Micile secrete ale marilor efecte: filmele documentare

Întrebare perfect justificată, cu răspunsuri multe, diverse, uneori neaşteptate. Pentru a izbuti scenele incredibile din filmele documentare, operatorii specializaţi uzează de o mulţime de atuuri: fie propriile calităţi ieşite din comun (de pildă, o răbdare în stare să învingă orice sau curajul de a se apropia de animale, îmbinat cu o excelentă cunoaştere a comportamentului speciei cu pricina), fie de trucuri ingenioase, fie de aparatură ce foloseşte tehnologii sofisticate, de ultimă oră. Metodele sunt numeroase şi, mereu-mereu, emulaţia îi determină pe operatori să inventeze ceva nou ori să îmbunătăţească o invenţie mai veche, în căutarea unor efecte cât mai spectaculoase.

Pentru multe scene, prima condiţie este să apropii camera cât mai mult de animale. Soluţia cea mai uşoară este apropierea… să-i zicem virtuală – utilizarea unor camere de luat vederi performante, înzestrate cu teleobiective puternice, sau a camerelor telecomandate. Metoda are mari avantaje: nu pune în pericol operatorul şi nici nu perturbă animalele; se pot obţine astfel imagini care redau comportamentul normal, natural, al speciei. Dar această soluţie are limitele ei. La drept vorbind, cele mai captivante secvenţe sunt cele care implică o apropiere mare a camerei de filmat de subiect – cu sau fără operator.

• Un fenomen meteo bizar ar putea explica de ce fabricile declanșează ninsori
• Ce au descoperit cercetătorii după ce i-au învățat pe șobolani să conducă?

Şi, pentru că oamenii nu pot ajunge chiar oriunde, iată o soluţie pe cât de sofisticată, pe atât de neaşteptată: folosirea camerelor ataşate chiar pe corpurile animalelor. În filmul Eagle, produs de BBC, scene uluitoare au fost filmate cu ajutorul unei camere de mici dimensiuni, foarte uşoară, prinsă pe spatele unei acvile. Rezultatul a fost remarcabil. Pământul văzut de sus, ca prin ochii unei păsări, în secvenţe în care acvila se aruncă în picaj, apoi se înalţă din nou – asemenea impresii vizuale n-ar fi putut fi „prinse” în imagini fără ajutorul camerei ataşate chiar de trupul păsării de pradă. Camerele folosite în acest mod sunt foarte uşoare – cântăresc aproximativ 25 de grame – şi sunt, de fapt, versiuni adaptate ale camerelor de filmat din componenţa telefoanelor mobile.

Totuşi, metoda clasică – „apropie-te de animale ducându-te acolo unde se află ele” – rămâne valabilă, chiar dacă se complică uneori cu intervenţii neobişnuite. Răbdarea, curajul, rezistenţa rămân de bază. Pentru filmul Ultimate Killers, produs de BBC, paraşutişti înarmaţi cu camere de filmat au sărit dintr-un balon, pentru a urmări un vultur în picaj. Iar în Antarctica, o echipa a staţionat săptămâni în şir pe gheaţă, pe o platformă de beton special turnată în acest scop, pentru a prinde o anumită imagine: cea a unei foci ieşind din apă.

Dar, în funcţie de ceea ce vrei să filmezi, există şi alte metode, mai sigure, de a privi animalele de foarte-foarte aproape, fără a fi nevoit să pluteşti prin văzduh sau să ajungi în Antarctica.
Iată una, controversată, ce-i drept: pentru scenele „de zbor” din Poporul migrator (2001), au fost utilizate păsări obişnuite cu prezenţa omului. De fapt, „obişnuite cu omul” e prea puţin spus: aceste păsări îi considerau pe oamenii înarmaţi cu aparate de filmat drept proprii lor părinţi. Fenomenul, binecunoscut etologilor (cercatători ai comportamentului), este denumit imprinting (imprimare): puii păsărilor consideră drept părinţi acele fiinţe sau chiar obiecte pe care le-au văzut în primele ore de la venirea lor pe lume. Este o componentă a comportamentului natural, care permite puilor să-şi construiască imediat relaţia normală cu păsările-părinţi. Dar, dacă în loc de păsări adulte din aceeaşi specie, puii proaspăt ieşiţi din ou au de-a face, din primele clipe de viaţă, cu oameni, atunci se produce o imprimare anormală, puii socotind că oamenii sunt părinţii lor şi nedezlipindu-se de aceştia. În cazul despre care vorbim, studenţi şi medici veterinari au trăit aproape zi şi noapte lângă păsări, timp de câteva săptămâni după ieşirea acestora din ouă. Îmbrăcaţi mereu cu haine de aceeaşi culoare, pentru a fi recunoscuţi de păsări, ei le-au obişnuit pe acestea cu prezenţa omului în asemenea măsură încât, pentru a filma acele scene uluitoare în care camera de luat vederi pare să zboare paralel cu pasărea şi foarte aproape de aceasta (cu siguranţă, v-aţi întrebat care-i secretul), lucrurile au fost simple: păsările erau cele care se ţineau după operatorii îmbrăcaţi cu hainele pe care ele deja le recunoşteau. Rezultatul a fost spectaculos (iar filmul a fost vizionat de milioane de spectatori), metoda însă a fost criticată vehement: apărătorii drepturilor animalelor i-au acuzat pe realizatori de a fi interferat cu mediul şi cu comportamentul normal al păsărilor şi de a le fi indus acestora un comportament nefiresc.

Există şi alte metode de a convinge animalele să se lase filmate de aproape, fără a interveni prea mult în viaţa lor şi fără a le perturba mediul şi comportamentul? Depinde de specie. În Citadela asediată, un documentar asupra unui conflict între o colonie de furnici şi una de termite, marea provocare a fost filmarea în interiorul unui termitier. Tehnicienii au preparat un material ce imita materialul de construcţie al termitierului. Au lăsat apoi termitele însele să construiască din acesta bucăţi de termitier, pe care apoi specialiştii le-au asamblat în jurul unor dispozitive optice care au permis, ulterior, captarea imaginilor. Termitierul semi-artificial astfel obţinut a fost stropit cu feromoni (substanţe produse de animale, având rol în reproducerea şi în viaţa socială a acestora). Atrase de feromoni, termitele au pus stăpânire pe termitierul nou, instalându-şi acolo colonia. Specialişti entomologi i-au ajutat pe operatori să localizeze regina coloniei şi să anticipeze comportamentele insectelor.

Mult mai puţin invazivă apare metoda care constă în obişnuirea animalelor cu prezenţa camerei de luat vederi. La început se foloseşte doar o imitaţie din lemn sau plastic a unei camere veritabile, pentru ca animalele să o exploreze în voie. Câteva săptămâni mai târziu, camera de jucărie poate fi înlocuită cu una adevărată, fie manevrată de la distanţă, fie de operatorul ascuns într-un adăpost bine camuflat. Metoda este deseori utilizată pentru filmarea păsărilor şi a unor mamifere sălbatice.

Legături de rudenie

A obişnui animalele cu prezenţa camerei de luat vederi e o metodă mult uzitată, dar, de fapt, multe animale se pot obişnui chiar cu prezenţa omului. Pentru anumite filmări, e mai simplu să ai de-a face cu un animal deja învăţat cu oamenii şi bine educat să interacţioneze cu aceştia, fără riscuri pentru nici una dintre părţi. Cu alte cuvinte, dacă poţi face rost de un exemplar bine dresat al unei specii sălbatice, poţi realiza multe. Cel mai celebru exemplu e ursul Bart, vedeta „bestială” a 35 de filme, printre care Ursul lui Jean-Jacques Annaud (1988). Doug Seus, cel care l-a crescut şi antrenat pe Bart, a izbutit să clădească între urs şi el însuşi o relaţie extraordinară, pe care o descria drept asemănătoare cu cea dintre un tată şi fiul său. Scenele în care apărea Bart au putut fi astfel realizate cu toată echipa prezentă, pe un adevărat platou de filmare.

De la caz la caz, filmările în platou pot fi utile nu numai când e vorba despre animale dresate. Pentru Microcosmos (1996), realizatorii au profitat de talia mică a animalelor-protagonişti pentru a filma anumite scene într-un studio echipat cu terarii, unde măruntele vietăţi, nederanjate de vânt şi de alte probleme de-ale lor, care le sâcâie în natură, s-au desfăşurat din plin. Pentru a micşora impactul prezenţei omului, realizatorii au fabricat, pentru filmări din diferite unghiuri, un robot-operator complex, cu o cameră montată pe şine, graţie căreia au putut surprinde, printre altele, minunata scenă a „întâlnirii amoroase” a celor doi melci, una dintre cele mai frumoase secvenţe ale filmului.

Încă un lucru interesant: realizatorii au desfăşurat, pentru acest film, un adevărat casting, alegând actorii animalieri în funcţie de anumite criterii: au selectat, bunăoară, dintre exemplarele de animale pe care le-au avut la dispoziţie, pe cele mai extravertite şi mai dezinvolte. Peste 15 ani de cercetări, 2 ani de muncă pentru construirea aparaturii necesare, 3 ani de filmări – totul pentru 84 de minute de film; e drept, unul dintre cele mai frumoase filme despre natură, din câte s-au făcut vreodată. E ca şi când ni s-ar pune la ochi o lupă uriaşă, prin care vedem lumea măruntă de la picioarele noastre aşa cum n-am văzut-o niciodată până acum. Omizi, furnici, melci şi buburuze trăiesc în faţa noastră, iar noi devenim dintr-o dată capabil să vedem această viaţă. E incredibil! Pe un ecran mare de cinematograf, efectul este extraordinar; cu atât mai emoţionant cu cât în acest film comentariul este extrem de sumar. În rest, vorbesc doar imaginile şi muzica.

Cum filmele documentare sunt „pe val”, metodele de realizare a lor vor deveni tot mai ingenioase şi mai sofisticate, iar rezultatele – tot mai spectaculoase. Ritmul în care se desfăşoară progresul tehnologic face ca multe dintre efectele vizuale care, în urmă cu nici două decenii erau neobişnuite, capabile să stârnească un interes deosebit, să se fi banalizat astăzi. La ora actuală, filmările în lumină infraroşie, care dezvăluie secretele nocturne ale animalelor, sau filmările cu camere miniaturale ataşate de un cablu cu fibre optice, care pătrund indiscret în scorburi, galerii şi vizuini, dând la iveală scene domestice din viaţa de zi cu zi a vietăţilor, au devenit destul de obişnuite. Fără a fi mai puţin interesante (mai cu seamă pentru cei pasionaţi), ele nu mai sunt, totuşi, uluitoare. Publicul aşteaptă mereu noutăţi, noutăţi, noutăţi; şi iată, spre marea noastră mulţumire, realizatorii de filme documentare inventează şi inovează mereu.

Aparenţele înşeală

Unele dintre cele mai spectaculoase imagini au fost obţinute cu ajutorul unor camere ascunse, ingenios camuflate şi controlate de la distanţă, asa-numitele spycam; acestea s-au putut apropia mult de animale, captând imagini unice şi remarcabile. Camere de filmat teleghidate, montate pe roţi sau pe şenile, au putut fi trimise până în mijlocul unui grup de lei, de pildă, şi au transmis imagini extraordinare. Evident, camerele au trebuit „deghizate” în aşa fel încât să semene cât de cât cu ceva familiar leilor, existent în mediul lor de trai. În filmul Spy in the Den, au fost filmate imagini excelente cu ajutorul unei camere deghizate într-un bolovan.

Dar inventivitatea operatorilor nu are limite: pentru a filma de aproape elefanţii (în documentarul Spy in the Herd), a fost folosită aceeaşi metodă de „bal mascat”, deghizând camera, de data aceasta în nici mai mult, nici mai puţin decât o… baligă (de elefant, evident).

Iar pentru a filma tigrii (într-un documentar din aceeaşi serie – Spy in the Jungle), a fost folosită cu succes disimularea camerelor în interiorul a… ceva care semăna oarecum cu un trunchi de copac, îndeajuns pentru a nu speria tigrii. În acest film, o altă inovaţie extrem de ingenioasă a fost angajarea elefanţilor ca operatori: câţiva elefanţi au cărat camerele de colo-colo prin rezervaţie şi au contribuit astfel la captarea unor imagini deosebite, căci, obişnuiţi cu prezenţa elefanţilor, tigrii nu se speriau şi nu se fereau de ei.)

Încă unul din serie: Spy on the Ice, în care camere speciale, proiectate astfel încât să reziste condiţiilor dure din mediul arctic, au fost trimise chiar sub nasul unor urşi polari, suprinzând-le secretele vieţii de familie.

Alte idei experimentate cu succes? Camere „îmbrăcate în costume de camuflaj” ce imitau un tufiş cu frunze verzi, sau ascunse în interiorul unei carcase de forma unui corp de rechin; camere montate pe navomodele şi utilizate pentru a filma păsările de apă, sau integrate în aeromodele teleghidate, pentru filmări spectaculoase ale unor scene care se petreceau la metri buni desupra solului.

Filmări hi-tech

Un ingredientul-cheie al fermecătorului Microcosmos a fost – aţi reţinut? – inovaţia tehnologică special destinată obţinerii unui anume tip de imagini, acel robot purtător al camerei de filmat, fabricat anume pentru acest film. Aceeaşi abordare s-a dovedit esenţială în cazul uneia dintre cele mai recente tehnici în materie de filme documentare: IMAX. Primul film realizat cu acestă tehnică a fost Deep Sea 3D (2006), un film despre lumea submarină de la mari adâncimi.

Pentru a obţine fantasticele efecte tridimensionale ale peliculei s-a folosit o cameră de filmat extrem de performantă, dezvoltată de societatea canadiană IMAX special pentru acest proiect. Aparatul, destinat captării de imagini 3D în mediul submarin, cântărea 500 kg, era manevrat de doi scafandri şi a costat 3 milioane de dolari. Această cameră realizează simultan două imagini, una pentru ochiul stâng, alta pentru ochiul drept. În sălile de proiecţie cu sistem IMAX, ochelari speciali distribuiţi spectatorilor le permit acestora să vizioneze cele două imagini care, suprapunându-se în aria vizuală a creierului, dau acel efect tridimensional extrem de impresionant. Păcat că nu vă putem arăta o secvenţă video 3D… Rămâne doar să vă folosiţi imaginaţia pentru a vă închipui fantasticele creaturi ale mării desfăşurându-şi mişcările, culorile şi formele în relief, cu o asemenea aparenţă de real, de parcă v-aţi afla în imediata lor apropiere, în adâncul lumii submarine.