Noaptea rechinilor – povestea celui mai cumplit atac din istorie

Naufragiul groazei

Dramatica dispariţie a crucişătorului de clasă Portland, USS Indianapolis, a marcat puternic istoria modernă a navigaţiei, precum şi sumbra listă a incidentelor mortale între oameni şi rechini. Scufundarea acestei nave de război a însemnat, în istoria U.S. Navy, un trist record: cea mai mare pierdere de vieţi omeneşti pricinuită de scufundarea unui singur vas.

• Un fenomen meteo bizar ar putea explica de ce fabricile declanșează ninsori
• Ce au descoperit cercetătorii după ce i-au învățat pe șobolani să conducă?

Părţi componente ale primei bombe atomice funcţionale construite vreodată de om au fost transportate de nava USS Indianapolis pe Insula Tinian din Oceanul Pacific, pe data de 26 iulie 1945.

Ca şi cum ar fi purtat un greu blestem pentru a fi transportat încărcătura infernală care avea apoi să îndolieze Japonia, USS Indianapolis a sfârşit într-un dezastru de proporţii epice, la puţin timp după ce părăsise portul militar din Tinian.

Atunci, Comandamentul Militar American din Baza Guam a transmis navei USS Indianapolis ordinul direct de a însoţi crucişătorul USS Idaho în direcţia Golfului Leyte din Filipine, pentru a susţine invazia americană în arhipelagul nipon.

Pe data de 30 iulie, anul 1945, la doar 14 minute după miezul nopţii, cuirasatul USS Indianapolis a fost reperat de un submarin japonez.

A fost începutul unei agonizante terori. Nava americană a fost lovită în plin de două din cele şase torpile trase asupra ei de către submarinul nipon I-58. Prima torpilă a explodat în prora navei, la nivelul apei. A doua a lovit nava direct în mijloc, chiar în zona unde erau situate rezervoarele de combustibil şi încărcătura de obuze şi proiectile.

Exploziile rezultate au dus literalmente la despicarea navei, întrerupând definitiv alimentarea cu energie electrică. În câteva minute, nava a început să ia apă şi să se scufunde. Din echipajul iniţial, care număra 1.196 membri, circa 900 au supravieţuit exploziilor şi s-au aruncat în apă. 12 minute mai târziu, una dintre cele mai mari nave de război americane din cea de-a doua Conflagraţie Mondială avea să dispară pentru totdeauna, înghiţită de apele Pacificului. Majoritatea supravieţuirilor se aflau în apă, având asupra lor doar vestele de salvare din dotare.

Fără apă potabilă, fără hrană, fără arme şi, mai ales fără nicio formă de protecţie împotriva rechinilor, cei care au scăpat de moartea adusă de torpile, aveau să aibă parte de un sfârşit cumplit .

Timp de aproape 4 zile şi 4 nopţi, marinarii americani au fost la cheremul rechilor, în toată accepţiunea expresiei. Din cei 880 oameni, doar 317 aveau să supravieţuiască acestui asalt al morţii, venit sub forma gurilor flămânde ale rechinilor, a setei atotchinuitoare, a hipotermiei, deshidratării, foamei, descuamării pielii, otrăvirii cu sare şi chiar a demenţei.

Mărturii de sub asaltul rechinilor

Conform declaraţiilor martorilor supravieţuitori, atacurile rechinilor nu au urmat imediat după scufundarea navei, ci odată cu răsăritul zorilor. Asalturile prădătorilor marini au continuat apoi cu regularitate în tot răstimpul scurs până la apariţia navei salvatoare, distrugătorul USS Cecil Doyle. La început, rechinii, care nu erau obişnuiţi cu imaginea atâtor oameni în mijlocul oceanului, s-au apropiat temători şi curioşi doar pentru a inspecta trupurile naufragiaţilor.

Este uşor de imaginat teroarea psihologică resimţită de aceşti oameni, aflaţi singuri şi fără niciun ajutor, la cheremul rechinilor…

Prădători oportunişti, rechinii au început prin a se hrăni din cadavrele celor ce muriseră deja, slăbiţi de lipsa apei potabile şi expunerea îndelungată la elementele naturii. Apoi, au trecut la cei aflaţi încă în viaţă.
Sângerosul spectacol nu a făcut decât să ridice la cote paroxistice groaza şi oroarea resimţite de marinari, care îşi vedeau prietenii şi camarazii sfârtecaţi de vii de fălcile rechinilor.

Ororile înregistrate de echipajele de salvare provoacă fiori chiar şi astăzi: 579 oameni morţi în chinuri indescriptibile, din care mai pluteau, la suprafaţa apei, membre, capete, fragmente de torsuri…

Rechinii erau într-atât de sătui, încât ajunseseră să consume la alegere doar anumite părţi din trupurile omeneşti. Oripilaţi, oficialii U.S.Navy din acea perioadă au demarat o anchetă de proporţii, precum şi primele studii detaliate la nivel ştiinţific asupra atacurilor diferitelor specii de rechini la adresa omului.

De fapt, o tragedie de asemenea proporţii a fost nemaiîntâlnită în decursul istoriei relaţiilor dintre oameni şi rechini.

Cele mai multe specii de rechini evită contactul cu oamenii, mai ales dacă aceştia din urmă sunt prezenţi în apă sub forma unor grupuri mari.

Mai mult decât atât, atacurile rechinilor sunt de obicei singulare; există foarte puţine relatări despre atacuri în masă, similare celui în care a fost implicat echipajul USS Indianapolis.

Proporţiile dezastrului în cauză au fost aplificate de combinaţia unică de factori care a dus la această hecatombă umană. Era vorba de rechini înfometaţi, unii dintre ei sosiţi de la sute de kilometri, atraşi de mirosul sângelui. Trupurile care sângerau continuu (rănile nu prind coajă sub efectul coroziv al apei sărate a oceanului), lipsa oricărui mijloc de apărare, starea de epuizare ce-i transformase pe oameni în adevărate porţii de hrană ajunse sub nasul rechinilor, au dus, într-un final, la pierderea oricărei forme de frică a rechinilor şi, de aici, la îngrozitorul sfârşit al victimelor.

Salvarea supravieţuitorilor

Imediat după ora 11 dimineaţa, în cea de-a patra zi a calvarului, supravieţuitorii au fost descoperiţi accidental de locotenentul de aviaţie Wilbur C. Gwinn, care pilota aparatul său de tip PV-1 Ventura Bomber. Pilotul american se afla într-o misiune oficială de patrulare, într-o acţiune de rutină legată de supravegherea submarinelor japoneze. În faţa crudului spectacol, Wilbur C. Gwinn a alertat baza militară din Peleiu.

Personalul de acolo a trimis un alt avion, aflat sub comanda locotenentului Adrian Marks, care a confirmat situaţia şi s-a îndreptat spre distrugătorul USS Cecil Doyle, cerând ajutorul căpitanului navei.

Între timp, conştient de faptul că poate ajunge la locul dramei înaintea distrugătorului, Adrian Marks şi subordonaţii săi de la bordul aeronavei militare au luat decizia de a se îndrepta direct spre supravieţuitori, pentru a le acorda tot ajutorul posibil.

Ajunşi deasupra apelor însângerate, piloţii militari de pe aeronava de tip PBS (aeronavă care poate ameriza) au început să arunce bărci de salvare gonflabile şi provizii celor aflaţi în infernul plin de rechini. În timpul acestei operaţiuni, piloţii aerieni au putut observa ei înşişi cum rechinii încă îi atacau pe supravieţuitorii naufragiului.

Oripilaţi, au ignorat ordinele care le interziceau să amerizeze şi au coborât aeronava pe apă, în încercarea disperată de a oferi o platformă sigură pe care să se poată refugia marinarii care ar mai fi fost capabili de asta. Chiar dacă noaptea începea să se lase, bravii piloţi nu şi-au precupeţit acţiunile de salvare. Când fuselajul avionului era ticsit cu marinari, supravieţuitorii epuizaţi, care nu-şi mai puteau ţine echilibrul pe suprafaţa alunecoasă a avionului, au fost legaţi de aripile acestuia cu ajutorul corzilor paraşutelor de la bord.

Prin gestul său supraomenesc, echipajul aeronavei a salvat 56 de marinari, doar în decursul acelei zile teribile. USS Cecil Doyle, sosit în toiul nopţii, a definitivat probabil cea mai impresionantă operaţiune de salvare pe mare din istorie.

Impactul acestui dezastru, neanticipat de niciun oficial al U.S. Navy, a fost unul de proporţii. Temând-se de reacţia opiniei publice şi de o eventuală lovitură dată moralului soldaţilor aflaţi la sfârşitul celui mai devastator război din istorie, autorităţile americane au decis ca, pentru moment, să păstreze tăcerea asupra incidentului.

Anunţul public despre soarta crucişătorului USS Indianapolis a fost dat două săptămâni mai târziu, pe data de 15 august 1945. Washingtonul a dorit astfel ca anunţul capitulării Japoniei, dat de preşedintele Harry Truman, să nu fie deloc umbrit de vestea tragediei marinarilor americani. Uriaşa maşină de propagandă americană, aflată pe atunci la începuturi, îşi dovedea deja eficienţa.

Cât despre USS Indianapolis, soarta sa a rămas învăluită deopotrivă de mister şi de apele adânci ale Pacificului. Între lunile iulie-august, 2001, o expediţie aflată în căutarea epavei crucişătorului a încercat în zadar localizarea acesteia cu ajutorul sonarelor de mare adâncime şi a camerelor video montate pe un vehicul submarin comandat de la suprafaţă. Nici chiar ajutorul dat de 4 membri supravieţuitori, care au însoţit expediţia, nu a dus la reperarea navei. National Geographic a lansat o operaţiune similară în anul 2005, care s-a soldat însă cu acelaşi insucces. USS Indianapolis aşteaptă încă…

Autorii principali

Spre surpriza tuturor, rechinii care au fost responsabili de masacru nu aparţineau unor specii „celebre” până atunci pentru atacurile lor împotriva oamenilor. Conform studiilor ulterioare, în atac nu au fost implicaţi marele rechin alb, rechinul-taur, rechinul albastru, rechinul ciocan sau rechinul cenuşiu de recif, specii cunoscute drept periculoase. Chiar şi rechinii-tigru, prezenţi în zonă, nu au ucis decât câţiva oameni, comparativ cu hecatomba dezlănţuită de autorii principali ai carnagiului.

Aceştia au fost aşa numiţii rechini cu înotătoare albe, Charcharinus longimanus, o specie de rechini pelagici de dimensiuni mari, care trăiesc în mai toate mările tropicale şi subtropicale. Silueta lor solidă şi îndesată este uşor de recunoscut datorită înotătoarelor mari, cu vârfuri de culoare albă. Este o specie cu comportament predominant agresiv, dar lentă în mişcări, comparativ cu alte specii înrudite.
Este răspândit în general, între latitudinea de 45 grade nord şi latiudinea de 43 grade sud.

Preferă apele de suprafaţă, necoborând de regulă sub 150 metri adâncime. Înotătoarele sale sunt proporţional mai mari decât ale speciilor de rechini cu care se înrudeşte. Culoarea sa este, în funcţie de zona în care trăieşte, albastru-cenuşie sau brună pe partea dorsală, abdomenul fiind alb. Botul este rotunjit, iar ochii au o formă pronunţat circulară. Dimensiunea maximă este de 4 metri lungime, dar majoritatea exemplarelor nu depăşesc 3 metri. Este un rechin „uşor”, care nu depăşeşte greutatea de 170 kilograme. Femelele sunt de regulă mai mari decât masculii.

În mod normal mănâncă cefalopode şi peşti dar, fiind un prădător oportunist, ca mai toţi rechinii, consumă cu plăcere şi ţestoase marine, păsări, pisici de mare, gastropode, crustacee şi cadavre de mamifere marine, ori de câte ori are ocazia. Peter Benchley, autorul celebrului roman Fălci, a descoperit cu surprindere că aceşti rechini înoată uneori în spatele balenelor pilot, cu scopul de a se hrăni cu fecalele acestora.
Nu sunt înotători foarte rapizi, dar sunt capabili de surprinzătoare explozii de viteză atunci când situaţia o cere. Urmăresc bancurile de peşti şi cefalopode, iniţiind atacuri surpriză. Instinctul lor de a urmări animalele care le servesc drept prăzi este atât de puternic, încât ajung deseori să urmărească navele care traversează oceanele.

Astăzi, rechinii cu înotătoare albe au ajuns o specie periclitată. Tocmai înotătoarele lor mari şi caracteristice sunt cele care duc – încet, dar sigur – la dispariţia speciei. Sunt căutate deoarece sunt ingredientul principal în celebra supă de înotătoare de rechini, foarte apreciată de gurmanzii din Asia de sud-est.

Celebrul oceanolog Jacques-Yves Cousteau o considera „cea mai periculoasă specie dintre toţi rechinii”. În ciuda faimei marelui alb sau a rechinilor-tigri, se pare că rechinul cu înotătoare albe ar fi responsabil de cele mai multe atacuri la adresa oamenilor. Oricum, la nivelul anului 2009, au fost raportate doar 5 atacuri la nivel mondial, o dovadă în plus asupra rarităţii din prezent a speciei.

Tot în decursul celui de-al doilea Război Mondial, Nova Scotia, un vapor cu aburi sub pavilion britanic, care transporta circa 1.000 persoane, a fost scufundat în apele Africii de Sud de către un submarin german.
Au supravieţuit doar 192 persoane, iar multe victime au fost puse în seamă aceloraşi rechini cu înotătoare albe.

Cu toate că sunt oportunişti şi agresivi, precedaţi de un renume macabru, scafandrii care au înotat în apropierea lor îi descriu drept nişte rechini mai liniştiţi şi mai previzibili comparativ cu rudele lor mai celebre. De multe ori, scafandri mai temerari s-au apropiat de exemplare din această specie fără nicio consecinţă dramatică.

Poate preferă naufragiaţii…

Dacă ai curaj să te ântâlneşti cu rechinii faţă în faţă, din 30 septembrie în cinematografe te aşteaptă filmul Noaptea Rechinilor 3D, o experienţă 3D plină de adrenalină.

Acceptă provocarea noastră de pe Facebook şi poţi câştiga una din cele 14 invitaţii duble la filmul Noaptea Rechinilor 3D.

Află detalii despre concurs!

.