Macbeth

Intre crima dintai si momentul cand a muscat tarana in lupta, se desfasoara o anosta biografie de uzurpator, ale carei cute sordide au fost ascunse de ceturile din Lowlands si de plictiseala istoriografiei, pentru care asasinatul a ajuns, prin forta imprejurarilor, un exercitiu ce insoteste rutinier succesiunile regale sau senioriale. De altfel, insasi cutuma scotiana pare sa-l fi absolvit pe Macbeth: trupul sau a fost ingropat in insula Iona, necropola a regilor legitimi ai Scotiei.

Nascut in 1005, Macbeth devenise in 1032 mormaer (conducator de clan) in districtul Moray, functie ocupata anterior si de parintele sau,  Findlaech MacRory (intre 990 si 1020). Desi, potrivit Analelor din Tingernach si Cartii din Leinster, acesta din urma ar fi fost ri Alban  – ceea ce in gaelica Evului Mediu insemna rege al Scotiei –, nici o sursa istorica nu pare sa indrituiasca pretentiile la tron ale fiului sau, Macbeth. Comandant de osti in slujba lui Duncan, el pune la cale asasinarea stapanului sau in timpul bataliei de la Pitgaveny, din 14 august 1040. O data ajuns pe tron, Macbeth – care era de origine picta (denumirea de picti provenea, probabil, din latina si insemna, literalmente, oameni pictati; romanii, iar apoi anglo-saxonii i-au botezat astfel pe locuitorii sudului Scotiei) – a instaurat ordinea succesorala a stirpei sale, traditie instituita de fondatorul dinastiei regale scotiene, Kenneth I MacAlpin, si schimbata de tatal lui Duncan, Malcolm al II-lea, care era un scot.

La 11 ani dupa suirea pe tron, Macbeth incearca sa se spele de pacatul crimei printr-un pelerinaj in cetatea Sfantului Petru, Roma. De celelalte ponoase pricinuite oamenilor din jurul sau, dar si de betesugurile morale personale, Macbeth-personajul istoric nu pare sa-si fi impiedicat constiinta. Atunci cand verisoara sa Gruoch, nepoata a lui Kenneth al II-lea (asasinat de Malcolm al II-lea), a ramas vaduva in urma decesului sotului ei, Gillacomgain Mac Maelbrigte, Macbeth a luat-o de soata si i-a adus toate onorurile in castelul sau de la Dunsinane. Dupa moartea lui, survenita in 1057 (o tentativa nereusita de asasinat, ticluita de acelasi Malcolm Canmore, avusese loc cu un an inainte), Macbeth va fi inlocuit la carma Scotiei de Lulach I, zis si Cel Nebun. Un smintit care, alaturi de altii, va fi ucis de Canmore in 1058.

Iata, in cateva cuvinte, istoria lui Macbeth-cel-de-dincolo-de-istorie, care si-a stramutat sumbra naluca in spatiul literaturii, al muzicii, filmului si picturii. Shakespeare a scris tragedia Macbeth in anul 1605, dar a publicat-o de-abia in 1623. Inspirata de biografia regelui Scotiei, piesa marelui Will isi ia insa libertati absolute, devenind terifianta efigie a unui cosmar fara sfarsit: crima naste crima si ii bantuie pe ucigasi pana si dincolo de mormant. In primul act, cortina se da in laturi ca sa dezvaluie sfarsitul unei batalii in care generalii lui Duncan cel Bland, Macbeth si Banquo, tocmai au infrant o armie de razvratiti sprijinita de osti cata frunza si iarba venite din Norvegia. In drum spre casa, intr-o campie stearpa, cei doi sunt intampinati de fantomatica aparitie a trei chipuri de femei care poarta barbi si, din pricina pielii zbarcite si a vesmintelor ciudate, arata a fiinte venite de pe alt taram. Prima il cinsteste pe Macbeth cu numele de than (nobil) de Glamis (ceea ce chiar era), a doua – cu numele de than de Cawdor, iar a treia, in fine, ii da binete, glasuind: „Slava tie, cel care in curand vei fi rege!“ Dupa care toate trei se transforma intr-un fuior de aer subtire, lasand loc banuielii ca au fost niste „surori ale destinului“ sau vrajitoare. Tintuiti locului de stupoare, cei doi vad aparand niste soli ai regelui, imputerniciti sa-l anunte pe Macbeth ca a primit, in chip de recompensa pentru ispravile sale pe campul de lupta, demnitatea de than de Cawdor. Asadar, profetiile incep sa se implineasca mai curand decat se putea crede, iar nefastele imbolduri ale vrajitoarelor isi croiesc fagas adanc in sufletul lui Macbeth, singurul lui gand fiind, de-acum incolo, sa puna mana pe tronul Scotiei. Dupa ce ii destainuie pizmasei si ambitioasei sale sotii scena cu vrajitoarele, aceasta incepe sa nu-i mai dea pace lui Macbeth, pe care, in ciuda viselor de marire, varsarea de sange il ingrozeste. Cum Duncan, in regeasca sa bunavointa, obisnuieste sa poposeasca in castelele nobililor sai plin de „ganduri de iubire si prietenie“, iata-l ca ajunge, printr-o funesta nimereala, si la Dunsinane, unde Lady si Lord Macbeth se pregatesc sa-l ucida.

Asa cum destoinic povesteau, pe urmele textului original, Charles si Mary Lamb: „Sosi si miezul noptii, cand natura pare moarta pe jumatate din globul pamantesc iar mintile oamenilor adormiti sunt bantuite de vise urate si cand pe afara nu se atin decat lupii si ucigasii. Acesta fu ceasul asteptat de Lady Macbeth“ (buna cunoscatoare a artei de a-si acoperi cu un zambet gandurile marsave) pentru a infaptui uciderea regelui. Cum spaima, „cea cu inima ca varul“, o cuprinde inainte sa isi duca treaba la bun sfarsit, il delega pe sotul ei cel slab de inger sa preia fraiele crimei. Torturat el insusi de groaza si vazand in intunericul iatacului miscarea unui pumnal plin de sange – nimic altceva decat o aratare plasmuita de creierul lui infierbantat –, Macbeth se pregateste sa dea bir cu fugitii. Mai puternica decat spaima, insa, dorinta de marire il face sa revina si sa-si implante jungherul in pieptul lui Duncan.

Transferand povara crimei pe umerii a doi scutieri nevinovati, Macbeth este absolvit, formal, de responsabilitatea crimei, in conditiile in care insa lumea nu inceteaza sa-l banuiasca. Si cum prorocirile vrajitoarelor il vestisera ca tronul ii va fi preluat de catre unul dintre fiii lui Banquo, Macbeth isi ucide prietenul. Nu insa si pe Fleance, feciorul acestuia, care, in invalmaseala, izbuteste sa-si ia talpasita. Acelasi Fleance care, potrivit lui Shakespeare, va fi intai-statatorul unei spite de regi ce se vor perinda la tronul Scotiei, sfarsind cu James al VI-lea al Scotiei si I-ul al Angliei, sub care cele doua coroane, a Scotiei si a Angliei, vor fi unite. Dar Macbeth nu-si afla tihna: le viziteaza din nou pe vrajitoare (care tocmai toarna peste o fiertura sange de scroafa care si-a mancat purceii, iar in foc arunca grasimea cu care a fost unsa funia unui spanzurat), ucide toate rubedeniile tradatorului Macduff, risipeste in regat doar spaima, sange si ura si o face pana si pe ticaloasa lui consoarta sa-si puna capat zilelor. Asta pentru ca lui insusi nu-i mai pasa de viata si ajunge sa fie ispitit de linistea sepulcrala de care se bucura Duncan.

In traducerea lui Ion Vinea, iata fragmentul care destainuie elocvent spaimele regale: „Pe-atunci, un om cu creierii zdrobiti murea, si-atata tot!/ Dar azi invie cu douazeci de rani de moarte-n cap/ Si branci ne da din scaun: mai ciudat/ Decat e chiar omorul“. Sau: „Si daca gropi si cripte/ Ne-ntorc pe cei inmormantati, mai bine/ In gusi de ulii sa ne aflam mormantul.“

Mortii revin, ne bantuie si nu ne dau ragazul sa traim nici macar atunci cand ne lasa in viata. Tragedia lui Macbeth nu putea fi mai adanca! Iar descapatanarea lui finala, datorata palosului lui Macduff, ii aduce de fapt izbavirea.

In Scotia inceputului de mileniu II, crima era un eveniment fondator, un sacrificiu preliminar ce ingaduia momentul edificarii. Macbeth nu era mai rau ca altii (ba, poate, era chiar mai  bun, daca e sa ne luam dupa faptul ca a instituit vreme indelungata ordinea in regat), dar a devenit celebru gratie, in primul rand, condeiului lui Shakespeare si geniului muzical al lui Verdi.

In ciuda spectrului sau negru si a amenintarilor pe care le agita, subiectul Macbeth revine obsedant printre preocuparile artistilor. Théodore Chassériau, Johann Heinrich Fussli (intr-o coplesitoare serie de crochiuri si de tablouri in ulei) sau academistul William Rimmer sunt doar cativa dintre pictorii care au dat chip plastic ivirii surorilor-vrajitoare. S-au facut, pana in prezent, nu mai putin de 11 versiuni cinematografice: de la Macbeth-ul lui John Emerson, din 1916, pana la cel din 1948 de si cu Orson Welles, urmat de The Throne of Blood al lui Akira Kurosawa, de Macbeth al lui Roman Polanski ori de In the Flesh, pelicula porno a lui Antonio Passolini si Stuart Canterbury.

Lor li se adauga sase versiuni pentru televiziune. Verdi, Strauss si Sostakovici au folosit subiectul Macbeth in librete pentru operele lor. Ultima performanta muzicala in domeniu: opera rock, datand din 1985, a lui David Hobson. Nu trebuie uitat nici faptul ca J.K. Rowling, in Harry Potter si prizonierul din Azkaban, a inchipuit un cantecel al elevilor de la Hogwarts care preia celebrul vers macbethian „Something wicked this way comes“ („Ceva rau soseste aici“).

Un detaliu plin de interes: in Regatul Unit (dar nu numai), reverberatiile lugubre ale piesei si sangeroasele secrete regale ale lui Macbeth au raspandit printre oamenii de teatru credinta ca piesa e blestemata. Si azi, aproape toti evita sa-i pronunte titlul, folosind in locul acestuia eufemismul The Scottish Play.

Mai mult: rolurile principale sunt desemnate prin M. si Lady M. Se zice ca aceia care nu respecta traditia eufemismului au de indurat consecinte dintre cele mai grave. Se mai spune ca nici una dintre punerile in scena ale piesei nu s-a finalizat inainte ca unul dintre actori sa moara sau sa fie ranit.