Mândrie, pasiune şi credinţă: tragica poveste a unei regine

La 24 noiembrie 1542, forţele engleze ale lui Henry al VIII-lea au învins armata scoţiană în bătălia de la Solway Moss. Toate evenimentele din acel timp indicau că, nu ar mai fi durat mult până când Henry i-ar fi smuls coroana regelui James al V-lea. 

După o asemenea înfrângere, înnebunit de durere, regele scoţian suferă o cădere nervoasă şi este răpus la pat, motiv pentru care se retrage în palatul Falkland. Suferinţa mândrului conducător a fost atât de mare încât nici naşterea unicului său moştenitor nu l-a ajutat să îşi revină. Naşterea Mariei, la data de 8 decembrie 1542, la două săptămâni după înfrângere, a fost, pentru James o uşurare. Venirea pe lume a moştenitorului i-a permis regelui să moară împăcat la vârsta de 30 de ani. Astfel, copilul va deveni Regina Maria şi, odată cu încoronarea ei va începe o nouă eră. 

Maria s-a născut prematur, iar starea ei de sănătate a fost atât de nesigură pentru o perioadă lungă de timp, încât la curtea Angliei se zvonea că pruncul a murit. Ulterior, s-a dovedit că zvonurile apăruseră doar pentru a-l mulţumi pe Henry. De fapt, Maria s-a însănătoşit brusc, urmând ca la nouă luni, în ziua de 9 septembrie 1543 ea să fie încoronată în capela Castelului Stirling, înconjurată de trei nobili care urmau să o secondeze la tron şi care au purtat, în numele ei, coroana, sceptrul şi sabia. 

Vârsta fragedă a noului conducător din familia Stuart a făcut ca atacurile englezilor să se oprească. Regele Henry al VIII-lea s-a simţit obligat să îşi retragă trupele, considerând că ar fi făcut un gest nedrept dacă ar fi atacat o ţară condusă de un copil. Totuşi, planurile sale de a cuceri Scoţia nu fuseseră puse deoparte. Noua strategie a conducătorului englez urmărea să o uimească şi să o cucerească pe Maria cu bunătatea sa, cu scopul de a realiza o uniune între ea şi fiul său Edward, astfel încât să poate uni cele două strate. 

Astfel, Henry începe să elibereze din nobili scoţieni pe care îi capturase la Solway Moss, cu condiţia ca aceştia să susţină căsătoria dintre fiul său şi Maria. Totuşi, după ce au analizat oferta regelui, nobilii de la curtea Scoţiei o refuză în favoarea unei căsătorii cu Francis, delfinul Franţei. 

În acest mod, scoţienii îşi alegeau ca aliat o naţiune catolică, decizie ce era pe plăcul mamei Mariei, Maria de Guise, a cărei căsătorie, fusese, la rândul său, regizată pentru a cimenta relaţiile dintre Scoţia şi Franţa. 

Deşi Maria şi Francis erau copii, ei se căsătoresc în anii ce urmează, pentru a uni cele două naţiuni. Între timp, însă, rolul Franţei era de a susţine Scoţia şi de a o apăra împotriva lui Henry care îşi schimbase strategia şi acum încerca să intimideze nobilimea. 

Pentru a o determina pe Maria să îl aleagă pe Edward, Henry iniţiază o campanie militară (ce se va sfârşi doar odată cu moartea regelui în 1547) numită “the rough wooing” (peţitul dur), în care armatele sale ardeau recolte şi sate întregi, uneori atacând oraşele din apropierea graniţei. Atacurile au culminat sub conducerea Regelui Edward al VI-lea, când armata scoţiană a fost spulberată în bătălia de la Pinkie Cleugh. În urma sângerosului eveniment, se ia decizia ca Maria să fie trimisă cât mai departe de ameninţările englezilor. Astfel, la 7 august 1548, la vârsta de 6 ani, ea este îmbarcată pe un vas cu destinaţia Franţa. 

Raiul francez 

Ajunsă la curtea regelui din Franţa, Maria este pe cale să îşi petreacă cei mai frumoşi ani din viaţă. Aici, nu numai că este protejată şi înconjurată de lux, dar tânăra creşte odată cu viitorul său soţ pe care începe să-l iubească de mică. La vârsta de 16 ani, Maria se căsătoreşte cu Edward, care în anul următor devine regele Franţei. Totul părea să meargă ca pe roate, viaţa Mariei era în sfârşit calmă, motiv pentru care ea consideră că se poate întoarce triumfătoare în Scoţia. Planurile i se năruie rapid când Francis, care fusese un copil bolnăvicios, se îmbolnăveşte grav. O infecţie veche de la una dintre urechi se extinde până la creier iar regele moare în 1560, la mai puţin de un an de la încoronare. 

Întoarcerea acasă: începutul tuturor relelor 

Din acest punct, viaţa Mariei se întoarce la 180 de grade. În 1560 ea se întoarce în Scoţia unde, spre uimirea ei, găseşte că naţiunea s-a schimbat dramatic de la plecarea ei. Dacă în tot timpul petrecut în Franţa, credinţa Mariei în catolicism se consolidează, în lipsa ei, poporul a început să îmbrăţişeze tot mai mult protestantismul. 

Văduvă şi dezamăgită de popor, ea acceptă să împace catolicismul cu protestantismul, lucru care este şi pe placul rivalei sale, Elisabeta I a Angliei, moştenitoarea lui Henry al VIII-lea. Mai mult, dorind să asigure un moştenitor, pentru a înlătura orice încercare a rudelor sau nobililor de a spera să îi ia tronul, Maria începe să îşi caute un soţ potrivit. Auzind de planurile Mariei, Elisabeta o sfătuieşte să îşi aleagă un soţ din nobilimea britanică, eventual un protestant. În schimbul acestei alegeri, cele două regine ar putea deveni prietene, refuzul Mariei putând fi considerat o declaraţie de război. 

Aşa cum era de aşteptat, regina Scoţiei nu primeşte cu bucurie veştile de la verişoara sa şi continuă să îi prefere pe alţi pretendenţi, în defavoarea Lordului Darnley, vărul său şi preferatul Elisabetei. Totuşi, în mod ciudat, în aprilie 1565,  Darnley cel zvelt şi cuceritor se îmbolnăveşte de pojar, eveniment ce o face pe Maria să îşi schimbe total comportamentul faţă de el. În săptămânile ce urmează ea şochează pe toată lumea, stând alături de suferind şi încercând să îi consoleze. 

Aşa se face că în data de 29 iulie, Maria nu mai aşteaptă dispensa papală şi se căsătoreşte cu tânărul Henry Stewart, Earl de Darnley care este cu 4 ani mai tânăr ca ea. Fiind în doliu, regina se va căsători într-o rochie neagră la care va renunţa imediat după ceremonie printr-un ritual la care au luat parte toţi cei prezenţi. Fiecare bărbat a scos câte un ac din veşmântul ei de văduvă, până când regina a rămas în hainele de corp şi s-a retras pentru a-şi pune o rochie de sărbătoare. 

Din nefericire pentru ea, dragostea lui Henry nu pare să fi durat prea mult şi în scurt timp el îşi dă arama pe faţă devenind încrezut, lacom, capricios şi nemulţumit că era doar consortul reginei. Din cauza soţului său, Maria începe să piardă treptat încrederea şi susţinerea nobililor, care în martie 1566 se aliază cu Darnley şi lorzii protestanţi pentru a-l ucide pe David Rizzio secretarul privat al Mariei despre care se zvonea că ar fi amantul reginei şi tatăl copului pe care ea îl purta în pântec. Atacul are loc la o cină festivă, iar Rizzio este ucis chiar în faţa reginei însărcinate. 

Deşi Maria îl naşte pe James la 19 iunie 1566 în castelul din Edinburgh, uciderea lui Rizzio a creat o ruptură ireparabilă între ea şi Darnley. Mai mult, după naştere Maria se îmbolnăveşte grav, probabil din cauza stresului, şi numai talentul şi îndemânarea medicilor francezi au făcut ca ea să mai fie salvată câteva luni mai târziu. 

În noiembrie, la o lună după însănătoşire, Maria ia parte la o întrunire alături de nobili, în castelul Craigmillar, unde Darnley este subiectul de discuţie. Participanţii ajung la concluzia că pentru binele ţării, Darnley trebuie înlăturat. Deşi divorţul este principalul subiect, discuţia degenerează, iar nobili se gândesc la o altă metodă prin care ar putea scăpa de soţul reginei. 

Între timp, Darnley cade la pat, fiind probabil bolnav de variolă, sifilis sau chiar otrăvit şi este îngrijit la abaţia Kirk o’Field unde Maria îl vizitează zilnic. În seara de 9 spre 10 februarie 1567, Maria îl vizitează pe soţul ei, de unde pleacă apoi pentru a lua parte la o ceremonie festivă. În dimineaţa următoare, o explozie devastează Kirk o ‘Field. Spre uimirea tuturor, corpul lui Darnley a fost găsit în grădină, iar dovezile indică faptul că nu explozia a fost cea care la ucis. Deşi nu s-au găsit urme pe gât, medicii concluzionează că soţul Mariei a fost, cel mai probabil sugrumat.

Au existat mai mulţi suspecţi bănuiţi de uciderea lui Darnley, dar cel care a fost la un pas de a fi găsit vinovat a fost James Hepburn, Earl de Bothwell care, din lipsa de dovezi, a fost achitat în urma unui proces de 7 ore, în ziua de 12 aprilie. O săptămână mai târziu, Bothwell reuşeşte să adune de parte lui lorzii şi episcopii pentru a semna un act în care susţineau căsătoria lui cu Maria. 

Dacă cineva s-ar fi gândit că lucrurile nu pot merge mai prost de atât, se înşeală, pentru că viaţa Mariei continuă să se complice din ce în ce mai mult. În ziua de 24 aprilie, Bothwell o răpeşte, cu sau fără voia ei, şi o duce în Castelul Dunbar unde se pare că ar fi violat-o. La 6 mai, cei doi se întorc în Edinbourgh şi în ziua de 15 mai se căsătoresc într-o biserică protestantă, eveniment ce scandalizează nu numai Scoţia, ci şi restul Europei. O lună mai târziu, Maria este ostatică a rebelilor iar Bothwell se salvează fugind. Revolta a fost declanşată într-un moment de maximă tensiune. Bothwell fusese căsătorit, iar catolicii nu voiau să recunoască divorţul sau validitatea căsătoriei întreprinse de pastorii protestanţi. Mai mult, atât catolicii, cât şi protestanţii au fost şocaţi de căsătoria dintre Maria şi ucigaşul fostului ei soţ. 

Adusă la Edinburgh, Maria este forţată să abdice la data de 24 iulie, în favoarea fiului său în vârstă de un an, în timp ce Bothwell este exilat. El ajunge să fie incarcerat în Danemarca unde îşi pierde minţile şi moare în 1578. 

Un an mai târziu, Maria scapă din închisoare şi face o ultimă încercare de a-şi recâştiga tronul. Ea formează o armată formată din şase mii de supuşi care va fi învinsă de armata regentului (fratele său vitreg, Moary) din cauza indisciplinei. 

Regina fără regat

Încolţită, Maria nu poate să se refugieze în Franţa, motiv pentru care se decide să caute ajutor la curtea verişoarei sale Regina Elisabeta I. Hotărârea fostei regine a fost, poate, una dintre cele mai proaste alegeri pe care le-a făcut de-a lungul vieţii, câci în loc de ajutor, Elisabeta îi rezervase loc între pereţii unei alte închisori, acuzând-o de uciderea propriului său soţ. În realitate, Elizabeta se temea de Maria, pe care catolicii o considerau a fi adevărata moştenitoare a tronului Angliei. Prin bunica ei, Margaret Tudor, sora mai mare a lui Henry al VIII-lea, Mary chiar ar fi avut acest drept. Totuşi, naşterea ultimului copil al lui Henry, a Elisabetei a făcut ca lucrurile să se schimbe. Cu toate acestea, potrivit catolicilor, Elisabeta era copil nelegitim, dat fiind că fusese născută de Anne Boleyn, cea de-a doua soţie a lui Henry al VIII-lea. Catolicii englezi nu au recunoscut divorţul dintre Henry şi Catherine de Aragon şi nu au recunoscut niciodată căsătoria sa cu Anne, prin urmare nu puteau să o accepte pe Elisabeta drept regină. 

În Anglia, Maria a fost închisă într-o serie de castele şi conace şi, deşi Elisabeta o descria drept cea mai mare ameninţare a Angliei, ea este catalogată în multe cronici drept o femeie răpitor de frumoasă şi de inteligentă. Totuşi, odată cu trecerea anilor, sănătatea ei se deteriora din ce în ce mai repede şi odată cu sănătatea, din Maria se scurgea şi speranţa că va mai fi eliberată. În 1586, după 18 ani de prizonierat, ea şi-a pierdut toate privilegiile. A fost închisă în Chartley Hall de unde nu a mai avut voie să plece. În ultima sa plimbare în Buxton, staţiune balneoclimaterică în care mergea cât de des i se permitea pentru a-şi reface starea de sănătate, Maria a folosit un diamant pentru a scrijeli un mesaj de rămas bun, semn că realiza că sfârşitul era aproape. 

Suferinţa Mariei era cu atât mai mare cu cât fiul său, în vârstă de 19 ani, Regele James al VI-lea al Scoţiei o ura. Fiind crescut de inamicii mamaie sale era convins că Maria i-a omorât tatăl pentru a se căsători cu amantul său. Prin urmare, James o dispreţuia şi se temea că dacă ea s-ar fi întors în Scoţia i-ar fi furat locul. Nepăsarea fiului s-a putut observa şi atunci când nu s-a sfiit să îi ceară mâna Elisabetei, cea care îi ţinea mama captivă. 

Deşi a încercat să îi scrie lui James pentru a-i explica cum s-au întâmplat toate nenorocirile din viaţa ei, corespondenţa Mariei era interceptată, iar scrisorile ei nu au părăsit niciodoată Anglia. 

Exact când moralul Mariei atinsese limitele disperării, un nobil catloic, Gilbert Gifford reuşeşe să strecoare în Chartley Hall o serie de scrisori venite din partea susţinătorilor ei.

Între timp, fără ştirea Mariei, se punea la cale un complot coordonat de Anthony Babington, un tânăr şarmant în vârstă de 24 de ani, al cărui scop era eliberarea reginei Scoţiei. Pentru acest demers, Babington a adunat mulţi adepţi care nu mai suportau teroarea impusă de Elisabeta care îi tortura şi îi punea să plătească taxe mult prea mari pe cei care nu renunţau la catolicism. De-a lungul a mai multe luni, Babington şi oamenii lui pun la cale un plan de eliberare a Mariei şi de asasinare a uzurpatoarei Elisabeta. Considerând că nu poate duce la bun sfârşit planul fără consimţământul Mariei, tânărul îi explică acesetia planul printr-o scrisoare crpitată. Ca de obicei şi această scrisoare urma să fie livrată de Gifford care acţiona precum un susţinător al Mariei, dar care, în realitate era agent dublu. Astfel, scrisorile Mariei ajung în mâna lui Sir Francis Walsingham, secretarul de stat al reginei Elisabeta, care dorind să aibă dovezi împotriva intenţiilor criminale ale Mariei, pentru a o putea condamna la moarte, lasă mesajul să ajungă în mâinile Reginei Scoţiei care îşi dă binecuvântarea pentru uciderea Elisabetei. Bineînţeles că şi acest mesaj trece mai întâi pe la  Walsingham care falsifică un postscriptum la scrisoarea întemniţatei şi le cere susţinătorilor mai multe detalii pentru a putea afla cine stătea în spatele acestui complot.

Din cauza acestui cifru slab, în ziua de miercuri 15 octombrie, Regina Maria este adusă în faţa justiţiei. Ea nu ştie că mesajele sale au fost descifrate şi timp de 2 zile neagă că ar fi avut vreo legătura cu Babington. Zece zile mai târziu se dă sentinţa şi Maria este condamnată la moarte prin decapitare. 

La 8 februarie 1587, la castelul Fotheringhay, trei sute de curioşi s-au strâns pentru a fi martori la decapitarea Mariei. Pentru ca pleava să nu o declare martiră, Walsingham dă ordin ca după execuţie, toate obiectele Mariei să fie arse, ca nu cumva să devină obiecte sfinte. De asemenea, pentru a doua zi el a plănuit organizarea unei parade în cinstea ginerelui său care îşi pierduse viaţa într-o luptă împotriva catolicilor. În acest fel, oamenii ar fi uitat mai repede de Maria şi de tragica sa sentinţă. 

Totuşi, Regina Scoţiei era la fel de determinată ca ultima ei imagine să constea într-un gest sfidător la adresa verişoarei sale, o oportunitate de a-şi reafirma credinţa catolică. Prin urmare, Maria s-a urcat pe eşafod spunând rugăciuni în engleză şi rugându-se pentru poporul englez, pentru fiul şi verişoara sa. Apoi, aplecându-se şi-a aranjat părul şi a rostit de câteva ori In manus tuas domine, până când, călăul i-a întrerupt rugăciunea cu lama sa rece.