Motivul Invierii in afara crestinismului

Invierea in zoroastrim

Zoroastrismul este un sistem filosofic initiatic si o religie straveche care au fost intemeiate si propovaduite de profetul Zarathustra (sau Zoroaster) in Persia, in Antichitate, incepand cu secolul VI i.Hr. Punctele cardinale ale dogmei persane sunt asemanatoare cu cele ale crestinismului: exista un singur Dumnezeu, Ahura Mazda, atotputernic, imuabil si incognoscibil, creatorul Universului, al adevarului si al ordinii, aflat in antiteza cu Angra Mainyu (sau Ahriman) – raul, haosul si dezordinea. Conflictul dintre cele doua divinitati ajunge sa cuprinda intreg Universul (recent, intr-o forma simplista, acest conflict a fost evocat in jocul video „Prince of Persia”, din 2008) , iar omenirea, care beneficiaza de liber arbitru, are un rol activ in desfasurarea acestuia: prin fapte bune, credinciosii asigura fericirea generala si impiedica propagarea haosului si a raului. In cele din urma, Creatorul bun il va invinge pe Ahriman, moment in care timpul se va opri, iar Universul va cunoaste un proces de renovare: toate sufletele se vor reuni cu Ahura Mazda in Paradis.

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Profetul iranian Zoroaster

*

Acel moment final, escatologic, cunoscut in zoroastrism drept Frashokereti, va fi marcat de venirea unui Mantuitor, Saoshyant, care, prin sacrificiul sau, va invia mortii, va purifica Universul si va aduce Paradisul. Numerosi istorici ai religiilor considera ca religiile abrahamice (crestinismul, iudaismul si islamul) au imprumutat numeroase idei din zoroastrism; in crestinism, legatura dintre stravechea religie a lui Zarathustra si Iisus se face direct: cei trei Magi de la Rasarit (preoti persani) vin, calauziti de Stea, la Iisus, identificandu-l cu Saoshyant.

Cei trei magi de la Rasarit, preoti ai zoroastrismului, il venereaza pe pruncul Iisus

*

De altfel, in textele sacre persane, precum Denkard, asemanarile dintre Mantuitorul iranian si cel crestin nu se opresc aici: Zatathustra profeteste ca Saoshyant se va naste dintr-o fecioara si ca va trai aproximativ 30 de ani. Despre invierea corpurilor in zoroastrism, Mircea Eliade scria: „Cu prilejul fiecarui An Nou se primesc vesminte noi, tot astfel cum, la sfarsitul Vremii, Ohrmazd le va da celor inviati vesminte stralucitoare. Innoirea universala si invierea trupurilor vor avea loc, ca urmare a sacrificiului implinit de Saoshyant… Resurectia si indestructibilitatea corpurilor reprezinta o dezvoltare indrazneata a gandirii eshatologice a lui Zarathustra…” Religie predominanta in Persia antica, zoroastrismul incepe sa fie persecutat de musulmani in Evul Mediu; initiatii iranieni zoroastrieni rezista pana in secolul XVII.

Invierea in budismul Zen

Tema invierii apare inclusiv in traditii cu totul diferite ca fundament fata de cele trei mari religii monoteiste. Una dintre aceste credinte este budismul zen. Zen este un termen japonez derivat din chinezescul Chan, care – la randul sau – provine din limba sanscrita, din Dhyana, care se talmaceste prin „Meditatie”. Budsimul Zen pune accentul pe cunoasterea experimentala pentru atingerea iluminarii, iar aceasta forma de cunoastere se realizeaza prin meditatie. Prima datare a acestei ramuri a budismului vine din secolul VII d.Hr., in China, de unde Chan se respandeste in Vietnam, Coreea si Japonia. In mod traditional, credinciosii budisti considera ca scoala spirituala Zen a fost formata de printul indian Bodhidharma, in secolul V, care a dus o viata ascetica, de calugar si a venit in China pentru a predica o forma speciala de invatatura, care nu poate fi deprinsa prin intermediul textelor sacre sau al cuvintelor, in general, ci prin introspectie si meditatie.

Prima inviere documentata in budismul Zen este aceea a insusi intemeietorului Bodhidharma. Nenumarate povesti si legende impanzesc spatiul asiatic despre viata miraculoasa a lui Bodhidharma. Pe langa faptul ca era recunoscut drept un mare intelept si initiat, se spune despre el si care era un maestru suprem al artelor martiale, el fiind cel care le-a introdus in Sumatra, Malaezia, Thailanda si in China, in celebrul Templu al calugarilor shaolini. Insa, prima intalnire dintre Bodhidharma si shaolini nu a fost una tocmai armonioasa. Inteleptii templului, infuriati de indrazneala lui Bodhidharma care propunea o Cale diferita de cea traditionala, l-au dat afara din templu. Ascetul a intrat intr-o pestera situata la cativa pasi de poarta templului, s-a asezat si a privit peretele pesterii. Vreme de noua ani, Bodhidharma a meditat in acea pestera, fara sa se miste, fara sa inchida ochii. Una dintre multele legende Zen spune ca, la un momentdat, ascetul a cazut epuizat si a dormit vreme de patru ani. Dupa ce s-a trezit, enervat fiind de propria-i slabiciune, si-a taiat ploapele pentru a nu mai adormi niciodata si a continuat sa mediteze. Dupa cei noua ani scursi in pestera, calugarii shaolini l-au recunoscut ca fiind un mare invatator si l-au poftit in templu. Nemultumit de forma fizica precara in care se aflau cei mai multi calugari, Bodhidharma a inceput sa-i invete cum sa se mentina puternici si sanatosi, prin tehnici de kung fu si meditatie. Doua copii, realizate in secolul XVI, dupa textele sale martiale au supravietuit pana in zilele noastre.

Bodhidharma meditand

*

La trei ani de la moartea invatatului, nestiind de sfarsitul acestuia, dregatorul Songyun din provincia Wei, s-a dus la Templul Shaolin, sa-si prezinte omagiile. Pe drum, s-a intalnit cu Bodhidharma, care mergea descult, cu un papuc in mana. Cand l-a intrebat incotro se duce si de ce tine papucul in mana, invatatul i-a raspuns ca pleaca acasa si ca va gasi raspunsul la manastirea Shaolin. Ajuns la templu, calugarii shaolini l-au informat pe Songyun ca Bodhidharma a murit in urma cu trei ani si ca este ingropat pe dealul din spatele templului. Impreuna cu calugarii, dregatorul a exhumat mormantul, iar in interiorul acestuia a gasit nici urma de cadavru, ci un singur papuc.

O alta legenda alegorica care abordeaza tema invierii in budismul Zen este aceea a maestrului Fuke. Acesta a intemeiat o forma de budism Zen cu multi adepti in Japonia, intre secolele XIII si XIX. Marca caracteristica a budistilor zen era flautul traditional shakuhachi, la care acestia cantau ore in sir, ca o forma de mediatie, si palariile din nuiele, pe care le purtau pe toata fata (vezi foto jos), atunci cand plecau in pelerinaj. Nu se cunosc multe detalii istorice despre viata lui Fuke, povestea sa a supravietuit mai mult in folclorul nipon, de unde aflam ca Puhua, cum mai era numit, era un invatat traznit si non-conformist – astfel incat, nu este de mirare ca maestrul a fost asociat cu asemenea puteri nefiresti, precum aceea de a invia din morti.

Adepti Fuke Zen cantand la flaut

*

Se spune ca Fuke, foarte batran fiind, si-a prevestit propria moarte, apoi a iesit in piata satului in care se afla si a inceput sa ceara o mantie tuturor satenilor pe care-i intalnea. Acestia i-au oferit cu generozitate mantii maestrului, insa Fuke le refuza, spunand ca nici una nu-i este pe masura. Marele Maestru Zen Rinzai Gigen, intemeietor al budismului zen Linji, fost invatator si apropiat al lui Puhua, a venit la Fuke si l-a sfatuit sa-si cumpere un cosciug, din moment ce tot va muri. Apoi, cand Fuke s-a intors, i-a spus: „Uite, ia aceasta mantie” si i-a dat propriul vesmant. Fuke s-a imbracat in mantie, a luat pe umeri sicriul si s-a dus din nou in piata, unde a grait la multime: „Rinzai mi-a oferit aceasta mantie. Acum voi pleca spre Poarta de Est, sa ma transform”. Poporul, curios, s-a strans in jurul lui, dar, dupa un moment de cumpana, Fuke a raspuns ca inca nu-i sosise clipa si ca mai are de asteptat o zi. Vreme de trei zile, maestrul venea in piata si-si prorocea moartea, apoi dadea acelasi raspuns, astfel incat nimeni nu-l mai credea. In cea de-a patra zi, Fuke a plecat singur spre Poarta, a pus cosciugul jos, s-a asezat in el si a rugat un calator care tocmai intra in oras sa fixeze si sa incuie capacul. Intre timp, vestea s-a raspandit, iar poporul s-a strans in jurul cosciugului. Oamenii l-au pus pe calator, care inca nu plecase, sa ridice capacul cosciugului: sicriul era gol. Satenii au auzut din ceruri rasul lui Fuke si sunetul clopotelului pe care acesta il purtase o viata intreaga prins la bratara de la mana dreapta.

Budismul are numeroase alte povesti despre maestri sau calugari deosebiti care se intorc din morti, insa numai una singura poate fi considerata apropiata de motivul invierii in cheie crestina – aceea din budismul de tip Mahayana, a lui Bodhisattva. Departe de a fi un personaj istoric, Bodhisattva este echivalentul unui sfant budist, putand fi o reincarnare a lui Buddha sau un maestru intelept oarecare. Ceea ce-i uneste pe toti este faptul ca deja au atins Nirvana, iluminarea si pacea suprema, insa s-au intors la viata din mila si dragoste pentru ceilalti oameni, pentru a-i invata Calea – cu alte cuvinte, pentru a-i mantui. Intr-un sens strict, aceasta intoarcere la viata este considerata un proces mai mult metaforic; cu toate acestea, au existat si inca mai exista numerosi invatati hindusi, chinezi si japonezi care pretind ca au trait experienta mortii si a invierii, ca parte a devenirii lor spirituale.

Invierea in mitologia greaca

In Grecia antica au existat atat de multe culte si credinte incat numerosi istorici ai religiilor avertizeaza ca este impropriu sa folosim termenul de religie la singular, in acest caz, ci ca, in ciuda similitudinilor, mai corect este sa vorbim despre culte. Majoritatea grecilor aveau un bazin spiritual comun – Zeus, Poseidon, Hades, Apollo, Artemis, Ares, Dionisos, Hefaistos, Atena, Hermes sau Hera fiind zei raspanditi pe intreg teritoriul Greciei antice, insa modul in care erau venerati, relatiile dintre ei, puterile, atributele sau chiar numarul lor in Olimp erau chestiuni de practica religioasa radical diferite de la nord la sud sau de la est la vest. La toate acestea, se adauga filosofia greaca, de la stoici, la Platon si mai departe, care sugereaza existenta unei singure divinitati transcedente, care se manifesta prin zeii din Olimp. Practicile religioase ale epocii helenistice s-au extins de pe continent in insule si apoi pana in sudul Italiei si in Marsilia, iar filtrate de cultul etruscilor, aceste practici au intemeiat, peste secole, fundamentul religiei Romei Antice.

Hercule

*

Desi motivul invierii nu este unul central in mitologia greaca, un numar impresionant de oameni, in special Eroi, sunt adusi fizic la viata din moarte: Asclepius, Ahile, Agamemnon sau Hercule – indivizi cu o existenta extraordinara, carora, dupa moarte, li se ingaduie resurectia si un paradis terestru (precum Ahile, in insula Leuke, sau Menelaos, care pleaca in insula Fericitilor), un paradis celest (Aclepius este omorat pentru a fi inviat si transformat in divinitate de insusi Zeus, iar Ganymede este primit in Olimp) sau un paradis subpamantean (unde pleaca Trofonius si Amfiaraos).

Mircea Eliade nota „Totusi, moartea lor [a Eroilor] este aceea care confirma si proclama conditia lor supraumana. Daca nu sunt nemuritori, precum zeii, eroii se disting de oameni prin faptul ca ei continua sa actioneze si dupa moarte.” Trebuie mentionat faptul ca, in religiile Greciei antice, imortalitatea presupune intotdeauna o uniune eterna a corpului cu sufletul, iar ideea de nemurire spirituala a aparut mult mai tarziu, fiind initial de natura pur si filosofica, nu religioasa. In ciuda invierii anumitor Eroi, in traditia religioasa a Greciei antice nu a existat ideea unei invieri universale a mortilor. Cu toate acestea, sfantul Iustin din Cezareea nota, in secolul II d.Hr., intr-o lucrare destinata convertirii la crestinism a grecilor inca pagani, ca: „atunci cand spunem ca Iisus Hristos, invatatorul nostru, a fost crucificat, a murit si a rasarit din nou, ducandu-se la ceruri, nu marturisim ceva diferit fata de ceea ce credeti voi despre fii lui Zeus”.

Invierea in Voodoo

Specific religiei de tip Voodoo, conceptul de zombie – oameni morti readusi la viata pentru a fi controlati de un vrajitor puternic – se pierde printre multe alte legende in sistemul de credinte din Africa si Caraibe, din care origineaza, nejucand un rol central in voodoo alb, nici in cel negru. Popularitatea de care se bucura in prezent se datoreaza succesului comercial al filmului „Noaptea Mortilor Vii”, din 1968, de unde a devenit un motiv recurent al industriei de fabricat vise de la Hollywood.

Potrivit canoanelor voodoo, un mort poate fi inviat de un puternic bokor – un vrajitor sau o vrajitoare voodoo, specific din Haiti, care „serveste lumea Loa [a spiritelor] cu ambele maini”, adica practica atat magie alba, cat si magie neagra. Zombie se afla permanent sub controlul vrajitorului, intrucat mortul reintors la viata nu mai are vointa proprie. Din Nigeria pana in Ghana, in toate traditiile voodoo ale triburilor din Africa de Vest exista si conceptul de zombie astral care este o parte a sufletului mortului, capturata de vrajitor si prin intermediul careia acesta isi sporeste puterile. Zombie astrali sunt intemnitati, de obicei, in niste sticlute magice, conjurate cu blesteme, pe care vrajitorii le pot vinde pe post de talismane binefacatoare sau aducatoare de noroc. Zombie astral nu ramane captiv pentru totdeauna, dupa o vreme Dumnezeu luandu-l in lumea spiritelor.

Bokor Voodoo

*

Cercetarile moderne care s-au facut in Haiti si Africa au relevat ca, de multe ori, vrajitorii folosesc substante etnobotanice pentru a intra in stare de transa, iar mai multi antropologi care au avut prilejul de a-i studia, printre care Zora Neale Hurston sau Wade Davis, au marturisit ca anumite droguri foarte puternice, pe care bokor le dau credinciosilor, ii pot duce pe acestia din urma intr-o stare docila, de semihipnoza, in care se comporta precum redutabili zombie.

Invierea in Magia Neagra

Minunea savarsita de Iisus prin invierea lui Lazar din Betania, episod relatat in Noul Testament, in capitolul 11 al Evangheliei dupa Ioan, a inspirat, mai apoi, numeroase traditii negre care s-au constituit intr-o adevarata disciplina a magiei, anume necromantia. Necromantul, vrajitor sau ocultist, convoaca spiritul unui mort, fie sub forma de duh, fie printr-o temporara incarnare si inviere din morti, in scopul divinatiei – al aflarii viitorului, al calauzirii si al deslusirii secretelor. Desi, in Europa occidentala si de Est, necromantia ajunge sa fie larg raspandita abia dupa Iisus si incepand cu Evul Mediu timpuriu, in Egipt, in Persia, in Babilon, in Grecia antica si chiar la Roma este o practica samanica comuna, din cele mai vechi timpuri.

Iisus il invie pe Lazar

*

De cele mai multe ori, ritualurile necromantice presupun folosirea unor cercuri magice, a talismanelor, a focului, a hainelor si suvitelor de par care au apartinut celui ce urmeaza a fi invocat. Cel mai vechi text scris care pomeneste necromantia este celebra „Odiseea” a lui Homer, epopee care a aparut in jurul anului 700 i.Hr. Sub tutelajul nimfei vrajitoare Circe, Ulise face o calatorie in tenebre, in lumea lui Hades, zeul imparatiei subpamanete, pentru a invia spiritelor celor morti, in speranta ca va afla de la acestia detalii pretioase despre drumul pe care trebuie sa-l urmeze pentru a se intoarce acasa. Ulise nu este in stare sa faca singur vrajile necesare si are nevoie de ajutorul mai multor camarazi. Homer descrie aici un ritual specific de necromantie – probabil, destul de obisnuit in vremea sa – care presupune o anumita ora din cursul noptii, o groapa de foc, sange de animale (oferit in sacrifiu duhurilor) si o serie de rugaciuni atat pentru spirite, cat si pentru zeii subpamanteni.

Nimfa Circe

*

Uimitor, un alt episod celebru de necromantie clasica este prezent chiar in Biblie, in Vechiul Testament, in 1 Regi, 28:3-25. Aflandu-se intr-un impas politic si fiind bantuit de viziuni profetice pe care nimeni nu era in stare sa i le interpreteze, regele Saul il invoca pe Samuel printr-un act de necromantie savarsit de vrajitoarea din Endor.

„Murind Samuel, l-a plâns tot Israelul şi l-au îngropat în Rama, cetatea lui. Saul însă izgonise pe cei ce chemau morţii şi pe ghicitori din ţară. S-au adunat deci Filistenii şi s-au dus de şi-au aşezat tabăra la Şunem; şi-a adunat şi Saul tot poporul lui Israel şi şi-a aşezat tabăra pe Ghilboa. Văzând însă Saul tabăra Filistenilor, s-a spăimântat şi s-a tulburat tare inima lui. Şi a întrebat Saul pe Domnul, dar Domnul nu i-a răspuns nici în vis, nici prin Urim, nici prin prooroci. Atunci Saul a zis slugilor sale: „Căutaţi-mi o femeie vrăjitoare, ca să merg la ea s-o întreb”. Iar slugile i-au răspuns: „Este aici în Endor o femeie vrăjitoare”. Apoi şi-a dezbrăcat Saul hainele sale şi a îmbrăcat altele şi s-a dus el însuşi cu doi oameni şi au venit la femeie noaptea; şi i-a zis Saul: „Rogu-te, ghiceşte-mi chemând un mort şi scoate-mi pe cine îţi voi spune eu!„” Duhul lui Samuel este iritat de aceasta invocare, dar ii profeteste lui Saul, anuntand infrangerea si moartea sa si a fiilor sai, chiar a doua zi – eveniment care se petrece exact asa cum este prezis

„Saul si vrajitoarea din Endor”, tablou realizat de pictorul englez Benjamin West in 1777.

*

Pentru a impaca aceasta manifestare a artei negre, deloc specifica Bibliei, cu dogma care incadra necromantia in randul actelor Necuratului, invatatii evrei, rabinii, au format teoria conform careia spiritele mortilor se mentin in apropierea corpului si a lumii mundane vreme de un an de la moarte, interval in care, prin tehnici magice speciale, spiritul poate intra in contact cu cei vii. (Trebuie spus ca Kaballah, scoala de gandire care se ocupa cu intelegerea misticismului iudaic, este mult mai deschisa magiei decat orice Biserica crestina, din iudaism nascandu-se si celebra legenda a Golemului, creaturi faurite si invocate din elemente lipsite de suflet, care se supun orbeste celui care le-a chemat.) Desi nu exista un consens general in ceea ce priveste actul biblic de necromantie, unii apologeti crestini afirma, pe de alta parte, ca este imposibil ca oamenii sa convoace spiritele, iar ceea ce s-a intamplat cu Saul si Samuel a fost un act singular, savarsit de Dumnezeu sau cu voia lui Dumnezeu. Intr-un fel, o astfel de viziune este justificata. Desprins din contextul general al dogmei crestine, pasajul biblic cu pricina ar sugera ca oricine, oricand, poate invoaca spiritele prin acte vrajitoresti.

In ciuda faptului ca ganditori de renume, precum da Vinci sau Galilei au demonstrat inconsistentele din acest domeniu magic (plus, sa nu uitam, de persecutia constanta la care a fost supusa de Biserica Catolica), in Evul Mediu, mai ales in timpul Renasterii, necromantia a ajuns o idee cu o larga raspandire in superstitiile si in folclorul european, in forma ei de atunci fiind precursoare directa a controversatelor sedinte de spiritism din secolele XIX-XX si, inclusiv, a celor din zilele noastre.

Surse: Istoria credintelor si ideilor religioase, Mircea Eliade; Religiile lumii, Jean Delumeau, Wikipedia

*

Citeste si Maratonul Fenomenelor Paranormale