TMT – teoria care explică în întregime comportamentul uman

Pornind încă de la cele mai vechi dovezi istorice rămase în urma strămoşilor, minţile luminate au încercat să înţeleagă comportamentul uman. De aceea, în ultimele milenii acest subiect a fost studiat de teologi, filozofi şi psihologi, misterele minţii umane fiind adesea mai greu de dezlegat decât cele ale stelelor aflate la distanţe incomensurabile. În ultimele decenii, însă, specialiştii s-au apropiat tot mai mult de cheia ce descuie poarta spre înţelegerea comportamentului uman. Un pas important spre descifrarea acestui mister îl constituie TMT, o teorie elaborată acum aproape patru decenii.

Ce este TMT?

Teoria managementului terorii – sau Terror Management Theory (TMT), aşa cum este cunoscută în limba engleză – a fost elaborată în 1986 de psihologii americani Jeff Greenberg, Tom Pyszczynski şi Sheldon Solomon. Aceştia au conceput-o pornind de la scrierile lui Ernest Becker, un antropolog american laureat în 1974 cu premiul Pulitzer pentru cartea „The Denial of Death”.

Conform acestei teorii, o trăsătură definitorie a omului este conştiinţa de sine – faptul că suntem vii şi că suntem conştienţi de acest lucru. Dincolo de toate aspectele pozitive ale vieţii umane pe care le face posibile conştiinţa de sine, aceasta atrage automat şi înţelegerea faptului că moartea este inevitabilă şi că se poate întâmpla în orice moment, din motive ce nu pot fi controlate sau anticipate. După Becker, conştientizarea morţii are un efect devastator, existând riscul ca frica de moarte să ne paralizeze.

Teoria managementului terorii explică modul în care oamenii reuşesc să depăşească momentul terifiant al asumării acestui fapt fără a fi paralizaţi de anxietate. TMT susţine că oamenii au dezvoltat în mod inconştient o metodă ingenioasă pentru a gestiona această angoasă: prin cultură (un set credinţe despre realitate, împărtăşite de mai multe persoane, ce oferă senzaţia că universul are un sens, este ordonat şi oferă posibilitatea nemuririi) şi prin respectul de sine (percepţia că, dacă o persoană respectă valorile asociate rolului pe care îl joacă în societate în contextul culturii respective, are şansa de a duce o existenţă sigură în această viaţă şi ulterior acces la nemurire).

Prin elaborarea unor credinţe împărtăşite de un număr de persoane ce formează un grup, oamenii gestionează frica de moarte, reuşind să o depăşească. Aceste perspective culturale dau sens vieţii printr-un set de credinţe referitoare la originea universului, la comportamentul dezirabil în timpul vieţii, încheindu-se cu promisiunea nemuririi într-o formă sau alta.

Aşadar, conform TMT, în ciuda diversităţii culturilor din întreaga lume, acestea au în comun funcţia de mecanism psihologic de apărare cu rol unic: dezamorsarea conştientizării morţii printr-un set de credinţe ce conferă sens şi valoare vieţii. Toate perspectivele culturale asupra lumii sunt „ficţiuni împărtăşite”, explică Sheldon Solomon, acestea continuând să existe ca rezultat al consensului social. Acest lucru este esenţial pentru funcţionarea mecanismului de apărare, deoarece atunci când toată lumea din jurul nostru crede acelaşi lucru, este mult mai probabil să fim convinşi de veridicitatea convingerilor noastre.

„O perspectivă culturală asupra lumii promite nemurirea. Aceasta acţionează ca un tampon împotriva anxietăţii provocate de faptul că trăim într-un univers în care moartea este singura certitudine. De aceea, atunci când frica de moarte iese la suprafaţă, ne agăţăm de perspectiva noastră culturală cu o tenacitate nemaivăzută”, explică Jeff Greenberg, psiholog la Universitatea din Arizona.

Cum a fost testată teoria managementului terorii?

Atunci când Ernest Becker a enunţat aceste idei, ele au fost respinse de comunitatea ştiinţifică deoarece nu puteau fi testate empiric. De aceea, cei  trei psihologi americani ce au elaborat teoria managementului terorii au structurat aceste idei într-o manieră ce permitea efectuarea unor experimente care să stabilească dacă reflectă corect realitatea.

Prima dovadă a validităţii teoriei managementului terorii a venit în urma unui experiment realizat în 1989. Cercetătorii au pornit de la ipoteza că expunerea la stimuli ce duc la conştientizarea pe moment a propriei morţi („mortality salience”) ar avea drept reacţie automată consolidarea sistemului cultural folosit de respectiva persoană ca mecanism de apărare împotriva fricii de moarte.

Primul studiu a fost realizat cu implicarea a 22 de judecători americani. Aceştia au fost împărţiţi în două grupuri şi rugaţi, pentru început, să completeze un test de personalitate. Chestionarele celor două grupuri erau identice, cu excepţia a două întrebări ce se regăseau doar în formularul unuia dintre grupuri. Acestea aveau rolul de a reaminti judecătorilor de propria moarte – spre exemplu, li s-a cerut să descrie în detaliu ce se va petrece cu corpurile lor după ce vor muri şi ce sentimente au când se gândesc la acest lucru.

Apoi, judecătorilor din ambele grupuri le-a fost prezentat un caz legal ipotetic, similar celor cu care aveau de-a face în fiecare zi. Sarcina judecătorilor era de a studia dosarul unei femei acuzate de prostituţie pentru a stabili suma necesară pentru eliberarea pe cauţiune. „Am ales să efectuăm această cercetare pe judecători pentru ei sunt supuşi unei pregătiri riguroase în scopul luării de decizii raţionale şi uniforme bazate în exclusivitate pe dovezi şi pe legile aflate în vigoare. Motivul pentru care le-am cerut să judece acest caz este acela că prostituţia este un aspect sensibil al moralei americanului de rând. De aceea, ipoteza noastră a fost că judecătorii care au fost expuşi la stimuli ce le-au reamintit de propria moarte vor stabili o sumă mai mare pentru eliberarea pe cauţiune, deoarece vor dori să-şi reîntărească propriile convingeri morale pentru a evita gândul terifiant al morţii”, explică cercetătorii.

Rezultatele au fost şocante chiar şi pentru psihologi: judecătorii care nu s-au gândit la moarte au stabilit, în medie, o cauţiune de 50$, pe când cei care au conştientizat propria moarte au decis, în medie, o cauţiune de 455$.

„Principiile noastre morale ne protejează de anxietatea provocată de moarte. Perspectiva propriei mortalităţi a sporit nevoia judecătorilor de a crede în standardele morale. Acest lucru amplifică dorinţa de a pedepsi pe cineva care încalcă aceste valori”, explică Dr. Tom Pyszcyznski, psiholog la Universitatea Colorado.

Din în 1989 până acum au fost efectuate alte 400 de experimente asupra tuturor aspectelor culturale folosite de oameni pentru a-şi gestiona frica de moarte, de la patriotism la religie, toate acestea confirmând validitatea teoriei managementului terorii.

TMT şi politica

Unul dintre domeniile în care teoria managementului terorii permite înţelegerea comportamentul uman este politica. Ernest Becker susţinea în scrierile sale că în perioade de criză, când frica de moarte este mai pronunţată în rândul populaţiei, oamenii sunt mult mai dispuşi să accepte un lider care le oferă confort psihologic, făcându-i să simtă că participă la o misiune măreaţă împotriva răului.

Pentru a testa această ipoteză, psihologul Sheldon Solomon a efectuat un studiu pe voluntari împărţiţi în două grupuri. Participanţii dintr-un grup au fost expuşi la stimuli care le-au reamintit de propria moarte, iar ceilalţi voluntari au fost expuşi doar la stimuli neutri. Apoi, voluntarilor din ambele grupuri le-au fost prezentate promisiunile a trei candidaţi ipotetici, fiecare dintre aceştia fiind un tip diferit de conducător: carismatic, orientat spre îndeplinirea sarcinilor sau orientat spre formarea de relaţii.

Liderul carismatic făcea publicului promisiuni de tipul „nu sunteţi un simplu cetăţean, ci faceţi parte dintr-un stat deosebit şi dintr-o naţiune deosebită”, pe când conducătorul orientat spre îndeplinirea sarcinilor afirma că „pot realiza toate obiectivele pe care mi le asum, de aceea voi detalia planurile ce arată ce trebuie făcut, pentru a nu exista ambiguităţi”. Mesajul electoral al liderului orientat spre formarea de relaţii era „încurajez toţi cetăţenii să joace un rol activ în dezvoltarea ţării lor. Ştiu că fiecare individ poate contribui la schimbare”.

După ce le-au fost prezentanţi candidaţii, participanţilor li s-a cerut să voteze cu unul dintre ei. În cazul voluntarilor care nu fuseseră expuşi la mesaje care să le amintească de propria mortalitate, doar 4 din 95 de candidaţi au ales liderul carismatic, celelalte opţiuni împărţindu-se în mod egal între ceilalţi doi politicieni. În cazul participanţilor la studiu cărora li se reamintise de propria moarte, voturile pentru liderul carismatic au crescut cu 800%!

Rezultatele studiului au fost confirmate şi de situaţia politică din realitate. După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, popularitatea preşedintelui american George W. Bush a crescut în mod semnificativ, acesta anunţând că SUA va lansa o „cruciadă” pentru a „curăţa lumea de răufăcători”.  Studiile efectuate în 2004 înainte de alegerile prezidenţiale au arătat că participanţii aveau o părere mai bună despre John Kerry, contracandidatul său, decât despre el. Într-o cercetare din septembrie 2004, 80% dintre participanţi îl preferau pe John Kerry în faţa lui George Bush dacă nu le era amintită propria mortalitate, însă Bush devenea preferatul a 66% în cazul în care participanţilor la studiu le era menţionată propria moarte. De altfel, în campania electorală preşedintele Bush a pus accent pe lupta împotriva terorismului, fiind reales.

În lucrarea „Escape From Evil”, Ernest Becker susţine că frica de moarte este totodată motivul pentru care oamenii comit fapte rele. Becker afirma că oamenii ar face orice pentru a evita moartea, astfel că percep orice asociem morţii ca fiind „rău”. Odată ce am personificat această idee a răului, orice acţiune devine justificată. De aceea, de multe ori, în numele combaterii răului oamenii ajung să comită acte reprobabile.

Cruciadele, jihadul sau nazismul reprezintă manifestări ale acestei dorinţe de a legitima propriile credinţe despre univers, pentru a ajunge la nemurirea promisă de acestea. Spre exemplu, nazismul promitea nemurirea poporului german, însă pentru a atinge acest ţel Germania trebuia să devină „pură”, să elimine ceea ce era perceput ca impur: evreii, ţiganii, homosexualii etc.

Cele patru căi spre nemurire

Sistemele culturale, religioase sau filozofice ce promit nemurirea au existat şi există în toate civilizaţiile de pe Terra, piramidele din Egipt şi zgârie-norii din zilele noastre fiind manifestări ale acestor sisteme. Fiecare dintre noi aderă la cel puţin un astfel de sistem, la un set de credinţe ce ne motivează şi ne promite că viaţa nu se va încheia. Credinţele pot lua nenumărate forme: unele persoane merg la biserică, moschee sau sinagogă, aderând la crezurile respective în speranţa că sufletul va continuă să trăiască pe un alt tărâm; altele aleg să respecte o dietă ideală şi un stil de viaţă sănătos pentru a ţine moartea cât mai departe. De asemenea, foarte mulţi oameni îşi încurajează şi îşi susţin copiii în speranţa că o parte din ei va continua, astfel, să trăiască.

Filozoful britanic Stephen Cave a studiat numeroase metode prin care oamenii îşi pot imagina că vor trăi veşnic, descoperind că toate acestea se încadrează în patru categorii.

Prima este cea mai simplă, izvorând din instinctele noastre: rămânerea în viaţă. Visul de a rămâne în viaţă pentru totdeauna poate părea nerealist, însă se manifestă în aproape fiecare cultură de pe Terra. Dacă acum câteva secole oamenii căutau elixirul tinereţii fără bătrâneţe, astăzi cercetători precum Aubrey de Grey încearcă să înţeleagă mecanismele ce duc la îmbătrânirea corpului uman, pentru a le putea opri.

Cea de-a doua credinţă în nemurire este credinţa în înviere. Aceasta a jucat un rol esenţial în propagarea celor trei religii abrahamice – creştinismul, islamismul şi iudaismul – ce promit credincioşilor că vor trăi din nou în propriul corp. Ea există şi sub forme moderne, unele persoane optând pentru criogenie în speranţa că progresul medicinei va permite cândva readucerea lor la viaţă.

La începuturile creştinismului, apostolii credeau că învierea credincioşilor urmează să aibă loc într-un timp foarte scurt. Scrierile apostolului Pavel afirmă că Iisus a învins moartea pentru el şi pentru noi toţi, ca fiecare dintre noi să învie după moarte pentru a trăi viaţa de apoi în paradis. Din scrierile apostolului Pavel reiese faptul că acesta se aştepta ca învierea credincioşilor să aibă loc în timpul vieţii sale sau la puţin timp după. Acest lucru nu s-a petrecut, însă.

Creştinismul a rezolvat această problemă mulţumită grecilor care s-au convertit la această credinţă şi care au adus cu ei o nouă idee: cea a sufletului etern (dogma creştină afirma iniţial că oamenii vor ajunge în rai sau iad cu corpul, abia ulterior fiind atribuit acest parcurs doar sufletului). Această idee, a sufletului, este cea de-a treia formă a nemuririi identificată de Stephen Cave în cartea „Immortality”.

Astăzi, când neuroştiinţele au arătat că existenţa sufletului este implauzibilă, cea mai tangibilă formă de nemurire rămâne cea de-a patra – „moştenirea” („legacy”). Aceasta poate lua diferite forme, de la moştenirea biologică (prin copiii ce ne poartă genele) până la cea culturală, noi continuând să trăim prin faima şi operele noastre. Cu toate acestea, statisticile arată că durează, în medie, 70 de ani până când cei mai mulţi dintre noi sunt uitaţi definitiv (spre exemplu, probabil că nu mai cunoaşteţi numele străstrăbunicilor dumneavoastră).

De aceea, Cave concluzionează că „toate cele patru structuri narative ale nemuririi sunt iluzii. Niciuna dintre acestea nu ne va permite să trăim pentru totdeauna”. Filozoful susţine că, presupunând că ar fi posibil să trăim pentru totdeauna, acest lucru nu ar fi dezirabil, pentru că potenţialul unui viitor infinit ar răpi voinţa din spatele oricărui act, paralizându-ne la fel ca frica de moarte.

Pentru a învinge frica de moarte, Cave ne recomandă să adoptăm trei virtuţi: empatia, direcţionarea atenţiei spre prezent şi recunoştinţa. Empatia reduce frica noastră de moarte prin concentrarea atenţiei asupra altor persoane, atenţia ne încurajează să ne bucurăm de prezent, iar recunoştinţa ne face să conştientizăm cât de norocoşi suntem că trăim. Aşadar, indiferent de mecanismele prin care fiecare dintre noi îşi gestionează teama de moarte, avem opţiunea celei de-a cincea metode, una care ne poate ajuta să ducem o viaţă mai fericită. Alegerea ne aparţine.