Dinţii, cu o grosime de numai o zecime din grosimea unui fir de păr uman, au aparţinut unui mic animal asemănător străvechi,ca aspect cu anghila (deşi nu era un vertebrat, ci un chordat, având un notocord sau coardă dorsală în locul unei adevărate coloane vertebrale, osoase).
Specia cercetată în cadrul acestui studiu a fost denumită Wurmiella excavata şi aparţinea unui grup de vieţuitoare cunoscute sub numele de conodonte.
Această specie a dispărut acum 200 de milioane de ani, adică atunci când dinozaurii au început să „domnească” pe Pământ.
Animalul avea o lungime de aproximativ 5 centimetri. Curios este faptul că aceste conodonte supravieţuiau şi se hrăneau chiar dacă nu aveau maxilare osoase sau muşchi puternici, aşa cum au majoritatea animalelor cu dinţii ascuţiţi.
Paleontologul David Jones, de la Universitatea din Bristol, Marea Britanie, susţine că tocmai această caracteristică specială a dinţilor a făcut ca specia să fie atât de eficientă. El a explicat că, în cazul animalelor mari, dinţii ascuţiţi se tocesc rapid sau se rup din cauza forţei exercitate de maxilar. În schimb, la animalele de dimensiuni mici, în special la cele fără maxilar, forţa exercitată pentru a mesteca mâncare este mică, motiv pentru care dinţii trebuie să fie foarte ascuţiţi.
Observaţiile au fost făcute cu ajutorul razelor X şi al unei tehnici de analiză numerică, denumită analiza elementelor finite, iar rezultatele au fost publicate în Proceedings of the Royal Society B, revista britanică specializată în articole din domeniul biologiei.
Sursa: Discovery