În drumul spre civilizaţie: cum au adoptat românii baia

Spălatul în cadă sau sub duş sunt activităţi zilnice pe care le considerăm extrem de uşor de realizat, dar acest lux a ajuns la îndemâna populaţiei abia în urmă cu o jumătate de secol.

Povestea spălatului şi a îmbăierii a început în Neolitic, mai exact la sfârşitul acestei perioade, dar ea a căpătat forma actuală abia în secolul al XIX-lea. Canalizarea, cunoscută încă din anii 3000 înainte de Hristos, a fost şi ea reproiectată de-a lungul secolelor XVI-XVII, fiind disponibilă publicului larg abia spre sfârşitul anilor 1800. În Neolitic, nomazii au făcut una din cele mai importante descoperiri în materie de îmbăiere. Izvoarele cu apă rece, râurile şi lacurile erau sacre şi aduceau vindecare, dar izvoarele cu apă termală reprezentau o adevărată binecuvântare. În aceste condiţii, rutele migratorilor s-au format în apropierea izvoarelor calde din întreaga lume, fenomen ce a dus la naşterea multor culturi familiarizate cu igiena.

Tot în Neolitic recipientele din piatră de mari dimensiuni folosite pentru stocarea apei au reprezentat primele forme de alimentare cu apă. Mai mult ele permiteau încălzirea unei cantităţi mari de apă ce putea fi utilizată pentru îmbăiat. Pentru a putea turna apă în astfel de recipiente, la început, oamenii au folosit vase făcute din lut, piele şi lemn. Abia în epoca bronzului ei încep să se folosească de recipiente din metal, mai mari, mai uşoare şi care permiteau încălzirea apei într-un timp mai scurt.

Dezvoltarea băilor private individuale a început odată cu apariţia arhitecturii din piatră şi la cererea unei noi elite formate la sfârşitul Neoliticului. Pentru prima dată, aceşti oameni care formează elita încep să separe dormitorul sau camera în care trăiesc de încăperea în care se spală.

Cu toate acestea, în miile de ani ce urmează, mare parte din populaţie nu îşi permite să deţină o locuinţă suficient de mare pentru a crea o încăpere specială pentru spălat. Tot ce îşi pot permite aceşti oameni este să se spele fie intrând într-un vas mare cu apă, fie udând o cârpă într-un recipient mic umplut cu apă potabilă.

În Europa, cărămida refractară permite construirea în masă a caselor şi implicit a canalizării locuinţelor individuale. Baia, ca încăpere separată, începe să îşi facă loc în rândul caselor burgheze în secolul al XIX-lea. Deocamdată cei din clasa de mijloc nu îşi pot permite să îşi facă destul loc pentru cădiţa portabilă din metal sau lemn şi mulţi dintre ei optează pentru plasarea lor într-un colţ al dormitorului. Pentru cei din clasa muncitoare, acest spaţiu necesar pentru recipiente de îmbăiat nu există. Aşa se face că pentru ei ritualul de îmbăiere nu poate avea loc decât în bucătărie, un spaţiu este considerat centrul vieţii de familie. Pentru baia săptămânală mulţi copii sunt spălaţi fie în cazane sau albii de spălat rufe şi chiar în curtea caselor, acolo unde exista una.

Un sondaj realizat în 1915 pe populaţia provenită din clasa muncitoare din Londra subliniază că doar 12 locuinţe sunt dotate cu baie. Mai mult, dintre acestea, cel puţin 9 au rolul de a servi drept camere de depozitare şi nu ca băi.

Între 1900 şi 1950 suburbiile marilor oraşe încep să aibă locuinţe dotate cu băi şi WC. Cu toate acestea, un recensământ din 1951 sublinia că 45% din populaţia din Anglia şi Wales nu deţinea o locuinţă în care dormitorul sau baia să fie departajate de restul încăperilor. În zonele rurale, 93% dintre locuinţe se aflau în această situaţie.

Situaţia era critică şi în România. Deşi primele recensăminte nu au urmărit aceste aspecte, există scrieri care dau de înţeles că igiena la români lăsa de dorit. În 1901 dr. I. Felix publică „Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea şi starea ei la începutul secolului al XX-lea”. În lucrarea sa, membrul academiei române explică faptul că nu ar trebui să ne mire că bolile fac ravagii în rândul oamenilor din zonele rurale având în vedere că ignoranţa, „necurăţenia” şi „locuinţa lipsită de aer şi lumină” ajută la crearea unui mediu favorabil pentru înmulţirea virusurilor. Raportul sugerează că românul nu înţelesese încă necesitatea de a preveni bolile prin curăţenie, considerând că boala „vine de la Dumnezeu”. După 1880, febra tifoidă face ravagii în România, iar autorităţile susţin acţiunile de „îndepărtarea a excrementelor din locuinţe şi vecinătatea lor” dar şi construcţia latrinelor şi a canalizării în oraşe.

După mai bine de un secol, conform ultimelor recensăminte, în 1992, din totalul de 7.666.181de locuinţe, doar 4 milioane aveau instalaţii de apă, dintre care 3,3 milioane deţineau instalaţie cu apă caldă şi doar 3,9 aveau şi canalizare. În următorii 10 ani situaţia nu s-a îmbunătăţit cu mult, diferenţa fiind făcută de o creştere de doar câteva procente.

Acum, noile date prelevate de-a lungul anului trecut relevă că media pe ţară a gospodăriilor dotate cu baie în interiorul căminelor este de 61,9%, comparativ cu medie europeană de aproximativ 95 de procente. La nivelul întregii ţări raportul eliberat luna aceasta de INSSE semnalează că dotarea cu baie este redusă căci numai trei din cinci proprietari au cel puţin o baie în interiorul casei. Discrepanţa observată între medii este mare, 88,0% dintre aceste locuinţele au fost înregistrate în mediul urban şi doar 31,0% dintre cele aflate în mediul rural dispun de baie în interiorul locuinţei.

Datele referitoare la numărul băilor din interiorul căminului nu ar trebui să ne surprindă dacă ne uităm la numărul locuinţelor convenţionale dotate cu instalaţie de alimentarea cu apă (5.638.465) şi al celor asigurate cu instalaţie de canalizare (5.504.450). În acest clasament ruşinos, fruntaş este judeţul Olt, unde mai puţin de 30% dintre gospodării sunt dotate cu toaletă în casă, în timp ce în Municipiul Bucureşti, 95,2% din totalul locuinţelor convenţionale dispun de baie în interior. Topul judeţelor cu cele mai puţine locuinţe cu baie în interior este continuat de Vaslui (32,6%), Botoşani (36,8%), Teleorman (37,8%) şi Giurgiu (38,8%), la polul opus clasându-se, după Bucureşti, judeţele: Braşov (89,5%), Timiş (85,0%), Constanţa (84,7%), Hunedoara (84,0%), Sibiu (82,0%) şi Cluj (80,8%).

Totuşi, la nivel mondial majoritatea caselor sunt dotate cu cel puţin o baie, aceaste încăperi devenind un fel de simbol al unui anumit statut social. Dacă pe timpul romanilor, femeile erau nevoite să plătească dublu faţă de bărbaţi pentru a li se permite să petreacă un timp mai scurt ca aceştia în băi, azi baia a devenit un teritoriu ce ţine mai mult de universul feminin. Mai mult, baia şi apa nu mai sunt utilizate doar pentru igienă ci ele şi-au găsit utilitatea în a asigura relaxarea şi răsfăţul omului modern, pe măsură ce tot mai multe case sunt dotate cu jacuzzi sau bazine de hidromasaj şi chiar saune.