşte. A da exprimă întotdeauna o superioritate a donatorului şi creează o obligaţie, o „îndatorare” a celui care primeşte. Darul şi contra-darul creează întotdeauna o legătură socială şi, totodată, marchează o diferenţă socială. (Poate că aici îşi are originea tendinţa unor persoane – tendinţă contraproductivă în condiţiile societăţii de azi – de a oferi întotdeauna, ca răspuns la un cadou primit, unul mai costisitor. Este nu numai o încercare de a „stinge” datoria resimţită psihologic, ci şi de a căpăta, măcar temporar, un fel de superioritate asupra celui care le-a dăruit cadoul iniţial.) 

Şi alţi cercetători au studiat acest comportament, fascinaţi de fenomenul oferirii de daruri ca fapt social; printre aceştia – Bronisław Kasper Malinowski (1884-1942), antrolopog, etnolog şi sociolog englez de origine poloneză, şi Franz Boas (1858-1942), antropolog american de origine germană. Spre deosebire de Marcel Mauss, aceşti doi specialişti au întreprins studii intense pe teren, cercetând la faţa locului diferite fenomene sociale în societăţile tradiţionale şi analizând, printre altele, darul.

• Un obicei studiat mult de antropologi a fost aşa-numitul potlatch, un obicei practicat de nativii americani de pe coasta de vest a Statelor Unite şi Canadei. Potlatch era un ceremonial marcat de dansuri, cântece, ospeţe şi de oferirea de daruri, ce avea ca scop redistribuirea posesiunilor materiale dar, încă şi mai mult, obţinerea de prestigiu social. Evenimentul era găzduit de un membru avut şi marcant al unui trib (o căpetenie), care invita un număr mare de oaspeţi, pe care nu numai că îi hrănea în timpul celor câteva zile de benchetuială, ci le oferea şi daruri. Cu cât erau mai numeroase şi mai valoroase acestea, cu atât sporea prestigiul celui care le oferea. Înainte de venirea europenilor în America, darurile constau mai ales din produse comestibile, ambarcaţiuni (tip canoe), uneori sclavi; ulterior, au început să fie oferite şi pături, obiecte de aramă şi alte bunuri manufacturate. Era un mod de a menţine relaţiile ierahice în cadrul clanului sau între diferite clanuri, sate ori triburi. La sfîrşitul secolului la XIX-lea, potlatch a fost interzis prin lege în Canada şi Statele Unite ale Americii, la presiunea agenţilor guvernamentali şi a misionarilor creştini, care îl considerau un obicei contraproductiv, generator de risipă şi contrar valorilor civilizaţiei de tip occidental. Abia în anii 1950 interdicţia a fost ridicată. Puţinii reprezentanţi ai nativilor americani care mai trăiesc azi în America de Nord mai celebrează uneori potlatch ca un semn de ataşament faţă de tradiţiile lor.

• O altă tradiţie mult studiată este Kula, un sistem ceremonial de schimb de bunuri întâlnit la unele populaţii din Noua Guinee şi descris pentru prima oară de Malinowski la începutul secolului XX.  18 comunităţi insulare (cuprinzând mii de persoane) participă la „cercul Kula”, care implică oferirea/primirea anumitor obiecte între conducători ai unor populaţii de pe diferite insule, ceea ce presupune călătorii pe mare pentru înmânarea lor. E vorba despre lucruri fără utilitate practică (brăţări şi coliere), dar cărora li  se acordă o valoare simbolică şi ceremonială. Faptul că e vorba despre lucruri care nu sunt de interes practic arată că semnificaţia simbolică şi cea socială sunt cele care contează. Întregul sistem e foarte complex, guvernat de reguli extrem de stricte, sub toate aspectele: cine are voie să dea şi ce anume, cui i se dă, după cât timp, în ce fel poate cineva să ajungă să participe la Kula, ce atitudine trebuie să aibă cel ce dă şi cel care primeşte în momentul înmânării darului etc. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, deoarece miza este foarte mare: întărirea statutului şi a autorităţii liderilor, menţinerea unui sistem de alianţe, a reţelei de relaţii sociale complexe, care asigură la nevoie supravieţuirea. Kula este un exemplu care ilustrează foarte bine diferenţa dintre oferirea/primirea de daruri şi un schimb de bunuri cu scop strict economic (troc). A oferi şi a primi daruri nu ţine de împlinirea unor nevoi materiale, este ceva mult mai vast şi mai complicat, ţinând de natura omului ca fiinţă socială.

Mauss a fost intrigat de complexitatea şi mai ales de rigoarea acestor coduri sociale care reglementează sistemul darurilor în societăţile „primitive” studiate de el. De exemplu, ce anume alimentează obligaţia de reciprocitate? Dacă X a primit un dar de la Y, de ce trebuia Y să răspundă şi el printr-un dar oferit lui X? În fond, nu exista nicio lege scrisă, niciun contract formal, toate aceste reguli erau tacite şi totuşi obligaţia de reciprocitate era resimţită de toţi cei implicaţi.

Ipoteza explicativă propusă de el se leagă ceea ce populaţia maori (din Noua Zeelandă, unde există un obicei tradiţional asemănător,  numit koha, centrat pe oferirea de daruri) numea hau – „spiritul lucrurilor”. Acest „spirit al lucrurilor” este cel care obligă pe primitor să răspundă, la rândul lui, printr-un dar. Pentru că, în acest sistem de credinţe, un dar, chiar dacă e un obiect, nu este un simplu lucru neînsufleţit, ci poartă în el un anumit tip de energie ce provine de la cel care l-a dăruit. Chiar date, lucrurile continuă, totuşi, într-un fel, să-i aparţină celui care le-a dăruit. Şi astfel, explică antropologul francez, a dărui cuiva ceva înseamnă a-i dărui, într-un fel, o fărâmă din tine însuţi. Iar gândind aşa, obligaţia de a răspunde darului cu un dar devine într-adevăr presantă.

E o ipoteză. Dar explică într-un mod interesant – şi chiar emoţionant – de ce continuăm să facem daruri, de ce acordăm o atât de mare importanţă acestui fapt, de ce cadourile ne bucură chiar dacă nu aveam nevoie de lucrul respectiv şi de ce dăm atâta însemnătate intenţiei („intenţia contează”), chiar dacă darul nu ne place în mod deosebit. E o străveche şi esenţială trăsătură a omului dorinţa de a strânge şi consolida legăturile cu cei din jurul său, dând ceva de la el – iar darul, fie el material sau imaterial, este impregnat de acest spirit şi este expresia acestei „dăruiri” a propriei persoane.