Tudor Vladimirescu – Domnul din inima oltenilor

Figura centrala a revolutiei a fost Tudor Vladimirescu, pe care
poporul l-a indragit, l-a sustinut si l-a aclamat ca pe
conducatorul – pentru scurt timp – al Valahiei, sub numele de
domnul Tudor – desi, asa cum veti vedea, el nu intentiona sa fie
„domn”, domnitor, in acceptia de atunci a termenului. Rascoala a
fost infranta dar, paradoxal, una dintre cele mai importante
revendicari ale revolutionarilor si-a gasit implinirea: din anul
urmator, jugul domniilor fanariote a fost inlaturat, iar
Principatele Romane au dobandit „domni pamanteni”.
Revendicarile revolutionarilor au fost cuprinse in
cunoscuta Proclamatie de la Pades, dar si in scrisori adresate
Inaltei Porti, in care se cereau imbunatatiri sociale si schimbari
politice in ceea ce priveste numirea conducatorilor Tarii
Romanesti. Miscarea a capatat amploare odata cu afilierea
la miscarea de eliberare a grecilor – Eteria.Tudor Vladimirescu a
incercat sa coopereze, in plan militar, cu Alexandru Ipsilanti,
conducatorul Eteriei in Principatele Romane si devenit, ulterior,
epitrop general al miscarii.

Eteristii sperau sa capete sprijinul Rusiei; ajutorul politic si
militar al acestei mari puteri europene ar fi fost hotarator pentru
sporirea sanselor de reusita. Dar Rusia a dezaprobat miscarea de
eliberare a romanilor si a grecilor. In ciuda faptului ca acum nu
se mai puteau baza decat pe ei insisi, cei doi conducatori nu au
reusit sa colaboreze. In urma conflictului, Alexandru
Ipsilanti, care s-a dovedit un aliat primejdios, in care nu se
putea avea incredere, a hotarat sa scape de Tudor Vladimirescu.
Prin tradare, acesta a fost luat de la Golesti si ucis miseleste la
Tragoviste. Alexandru Ipsilanti, lipsit de sprijinul populatiei,
nemultumita de debandada si jafurile eteristilor lui, a fost invins
de turci la Dragasani, si-a vazut oastea destramata, miscarea de
eliberare a grecilor infranta si, in cele din urma, a fugit la
Viena unde, dupa cativa ani, a murit in inchisoare – nebun,
zice-se. Asa s-au desfasurat, in linii mari, evenimentele,
asa este descrisa revolutia de 1821 in cartile de istorie si cam
asta ne mai amintim din ceea ce am invatat la scoala.

• Redescopera adevarata istorie a romanilor
• Amintiri din Epoca de Aur

Tudor Vladimirescu – tablou de Theodor Aman

Insa aceasta revolutie, pe cat de scurta, pe atat de insemnata,
datorita contextului in care s-a petrecut, personalitatii
conducatorului ei si urmarilor pe care le-a avut, desi pare doar
„de interes local”, de fapt are un loc al ei in istoria Europei si
a lumii. De aceea, nu e lipsit de interes sa adaugam si cateva
lucruri pe care poate nu ni le mai amintim „de la orele de istorie”
– sau nu ne-au fost predate niciodata – si care largesc perspectiva
noastra asupra acestui eveniment.

Contextul
international

Privind de la departarea pe care le-o da trecerea timpului,
istoricii considera azi ca Revolutia de la 1821 nu a fost
doar o scurta miscare de revolta petrecuta intr-o marunta tara
europeana (asta era, pe atunci, Valahia). Ea se inscrie intr-o
miscare revolutionara mult mai larga, care s-a manifestat in lume
la sfarsitul secolului al XVIII-lea si in prima jumatate a
secolului al XIX-lea. In Europa, aceluiasi val
revolutionar ii apartin revolutia din 1830 din Franta si insasi
Eteria. Iar in lumea larga, aceeasi ampla miscare a dus la marile
revolutii din statele Americii de Sud, in urma carora numeroase
tari sud-americane si-au capatat independenta, emancipandu-se de
sub dominatia spaniola. Un fir istoric de solidaritate il leaga,
astfel, pe Simon Bolivar, figura centrala a miscarii de
independenta sudamericane, de Tudor Vladimirescu, eroul scurtei,
dar intensei miscari revolutionare prin care Romania s-a mai
apropiat cu un pas de obtinerea independentei fata de Imperiul
Otoman.

Simon Bolivar

Tudor

Desi ramas in istorie cu acest nume, neaos romanesc, el se iscalea
Theodor; daca vreti, aceasta diferenta marcheaza trecerea sa de la
starea in care s-a nascut (intr-o familie de tarani; ce-i drept,
instariti) la ceea ce a devenit prin educatie. Nascut in
jurul anului 1780, la Vladimiri (Gorj), Tudor Vladimirescu a fost
un om cu multa carte, dupa standardele de atunci.A urcat,
incet-incet, de la starea de copil de taran la cea de arendas de
mosii, apoi functionar al statului („vataf de plai”, echivalentul
functiei de subprefect), iar ulterior a devenit negustor, apoi
locotenent de panduri, pentru a ajunge, din pacate pentru foarte
scurt timp, in postura de carmuitor al Munteniei. Cariera
sa militara, datorita careia numele sau a ramas legat de cel al
pandurilor – trupe neregulate, un soi de „trupe de guerilla” – a
inceput prin participarea sa la razboiul ruso-turc din 1806-1812,
in fruntea unui corp de panduri olteni; acestia aveau sa formeze,
mai tarziu, nucleul ostirii cu care Tudor Vladimirescu a intrat in
Bucuresti pentru a sustine revendicarile miscarii revolutionare pe
care a condus-o.

Ofiter arnaut grec

Mai apoi, calatorind, a invatat mai multe limbi straine si a
dobandit, astfel, acces la invatatura Apusului, luand contact, in
acest fel, si cu ideile revolutionare care circulau pe atunci in
Occidentul Europei si care l-au inspirat sa porneasca miscarea de
desprindere a Valahiei de sub dominatia otomana. Desi numit
de popor „domnul Tudor”, de fapt el nu a intentionat sa fie
domnitor al Valahiei. In prima Scrisoare catre Poarta, se prevedea
ca domnitorul tarii sa fie numit in continuare de Inalta Poarta –
cu singura conditie de a fi „pamantean” – si sa conduca tara
impreuna cu Adunarea norodului – echivalentul unui Parlament -, iar
Tudor urma sa exercite guvernarea efectiva, avand deci functia unui
prim-ministru.

Documentele
revolutiei

Desi actul de care se aminteste cel mai des in legatura cu
revolutia din 1821 este Proclamatia de la Pades, el nu este
singurul important. In afara lui, revendicarile revolutionarilor
sunt cuprinse in mai multe documente: o scrisoare catre Inalta
Poarta, intitulata Cererile norodului romanesc (datata 23
ianuarie/4 februarie 1821 si care urma sa devina, practic,
viitoarea Constitutie a Tarii Romanesti), alte doua Proclamatii
(16/28 martie, 20 martie/1 aprilie 1821) si o a doua scrisoare
catre Poarta, precum si alte declaratii si scrisori ale lui Tudor
Vladimirescu, in care sunt consemnate obiectivele miscarii
revolutionare. Aceste documente cuprind principiile pe
care urma sa se intemeieze viitoare guvernare a Munteniei, daca
cererile revolutionarilor ar fi fost acceptate si s-ar fi produs
marile schimbari sociale si politice sperate. Ele cuprind
revendicari si propuneri privind fiscalitatea, invatamantul,
organizarea armatei, alegerea si numirea functionarilor. Din
analiza lor reiese existenta unui program pe termen lung, ce viza
modificari treptate ale ordinii politice si sociale existente,
realizarea gradata, in etape, a unor schimbari care sa largeasca
autonomia tarii.

Alexandru Ipsilanti

Daca Proclamatia de la Pades este redactata intr-un limbaj plin de
patos si de elan razboinic – menit sa mobilizeze poporul pentru a
participa la miscarea revolutionara – in schimb tonul altor
documente – si in special al scrisorilor catre Poarta – este
surprinzator de moderat si prevenitor. Desi cererile, prin
continutul lor, zguduiau ordinea stabilita, grija de capetenie a
lui Tudor Vladimirescu a fost aceea de a impiedica, prin orice
mijloace, o riposta armata din partea turcilor. El spera sa capete
ceea ce dorea pe cale diplomatica, bizuindu-se si pe sprijinul
altor state europene – privilegiile obtinute ar fi urmat sa fie
garantate de Rusia si Austria – si a incercat, pe cat a putut, sa
nu starneasca mania marii puteri suzerane.

Conflictul cu Alexandru Ipsilanti isi are originea si in
acesta preocupare. Intelegerea prevedea ca acesta, cu trupele sale,
sa treca Dunarea, iesind din tara, spre a nu starni furia
turcilor, in caz contrar romanii urmand, cu orice risc, sa se
dezica de eteristi, alungandu-i ei insisi din tara. Intre
armata de stransura a lui Ipsilanti – adunata de acesta in
Basarabia si formata din greci, albanezi, bulgari si altii, toti la
un loc alcatuind o oaste prea nedisciplinata si prea putin demna de
incredere – si imensele trupe militare pe care le-ar fi putut
trimite turcii in cazul in care ar fi fost provocati, este evident
ca Tudor Vladimirescu avea motive sa se teama mai mult de turci. La
cea mai mica greseala, tara ar fi putut fi ocupata, trecuta prin
sabie si transformata in pasalac, pierzandu-si si bruma de
autonomie de care se bucurase pana atunci.

Razboinic eterist

Avand nevoie de sustinerea boierilor, Tudor a evitat sa abordeze
frontal spinoasa problema a improprietaririi taranilor, temandu-se
ca aceasta i-ar putea determina pe boieri sa ii retraga sprijinul.
Ca sa ii tina aproape, Tudor a insistat, in documente, asupra
problemelor in care si boierimea autohtona avea un interes, in
special dreptul de a avea domni pamanteni.

Urmarile

Revolutia condusa de Tudor Vladimirescu a fost, intr-un
fel, paradoxala: desi a fost infranta, cel mai insemnat dintre
scopurile ei politice a fost atins. Incepand din 1822, atat in Tara
Romaneasca, cat si in Moldova, s-a ispravit neagra epoca a
domniilor fanariote, iar cele doua principate au capatat dreptul
de a avea – din nou, dupa mai bine de un secol – domni
pamanteni. Primii dintre acestia au fost Ioniţă Sandu
Sturdza, in Moldova (1822 – 1828) si Grigore Dimitrie Ghica
(Grigore al IV-lea Ghica, 1822-1828) in Tara Romaneasca. Desi
„mandatele” lor au fost marcate de un context politic european
foarte agitat si incheiate brusc si dramatic de razboiul ruso-turc
din 1828-1829, urmat de o perioada de ocupatie ruseasca in
principate, trecerea de la domniile fanariote la cele pamantene a
fost una dintre cele mai importante izbanzi politice din istoria
Romaniei – inca un pas catre independenta.