Jacques Mayol: epopeea „Omului Delfin”

Irezistibila chemare a adâncurilor

Cel care avea să întipărească ca nimeni altul în memoria oamenilor dragostea faţă de ocean şi tainele sale, a fost un francez sadea, dar care a văzut lumina zilei în Shanghai, China, pe data de 1 aprilie 1927. Jacques Mayol avea să devină cunoscut întregii lumi, sub renumele pe depin meritat de „Omul Delfin”, ca o recunoaştere absolută a activităţii sale în domeniul scufundărilor fără echipament de respiraţie, precum şi al dragostei şi pasiunii sale pentru delfini. De fapt, fascinaţia sa pentru explorarea liberă a adâncurilor albastre s-a datorat tot unui delfin, aceste fiinţe minunate, extrem de inteligente şi sensibile, care astăzi au nevoie de protecţie în regim strict.

• Lisa Gerrard, vocea libertății din Gladiatorul. „Cânt în limbajul inimii, o limbă pe care o știu…
• Monica Vitti, regina filmului italian

Chemarea din adâncul inimii lui Mayol a fost declanşată în anul 1955, pe când francezul lucra pe post de scafandru în cadrul Seaquarium din Florida. Jacques Mayol fusese iniţial delegat ca jurnalist la Seaquarium, de către Radio Canada, în scop dublu, de cercetare şi producţie a unei piese audio. Observându-i atracţia faţă de mare şi de vietăţile acesteia, directorul de programe şi evenimente din cadrul Seaquarium i-a propus lui Mayol un post în care, pe lângă atribuţiile de a întreţine bazinele delfinariului şi a hrăni delfinii şi leii de mare, cutezătorul de mai târziu avea ocazia să-şi exerseze scufundările. Pentru a-şi rotunji veniturile, Mayol a acceptat postul fără rezerve. În acelaşi timp, a primit permisiunea de a se scufunda în bazine alături de toţi delfinii care dădeau spectacole pentru public.

Oricum, personajul avea în sânge chemarea abisului albastru, soarta sa aştepta doar impulsul care să-i orienteze menirea.
Impulsul s-a numit Clown, o femelă de delfin din delfinariul respectiv. Cei doi au devenit prieteni foarte buni, omul şi delfinul stabilind o legătură unică, nemaivăzută până atunci.

Scufundându-se frecvent în compania lui Clown, fără a beneficia de tuburile cu oxigen, Mayol a început, încetul cu încetul, să-şi dezvolte capacitatea naturală de a-şi ţine respiraţia sub apă din ce în ce mai mult. De fapt, conform propriilor mărturii, cea care l-a iniţiat şi i-a fost maestru în arta de a se scufunda liber a fost însăşi prietena sa dragă, Clown.

Observând şi imitând cu mare atenţie modul în care respira Clown, Mayol a învăţat, în cel mai sublim şi natural mod cu putinţă, cum să-şi mărească intervalele de respiraţie în timpul sufundărilor. Clown nu l-a învăţat doar atât. Cu ajutorul ei, Mayol s-a deprins să se manifeste armonios sub apă, să devină una cu apa, şi într-un final, chiar să ajungă să râdă sub apă!
Omul Delfin pornise cu paşi mari pe calea desăvârşiri sale!

Acum ştia cine este şi ce va face toată viaţa. Toţi anii următori şi i-a petrecut ca un credincios fervent al principiilor sale: scufundări nenumărate, dragostea faţă de ocean şi dorinţa de a-şi explora limitele. Pe parcursul întregii sale vieţi, nu a precupeţit niciun efort pentru a populariza scufundarea fără echipamente specifice, în rândul marii mase a oamenilor.

Filmul, cartea, delfinii

Întreaga sa filozofie personală se baza pe atingerea unei stări deosebite bazate pe contopirea cu apa şi pe tehnicile de respiraţie din Yoga indiană. Peste lecţiile oferite cu prietenie de „delfina” Clown, Mayol a suprapus idei din filozofiile orientale şi tehinci din Pranayama, arta respiraţiei din practica Yoga. Astfel, Omul Delfin devenise deopotrivă purificat şi pregătit pentru întâlnirile cu Marele Albastru, cum îşi alinta cu duioşie cel mai bun prieten, oceanul…

În aceste condiţii, Jacques Mayol a devenit, pe data de 23 noiembrie 1976, primul om din lume care s-a scufundat fără mască şi tub de oxigen până la adâncimea de 100 metri.
Această realizare a stat la baza legendarei rivalităţi dintre Mayol şi prietenul său sicilian, Enzo Maiorca, un alt împătimit al scufundărilor extreme. Maiorca deţinea titlul primului om care reuşise să se scufunde la adâncimea de 50 metri.

Rivalitatea dintre cei doi a durat aproximativ 10 ani, răstimp în care Mayol era urmat îndeaproape de Maiorca în toate realizările sale. De fapt, rivalitatea dintre cei doi prieteni a stat la baza filmului artistic „Le Grand Bleu” ,lansat în anul 1988, realizat de către celebrul regizor francez Luc Besson. Acesta se gândea iniţial să acorde rolul lui Jacques Mayol unor actori cunoscuţi, fie Cristopher Lambert , fie Mickey Rourke, dar a sfârşit alegându-l pe actorul Jean-Marc Barr. Rolul lui Enzo Maiorca a fost interpretat magistral de către apreciatul actor francez Jean Reno. Filmul a avut un succes deosebit in Europa, dar nu s-a bucurat de apreciere în Statele Unite.

Scenele subacvatice şi aura fantastică a cadrelor din peliculă l-au propulsat însă în rândul filmelor de referinţă ale oricărui cinefil. Cadrele memorabile au fost filmate în locaţii deosebite din Lacul Chattanoga, Insulele Maganari, Ios, Agia Anna, Amorgos-din Arhipelagul Cicladelor greceşti, în Antibe şi Alpii Maritimi din Franţa, în Peru, plus Taormina şi Messina din Sicilia. Filmul a câştigat în anul 1989 premiul Academiei Naţionale Franceze de Cinema. Iar coloana sa sonoră compusă de Eric Serra, a câştigat premiul Cesar pentru cea mai bună coloană sonoră a unui film, la ediţia din 1989.

Trailerul filmului Le Grand Bleu

Mayol şi-a continuat cu religiozitate incursiunile în lumea sa, pe care cu siguranţă o iubea mai mult decât pe cea de la suprafaţă. În anul 1981, cu ocazia unui test pentru ceasul Seamaster produs de compania Omega, Mayol a plonjat până la 101 metri, pentru ca la vârsta de 56 ani să atingă adâncimea de 105 metri. Atunci, în culmea gloriei, a decis să renunuţe la încercările de a coborî tot mai adânc. Omul Delfin vroia să stea cât mai mult în apă, să se bucure de ocean, să-l iubească şi să-l respecte fără a-i mai forţa tainele.

Oricum, devenise un fenomen, nu doar între cei din branşa sa, ci şi pentru oamenii de ştiinţă care-i studiau uluiţi organismul unic.
Testele medicale efectuate în timpul plonjărilor sale extreme au scos în evidenşă faptul că în acele momente inima lui Mayol începea să bată din ce în ce mai rar, ritmul său cardiac coborând de la 60 la 27 bătăi pe minut, o trăsătură comună reflexului mamiferelor la scufundări, caracteristic delfinilor, balenelor şi focilor.

Mayol şi-a publicat memoriile, impresiile şi filozofiile de viaţă în paginile unui volum devenit best-seller internaţional. Cartea „Homo Delphinus – The Dolphin Within Man” conţine inclusiv previziunile lui Mayol care credea că, într-o bună zi, toţi oamenii vor fi capabili să coboare la adâncimi de 200 metri şi vor putea să-şi ţină respiraţia circa 10 minute.

Cenuşă peste Marele Albastru

Astăzi, scufundători de elită precum Umberto Pellizari, Goran Colak, Natalia Molchanova sau Stephane Mifsud (deţinătorul recordului meondial la apnee continuă, a reuşit să-şi ţină respiraţia timp de 11 minute şi 35 secunde!) ating adâncimi de 200 metri. Nimeni nu poate şti cu siguranţă. Poate că, într-o bună zi, omul va evolua într-o specie adaptată perfect mediului marin, după cum a profeţit Mayol. În ceea ce ne priveşte, viitorul este deschis…

Citatul său favorit, pe care-l amintea mereu în numeroasele sale interviuri şi reportaje, spunea totul despre acest idealist sensibil şi curajos în egală măsură:
„Într-o bună zi, copii viitorului se vor reuni cu trecutul lor subacvatic. Din apă am apărut, în ape ne vom întoarce. Aceşti copii vor fi în armonie perfectă cu marea şi vor putea înota şi se vor scufunda cu delfinii, cu focile, cu balenele. Se vor juca în deplină siguranţă cu fraţii noştri delfinii. Oamenii se vor adapta la oceane şi femeile vor putea naşte în apa mării. Homo Delphinus nu este doar un concept…”

Mayol a fost prin excelenţă un explorator şi aventurier al mărilor. În anul 1981 a primit cea mai importantă distincţie din viaţa sa şi singura care de care era cu adevărat mândru.
Atunci, la Londra, Jaques a primit „International Awards for Valor in Sports”, o distincţie specială care se acordă celor care deschid drumuri noi, celor care îndrăznesc să rişte totul pentru a se aventura în necunoscut, celor care caută cu orice preţ trăirea şi adevărul.

„Am deschis o uşă şi astfel oricine poate să intre şi să meargă mai departe decât am reuşit eu”, după cum întăreşte Mayol în cartea sa, devenită astăzi o adevărată biblie pentru împătimiţii free-diving-ului.
În ultimii săi ani de viaţă, Jaques Mayol devenise atât de dezgustat de modul în care omenirea distruge şi poluează planeta, încât a dezvoltat o depresie care avea să i se dovedească fatală. Faptul că vârsta îl împiedica să-şi mai petreacă timpul în mare nu a făcut decât să-i adâncească tristeţea.

Pe data de 22 decembrie 2001, Mayol nu a mai rezistat şi s-a sinucis prin spânzurare în incinta vilei sale din Insula Elba, Italia. Prietenul şi ucenicul său italian, scufundătorul de elită Umberto Pelizzari ,a declarat presei că Mayol, care avea 74 ani în acel moment, se simţea trist, singur şi deprimat în decursul ultimelor sale luni de viaţă.

„Spunea mereu că se simte singur, dar nu mi-am imaginat niciodată că va ajunge să se sinucidă. Îl voi considera mereu maestrul şi mentorul meu”, a declarat Pelizzari.
Niciun om nu a fost martor al dramei prin care a trecut Jacques Mayol, poate doar delfinii săi i-au simţit tristeţea…

Poliţia a găsit pe o masă o ultimă scrisoare în care părintele free-diving-ului declara că îşi asumă gestul şi doreşte să fie incinerat, iar cenuşa să-i fie presărată deasupra Mediteranei.
Aşa s-a încheiat destinul său aparte. Omul delfin şi-a îndeplini într-un final menirea. A devenit totuna cu Marele Albastru.

Unul dintre numeroasele video-uri dedicate memoriei lui Jacques Mayol