Bolile trecutului lovesc din nou

Una dintre aceste maladii ciudate – pentru medicii occidentali de azi – este scorbutul, cândva o plagă a marinarilor, a exploratorilor, uneori a soldaţilor, a tuturor celor care, timp de luni la rând, erau lipsiţi de alimente proaspete. Scorbutul este provocat de o carenţă de vitamina C, necesară sintezei colagenului prezent în ţesuturi. În lumea vie, există numeroase speciii de vertebrate care pot sintetiza vitamina C, o pot fabrica în propriul lor organism; omul, însă, nu face parte dintre aceste specii. Oamenii depind, în întregime, de surse externe pentru a-şi asigura necesarul de vitamina C; altfel spus, trebuie s-o obţină din alimente. În condiţii obişnuite, asta nu era o problemă, căci până şi cei mai săraci oameni aveau, în general, acces la surse de vitamina C naturală: fructe, legume, verdeţuri – cultivate sau sălbatice – care o furnizau în cantitate suficientă.

Cu totul altfel stătea însă treaba pe mare. În vremuri în care călătoriile pe mări durau luni în şir, fără posibilitatea aprovizionării, personalul navelor trăia alimentându-se preponderent cu produse pe bază de cereale şi carne sărată şi afumată, ceea ce explică de ce navigatorii erau principalele victime ale scorbutului. Posibilităţi de a păstra alimente proaspete nu prea existau, puţinele fructe şi legume îmbarcate se epuizau rapid; odată ce se se trecea la alimentaţia pe bază de pesmeţi şi pastramă, cantitatea de vitamina C din organism scădea rapid, fără posibilitatea înlocuirii ei, iar simptomele scorbutului îşi făceau apariţia. O stare de slăbiciune, de oboseală, o letargie de neînvins puneau stăpânire pe marinari; gingiile li se umflau şi începeau să sângereze, corpul li se acoperea de pete vineţii. Pe măsură ce boala avansa, le cădeau dinţii, le apăreau răni ce se infectau şi supurau, febra îi măcina, durerile le zdrobeau corpul, mintea li se înceţoşa, sărmanii bolnavi deveneau incapabili să se mai mişte şi, în cele din urmă, după câteva săptămâni de chinuri, mureau.

• Iată cum o simplă cană cu ceai poate deveni un detector de particule!
• Pentru prima dată în istorie, astronomii au fotografiat îndeaproape o stea din afara galaxiei Calea Lactee

Scorbutul a fost, timp de sute de ani, o plagă a acestei categorii profesionale (cum am spune acum); specialiştii îl consideră unul dintre factorii care au limitat multă vreme dezvoltarea transporturilor maritime, în condiţiile în care, tehnologic vorbind, existau deja corăbii destul de solide pentru a înfrunta mari întinderi oceanice.

Boala era cunoscută încă din Antichitate, când existau unele leacuri fitoterapeutice pentru tratarea ei. Bineînţeles, nimeni nu ştia nimic pe atunci despre vitamine, iar această situaţie s-a menţinut până în anul 1932, când s-a stabilit legătura dintre vitamina C şi scorbut.

Interesant este că, în ciuda lipsei oricăror cunoştinţe despre vitamine, se descoperise totuşi că anumite alimente, în special fructele citrice, puteau preveni şi chiar vindeca scorbutul, dacă boala nu era prea avansată. Încă din epoca marilor descoperiri geografice, secolele XV-XVI, se ştia acest lucru; în secolele următoare, există menţiuni ale acestei metode în diverse documente; totuşi, scorbutul făcea în continuare ravagii.

Într-o lucrare publicată în 2001, autorul, Jonathan Lamb, afirmă că, în 1499, Vasco da Gama a pierdut 116 din cei 170 membri ai echipajului său, iar în 1520, 208 din cei 230 de oameni care îl însoţeau pe Magellan în călătoria sa în jurul lumii au pierit; în ambele cazuri, majoritatea deceselor s-au datorat scorbutului. Metoda cu citrice nu era aplicată constant, nu toată lumea ştia de ea sau credea în ea, sau fructele nu puteau fi păstrate mult timp, sau nu ajungeau pentru toată lumea, între două popasuri de aprovizionare; cert este că scorbutul omora un număr enorm de marinari. Se estimează că, între 1500 şi 1800, cel puţin 2 milioane de marinari au căzut victime bolii.

În 1747, un chirurg al marinei regale britanice, James Lind, a testat metoda tratamentului cu citrice pe un grup de călugăriţe şi apoi şi-a expus concluziile într-un Tratat despre scorbut, publicat în anul 1853. (E un moment important în ştiinţă: acest experiment a fost, practic, primul studiu clinic, precursorul studiilor clinice care sunt azi obligatorii pentru validarea oricărei metode de tratament.)

Chiar şi aşa, au mai trecut decenii până când metoda a început să fie aplicată pe scară largă în rândul forţelor navale europene. Încă mai existau confuzii privind eficienţa fructelor citrice. Sucul conservat nu avea proprietăţi curative (din cauza oxidării rapide a vitaminei C, lucru pe care oamenii secolului al XVIII-lea şi chiar al XIX-lea nu-l ştiau); carnea proaspătă conţinea şi ea oarece cantităţi de vitamina C şi ajuta la vindecare, astfel încât mulţi credeau că nu fructele, ci carnea proaspătă ar fi leacul potrivit; după apariţia conservelor, se credea că boala era produsă de carnea conservată stricată…
Târziu, abia în 1932, după multe strădanii ale savanţilor, s-a stabilit definitiv legătura dintre vitamina C şi scorbut. Cercetătorul american Charles Glen King de la Universitatea din Pittsburgh a identificat substanţa misterioasă care avea puterea de a preveni şi vindeca scorbutul ca fiind vitamina C, ulterior redenumită acid ascorbic tocmai pentru a sublinia importanţa ei în combaterea acestei maladii.

După ce s-a aflat acest lucru, scorbutul şi-a pierdut mult din puterea de a ucide oamenii. Mai apăreau cazuri, mai ales pe vreme de război, când raţiile soldaţilor şi ale prizonierilor nu cuprindeau suficientă vitamina C. În rest, în ultimele decenii, în societatea occidentală cel puţin, scorbutul a început să fie privit ca o boală a trecutului; se ştie că a existat, că a făcut multe victime, dar marea majoritate a medicilor din Europa n-au văzut niciun caz în toată cariera lor. Asta pentru că, în mare măsură, azi ingerăm cam toţi (chiar şi marinarii), sub o formă sau alta, suficientă vitamina C din hrană, nemaivorbind de suplimentele de vitamine pe care le iau unele persoane.

Cu atât mai bizară pare, în secolul XXI, reapariţia scorbutului în ţări dezvoltate ca Marea Britanie.

O ştire din anul 2009 semnala că numărul copiilor britanici internaţi în spital cu diagnosticul „scorbut” crescuse cu peste 50% în anii 2007-2008 faţă de anii 2004-2005. Nu era vorba despre un număr mare de cazuri – câteva zeci – dar existau circumstanţe îngrijorătoare: aceşti copii fuseseră diagnosticaţi clar cu scorbut, însă cine ştie câte alte cazuri nu fuseseră dignosticate corect? Mulţi medici nu cunoşteau suficient de bine această boală rară pentru a o putea identifica în mod corect corect şi, adesea, puneau un diagnostic mai general, de pildă malnutriţie. Aşa că, în realitate, numărul cazurilor ar putea fi mult mai mare. Chiar dacă are, într-adevăr, legătură cu malnutriţia, scorbutul este o boală datorată unei carenţe specifice şi e important să fie recunoscută, pentru ca medicul să poată face recomandările potrivite.

Organizaţiile medicale şi serviciile de sănătate publică au fost foarte surprinse de descoperire – părea atât de puţin probabil ca, în secolul XXI, copiii dintr-o ţară dezvoltată să sufere de o astfel de boală carenţială, încât nu au ştiut prea bine ce explicaţii să dea fenomenului.

Ursula Arens, de la British Dietetic Association, a declarat că nu se poate şti, la momentul respectiv, dacă apariţia scorbutului la copii respectivi se datora dietei nesănătoase, ori era urmarea unor boli grave (precum cancerul) care consumaseră resursele organismului. Dar a menţionat că putea fi vorba despre copii din medii sărace, care trăiau probabil mâncând predominant alimente de genul pâinii cu gem, un regim sărac în vitamina C, care îi predispunea la apariţia carenţei de acid ascorbic şi, în consecinţă, a scorbutului. Cum multe dintre plantele sălbatice (umilele „buruieni” pe care le consumau strămoşii noştri într-o Europă predominant rurală nu mai sunt azi cunoscute şi consumate (şi nici uşor disponibile în Europa urbanizată), familiile cu o stare materială precară se hrănesc cu calorii ieftine, cu alimente mult prelucrate şi puţin hrănitoare, având ca rezultat malnutriţia. Scorbutul este una dintre manifestările acestei stări de lucruri.

O a doua boală a cărei recrudescenţă îi îngrijorează pe medici este rahitismul, tot o boală carenţială, datotrată lipsei de calciu şi/sau vitamina D. Am scris şi/sau deaorece există cazuri în care calciul, altminteri existent în cantitate suficientă în dietă, nu este utilizat corespunzător de către organism din cauza lipsei vitamimei D. Vitamina este neapărat necesarpă pentru fixarea calciului în oase, aşadar pentru mineralizarea corespunzătoare şi dezvoltarea normală a scheletului. În cazul unei deficienţe de absorbţie şi fixare a calciului în ţesutul osos, oasele copiilor cresc defectuos, nu au densitatea corspunzătoare („sunt moi”, cum se zice), şi, în cursul creşterii, în loc să se dezvolte în formele armonioase ale unui corp sănătos, suferă felurite deformări care îi spun unui medic competent că acel copil a prezintă o proastă mineralizare a oaselor.

Rahitismul a fost cândva o adevărată epidemie. În plină Revoluţie Industrială, cerul Europei occidentale era, pe mari porţiuni, întunecat de o pătură groasă de fum. Marile uzine, alimentate cu cărbune, aruncau permanent în aer vălătuci negri de fum care, uneori, deasupra marilor oraşe industrializate, deveneau atât de deşi, încât împiedicau în mare măsură razele soarelui să ajungă până la Pământ. Numeroase picturi şi gravuri realizate în anii 1850-1900 documentează acest fenomen.

Spre deosebire de vitamina C, pe care nu o putem procura decât din surse externe, vitamina D poate fi sintetizată de organismul uman printr-un mecanism natural cât se poate de eficient: ea este fabricată de corpul nostru sub influenţa razelor solare. Dar atunci când trăieşti sub o pătură neagră de smog, lipsit de binefacerile razelor soarelui, mecanismul natural de sinteză a vitaminei D este împiedicat să funcţioneze. Corpul suferă de lipsa acestei vitamine, iar una dintre consecinţele acestei carenţe este mineralizarea defectuoasă: calciul nu mai „întăreşte” aşa cum trebuie fragilul schelet al copilului în creştere şi dinţii acestuia.

Exact acest lucru se întâmpla în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX în Londra, de pildă, vestită pe atunci pentru aerul îmbâcsit de la periferiile industriale în care locuiau cei săraci: mahalale lugubre, sordide, prin care mişunau copii palizi, malnutriţi, nu rareori cu membrele şi trunchiul deformate de rahitism. Peste trei sferturi din copii din oraşele industriale sufereau de această maladie, considerată pe atunci o boală a sărăciei.

Dar, cu avansul tehnologic care a mai curăţat oarecum văzduhul de noxe (poluarea de care ne plângem noi azi în Europa nu se compară nici pe departe cu ceea ce trăiau, zi de zi, oamenii anilor 1880, de exemplu), cu ajutorul recomandărilor privind expunerea zilnică la soare şi cu contribuţia tratamentului preventiv cu untură de peşte (cum se numea la noi), ulei din ficat de cod, bogat în vitamina D (şi pe care copiii siliţi să îl ia zilnic cu lingura îl detestau, în general), până în anii 1950, prevalenţa rahitismului scăzuse impresionant. Medicii considerau că „au învins” această boală. Timp de decenii, s-au mai prescris tratamente preventive cu calciu şi vitamina D copiilor în creştere, dar numărul cazurilor grave de rahitism era mic.

Dar iată că rahitismul loveşte din nou! Ţările dezvoltate ale Europei se confruntă cu o revenire a bolii, în America de Nord se semnalează de asemenea cazuri neaşteptat de multe. Rahitismul de azi Are aceeaşi cauză biologică – lipsa vitaminei D – dar alţi factori predispozanţi, alt context socio-cultural.

Pe de o parte, e vorba despre avertismentele (repetate şi subliniate pînă la panică) privind efectele nocive ale expunerii la soare şi necesitatea protejării copiilor prin ungerea lor, din cap până-n picioare, de mai multe ori pe zi, cu creme cu factor înalt de protecţie solară (la care se adaugă publicitatea agresivă făcută respectivelor produse). Pe de altă parte, copiii societăţii de tip occidental oricum stau tot mai puţin pe afară şi tot mai mult în casă. Pentru părinţi, strada – locul unde copiii de acum 3-4 decenii îşi petreceau o bună parte a timpului, jucându-se – a început să pară un loc foarte periculos, iar în ceea ce-i priveşte pe copii, aceştia nu ţin neapărat să se joace afară, când se pot distra şi în casă, având cu ce; emisiunile de la televizor şi variatele activităţi pe computer au înlocuit, prin urmare, şotronul şi leapşa.

Aşa se explică multe dintre cazurile de rahitism care îşi fac apariţia în ţările Europei (şocându-i şi pe doctori) în regiuni care nu duc lipsă de soare şi unde populaţia nu suferă nici de foame.

Unul dintre medicii care se declară şocaţi de fenomen este un specialist britanic, Nicholas Clarke, chirurg ortoped la spitalul Southampton General. El şi colegii săi au studiat recent 200 de copii care aveau probleme la nivelul oaselor şi au constatat că 40 dintre ei aveau rahitism în toată regula. 40 din 200! Asta înseamnă 20%, o cincime dintre ei! Orice s-ar spune, e într-adevăr surprinzător (şocant, vorba doctorului Clarke) să vezi aşa ceva într-o ţară dezvoltată ca Marea Britanie (mai ales că respectivii copilaşi crescuseră în sudul ţării, unde, după spusele medicului, e soare suficient).

Dar o explicaţie există: rahitismul nu mai este o boală a sărăciei, aşa cum era acum 100 de ani. Dimpotrivă, acum numeroşi copii din familii cu o situaţie materială bună beneficiază la domiciliu de posibilităţi de distracţie care îi fac să nu-şi mai dorească să iasă din casă, se deplasează cu maşina şi, în general, îşi petrec mult timp în spaţii închise, luminate artificial. Rezultatul: un deficit cronic de vitamina D, manifestat prin rahitism, cu modificări ireversibile ale scheletului.

Faptul de a-şi petrece viaţa predominant în casă are consecinţe grave, pe termen lung asupra sănătăţii. De altfel, nu numai copiii suferă de pe urma acestui fenomen. Şi în rîndul populaţiei adulte, şi mai cu seamă al celei vârstnice, se remarcă o tendinţă tot mai slabă de a ieşi din casă. Ca urmare, o mare parte a populaţiei suferă de o lipsă cronică de vitamina D. (Statisticile britanice arată că aproximativ 70% dintre copii ar avea această problemă.)

Vitamina respectivă, pe lângă rolul în sănătatea scheletului şi a dinţilor, are funcţii extrem de importante (de curând descoperite) în apărarea imunitară a organismului, în combaterea stărilor de inflamaţie, în menţinerea sănătăţii mentale, mai ales la vârste mai înaintate, şi în prevenirea instalării bolilor cardiovasculare. Recent, cercetătorii germani au descoperit că există o legătură directă între nivelul scăzut de vitamina D şi decesele cauzate de boli de inimă.

Probabil, o parte mare din bolile de care ne plângem se datorează deficitului de vitamina D şi ar putea fi prevenite prin activarea mecanismului natural de sinteză: expunerea la razele soarelui .
Cu moderaţia dictată de bunul-simţ, evident: expunere la soare nu înseamnă ore întregi de plajă, în bătaia unui soare nemilos (şi, în niciun caz, bronzare la solar!). Cercetări foarte recente au arătat că soarele e bun în doze mici, luate regulat: câteva ore în week-end, câteva zeci de minute zilnic, fiecare cum poate, ţinând seama de şi de sensibilitatea individuală (persoanele roşcate cu pielea de culoare deschisă au nevoie de protecţie mai avansată, pentru că au un risc mai mare de a suferi arsuri solare).
Deci, „expunerile scurte şi dese – cheia marilor succese” în materie de sănătate. (Iar cei care cred că e destul să ia suplimente de vitamina D, ar fi bine să fie prudenţi: supravitaminizarea e periculoasă, iar excesul de vitamina D e foarte dăunător.)

În concluzie, epoca modernă nu numai că îşi are bolile ei specifice, dar n-a scăpat nici de cele ale trecutului. Nu întotdeauna uşor de recunoscut, nu întotdeauna posibil de vindecat, odată ce daunele pe care le-au produs sunt prea mari, aceste maladii ne amintesc mereu că evoluţia ne-a aşezat într-un echilibru cu ceea ce este în jur – soare, aer, plante bune de mâncat, alte resurse alimentare – şi că tulburarea acestui echilibru nu rămâne niciodată fără consecinţe.