Poveste de la inceputul timpului (III)

Dusmanii nevazuti ai oamenilor

CITESTE AICI PRIMA PARTE A CALATORIEI EPICE
A LUI CHIDON

• Hattie McDaniel, prima persoană de culoare recompensată cu Oscar. „Am făcut ce am putut. Restul…am lăsat…
• Maurice Jarre, unul dintre cei mai prolifici compozitori de muzică de film. Tatăl muzicianului Jean Michel…

CITESTE AICI PARTEA A II A CALATORIEI EPICE
A LUI CHIDON

Parasisem lacasul cel urias al zeilor cu o strangere de inima.
Daca acesta era doar inceputul, oare ce avea sa ne dezvaluie
calatoria noastra? Ktara devenea din ce in ce mai tacuta. Pe chipul
ei se citea o urma de ingrijorare si nici chiar siguranta pe care o
simtise pana acum langa mine nu parea sa o mai linisteasca. Ceva
nestiut se petrecea in inima ei, ceva ce o facea sa isi ascunda
gandurile pana si in fata mea. Stiam doar ca mergem catre o alta
urma lasata de zeii cei vechi, dar ce avea sa ne astepte acolo,
nici nu banuiam.

Trecusera ierni intregi de cand imi lasasem tribul, nici nu le mai
tineam socoteala. De fapt, lumea in care ma aflam nu parea
sa fi vazut vreodata albul zapezilor inghetate. Soarele
ardea totul si doar in jurul apelor puteai vedea palcuri de padure.
Si totusi, oamenii continuau sa traiasca aici in pace. Vanatul nu
era atat de bogat precum cel din tinuturile din care veneam eu, dar
cei de aici isi adunasera propriile animale pe langa colibe si isi
duceau traiul de pe urma lor. Isi sadeau singuri ierburile, in
functie de pozitia soarelui, si le culegeau semintele atunci cand
acelasi soare le-o spunea. Dar si ei se temeau. Se temeau atat de
tare incat isi ridicasera cel mai ciudat sat pe care l-am vazut
vreodata in viata pe care zeii mi-o harazisera.

La inceput, nu am vazut decat multimea pietrelor ce se ridicau
catre cer. Apoi, pentru ca femeia-vraci de langa mine iutise pasul,
conturul lor incepea sa se ridice din ce in ce mai mult.
Ingradituri de pietre, puse unele peste altele, colibe din
pietre acoperite cu plante uscate, si ridicaturi uriase, pe care
Ktara le numea turnuri, se ivisera in fata ochilor mei uluiti. Era,
fara indoiala, o asezare ce fusese atacata de multe ori. Dar ce
anume ii facuse pe acesti oameni sa isi ridice astfel de obstacole
pentru aparare si, mai ales, in fata cui? Ktara a vorbit
intr-un grai necunoscut cu unii dintre batranii tribului. Era
nelinistita, desi oamenii nu dadeau semne ca ar fi vrut sa ne
atace. Infatisarea mea li se parea fioroasa si, poate, aveau
dreptate. Eram singurul imbracat in blanuri de pe aici si, mai
mult, eram un adevarat urias pe langa cei din tribul de piatra.
Armele mele ii faceau sa se teama, dar si sa fie curiosi. Copiii
veneau pana aproape de mine, incercand sa ma atinga, dar fugeau
imediat ce imi intorceam privirea catre ei. Cu siguranta ca nu
vazusera un om venit din miazanoapte, asa cum nici eu nu le vazusem
neamul pana acum. Dar nu era timp pentru joaca. Nori negri se
strangeau iarasi asupra noastra. De dincolo de marginile de piatra
ce imprejmuiau tribul, pandea un pericol nevazut si ingrozitor.

Se lasa intunericul atunci cand Ktara s-a apropiat de mine si mi-a
vorbit asa cum nu o facuse niciodata. Batranii o avertizasera. Era
vremea strangerii semintelor, munca era aproape pe sfarsite. Din
departari, asteptau atacurile unei alte specii de oameni.
Ei le spuneau „trogloditi”. Erau ingrozitori la infatisare,
cu pielea aspra, cu chipurile fioroase si cu trupuri masive si
puternice pe care le purtau intotdeauna goale. Se spune ca traiau
in pesteri si in adancurile pamantului, in locuri nestiute de cei
ce iubesc lumina soarelui. Atacau intotdeauna pentru hrana
si nu se fereau sa ucida chiar si copiii. Se mai spune ca aceste
creaturi nu cunosteau mila, si pana si tribul mancatorilor de
oameni ar fi parut o nimica toata pe langa ei. In plus, erau cu
mult mai multi decat imi puteam imagina. In fata lor, zei si oameni
ridicasera deopotriva, inca din vremuri de demult, ingraditurile
uriase de piatra. Cat de curand, atacul lor ar fi trebuit sa
inceapa.

Si asa a si fost. Nu trecusera decat cateva nopti, atunci cand
sunete ingrozitoare, asemenea mugetulelor unei turme de
salbaticiuni, s-au auzit din intunericul noptii. Tipete
infricosatoare si o larma de nedescris rasunau in departari, iar in
jurul meu oamenii prinsera a se pregati, in liniste, de lupta. Era
ca si cum facusera asta de multe ori inainte de venirea mea. Iar eu
trebuia sa ii ajut. Moartea lor ar fi insemnat si moartea mea.
Mi-am apucat armele si am alergat degraba catre ridicaturile de
piatra. Prin „turnuri”, am alergat cat mai sus ca sa pot intelege
ceea ce se intampla si cine erau cei ce ne doreau moartea. Mi-am
facut loc cu greu prin multimea aparatorilor si am privit cerul
intunecat pana in departari. Parea ca luase foc, atat de multe erau
facliile trogloditilor si un fior ca de gheata imi strabatu
spatele. Oare aveam sa mai apucam zorii?

Arcurile se incordasera si, cand sagetile si-au luat zborul
cu un sunet ascutit prin intunericul noptii, am simtit ca si cum un
roi de insecte ucigatoare fusese eliberat catre cei ce traiau in
pesteri. Nu vedeam tintele dar, dupa gemetele si strigatele lor de
durere, stiam ca loveam cu totii in plin. Nu asta ne
bucura insa. Nu moartea catorva salbatici dintr-o mare de ucigasi.
Lupta nu era decat la inceput. Bratele imi zvacneau sub forta
arcului, insa trebuia sa continui sa trimit sagetile cu varful de
piatra, ascutit, catre atacatori. Ajunsesera la intrare si loveau
salbatic in portile de lemn ale satului. Nu ar fi durat mult si ele
s-ar fi prabusit in fata furiei lor. Am vazut atunci cum barbatii
tribului isi pregateau sulitele si topoarele din piatra, gata sa
infrunte un pericol ce ii putea trimite pe toti in lumea
spiritelor. M-am alaturat lor si, dupa privirile din jurul meu,
stiam ca sunt mai mult decat binevenit.

Lemnul portilor a cedat, asa cum ma asteptam, cu un sunet groaznic.
Prin intuneric am inceput sa vad siluetele trogloditilor si sa le
simt, parca, respiratia grea. Am lovit sec, fara sa privesc. Nu am
simtit decat cum corpul urias se inconvoia sub forta armei mele si
cum cadea, fara suflare, in colbul drumului. Nicicand nu luasem
parte la o lupta impotriva celor ce ne atacau satul de la marginea
lacului cel mare. Trecusera si ai mei prin asa ceva. Acum, ca
vroiam sau nu, trebuia sa fiu un razboinic asemenea celor din
tribul in care ma nascusem. Strigatul meu de lupta paru atat de
ingrozitor incat pana si atacatorii intoarsera privirile speriate.
Gustul sangelui trezise spiritul vanatorii si al mortii
dinlauntrul meu. Nu imi pasa daca as fi cazut. Nu vroiam decat sa
iau cu mine, printre umbre, cat mai multi salbatici. Am
luptat pana cand toporul s-a frant in carnea si oasele unuia dintre
trogloditi. Sulita s-a rupt si ea in altul. Cu bratele, cu dintii
si cu voia zeilor am ucis pe multi dintre ei. Ma purtam ca un nebun
si nici nu mai simteam loviturile primite. Trebuia sa ucid. Trebuia
sa fac asta pana cand soarele ar fi trimis primele raze de lumina.
Iar atunci cand zorii au venit, am inteles ca multi dintre ai
nostri trecusera, la randul lor, in lumea spiritelor. Dar trupurile
celor ce ne atacasera acopereau pietrele si drumurile in numar atat
de mare, incat parea ca triburi intregi isi pierdusera viata.
Luptaseram toti cu curaj, Luptaseram pentru viata noastra, intr-o
inclestare din care nu putea iesi decat un singur invingator. Era,
asa cum aveau sa spuna batranii, o lupta cum nu se mai vazuse din
vremuri stravechi. Iar numele meu, pe care Ktara il rostise
in mijlocul lor, era pomenit acum cu mandrie…
„Enchidon, razboinicul!”. Devenisem un
razboinic, un aparator al celor slabi…asa cum ma pregatisera cei
din tribul parintilor mei inca din copilarie. Simteam ca umbra
batranului vraci, din satul meu inghitit de ape, ma privea si ea cu
bucurie.

Si mai stiam ca drumul imi era aproape de sfarsit. Trebuia sa mai
fac un ultim pas pentru a ajunge in locul in care Ktara prezisese
ca voi afla toate raspunsurile pe care le cautam…

Cine imi erau zeii?

Ne-am luat ramas bun cu inima stransa de la cei din tribul de
piatra. Ne simtisem de-ai lor si ei ne simtisera ca pe unii de-ai
lor. Ne varsasem sangele impreuna si moartea atator oameni ne unise
pentru totdeauna. Darurile lor erau atat de multe, incat abia
puteam sa le mai ducem. Ne daruisera tot ceea ce ne-ar fi trebuit
pentru a ajunge la ultimul taram din calea noastra. Dar lucrurile
pe care le aflasem de la ei faceau mai mult decat orice alt dar. In
seara de dinaintea plecarii, batranii ne-au chemat, pe mine si pe
Ktara, in coliba inteleptilor pentru a ne spune o parte a ceea ce
se intamplase cu zeii pe care ii cautam.
Se zice ca, in vremuri stravechi, ei traisera alaturi de
oameni si chiar inaintea lor. Ii invatasera arta mestesugurilor, a
construirii colibelor din piatra si a cultivarii ierburilor cu
seminte miraculoase. Ii invatasera pe oameni sa isi construiasca
ambarcatiuni si le lasasera arta imblanzirii animalelor. Nimeni nu
stia de unde veneau acesti zei decat, poate, oamenii din locul spre
care ne indreptam si in care, zice-se, se aflau cele mai mari
lacasuri ale vechilor zeitati.

Tot demult, spuneau batranii, alaturi de zei, pe pamant, se
preumblau uriasii. Si ei isi facusera lacasurile lor, sub
forma pietrelor uriase, asezate in cercuri, asemenea unor colibe
imense neacoperite. Si acesti uriasi intrasera, nu odata, in lupta
cu zeii. Au fost multi oameni care i-au urmat, manati de dorinta de
a lua bunurile altora, iar inclestarile dintre ei au fost
ingrozitoare. La finalul luptelor, uriasii pierisera, dar raul
lasat de ei in urma intrase cu mult in inima oamenilor si a
trogloditilor. Zeii, scarbiti, isi parasisera lacasurile si se
refugiasera in largul marii celei mari, pe o insula, iar de atunci,
nimeni nu mai stia nimic despre ei. Poate doar pazitorii ultimului
lor lacas, cei catre care ne indreptam si noi…

Am plecat atunci pe un drum fara intoarcere. Stiam, in inima mea,
ca voi afla raspunsuri pe care nimeni nu si le inchipuise vreodata.
Nu ma mai simteam un salbatic, dar intelegeam cat de mica fusese
lumea din care plecasem. Pamantul insemna cu mult mai mult
decat vanatoarea si asigurarea hranei celor de un sange cu mine. El
avea curand sa isi deschida tainele in fata mea, iar Ktara nu facea
decat sa imi confirme simtirile. Au trecut multe nopti si
zile in care am calatorit alaturi de femeia-vraci catre marele
lacas al zeilor. Alte si alte tinuturi noi se perindau sub pasii
nostri si lumi nestiute treceau, una dupa alta, prin fata ochilor
nostri. Nisipul incepea sa se intinda dincolo de ierburile inalte
si de copacii singuratici din fata noastra. Nimeni nu stiuse sa ne
spuna ce se gasea dincolo de nisipuri. Pentru ca nimeni nu ajunsese
pana acolo.

Primii care ne-au intampinat au fost niste oameni ciudati,
cu trupurile si fetele acoperite de tesaturi. Nu li se vedeau decat
ochii si mergeau alaturi de aceleasi animale cu umflaturi pe spate.
Spuneau ca ne aflam pe un taram pe care ei il stapanesc inca de la
facerea pamantului si ca, atata vreme cat nu suntem ostili, putem
calatori in voie. Se aflau vesnic pe drum, dormind in
colibe de piele pe care le strangeau in zori pentru a le aseza din
nou, in alt loc, la lasarea intunericului. Se aflau mereu in lupta
cu trogloditii, cei al caror numar il dusesera pana aproape de
disparitie. Ii vanau asemenea salbaticiunilor pana in strafundul
pamantului si nu le lasau o clipa de pace. Raul adus de ei pe
pamant era prea mare. Si tot oamenii cu fetele acoperite ne-au
indrumat catre raul ce mare, datator de viata, la malurile caruia
se aflau lacasurile zeilor.

Pe spiritele stramosilor mei, nicicand nu am vazut minune mai mare
decat muntii stralucitori ai zeilor! Nimic nu se putea asemana cu
ceea ce vedeam. Acestea nu erau lacasuri, ci munti
adevarati, ciopliti de mana unui zeu iscusit, pentru ca niciunul
dintre oamenii pe care ii cunoscusem vreodata nu stia sa ridice
asemenea lacasuri. Munti uriasi, strajuiti de un animal din piatra,
acoperiti de straturi luminoase, luceau atat de puternic in bataia
soarelui, incat nimeni nu i-ar fi putut privi in timpul
zilei. Oameni pasnici locuiau in colibe saracacioase pe
marginea raului cel mare, alaturi de lacasurile zeilor, si ei ne-au
dus catre vracii lor. Era timpul sa aflu ceea ce cautasem
indelung… Ktara le povestise intamplarile prin care trecusem inca
de la revarsarea apelor, iar ei o ascultasera cu atentie, fara sa o
intrerupa. Le-am daruit imaginea „mamei tuturor creaturilor” si nu
mica mi-a fost mirarea atunci cand au recunoscut-o. Abia atunci,
cel mai varstnic dintre ei incepu sa vorbeasca. Glasul sau facea ca
povestea sa para si mai grava si nu aveam nicio indoiala ca nu ar
fi spus adevarul.

Zeii isi parasisera, intr-adevar, locurile in care
salasluisera printre oameni. Dar zeii nostri erau, si ei, tot
oameni. Nu erau nemuritori desi, in timpuri pe care nimeni nu si le
mai aducea aminte, gasisera leacurile tuturor bolilor pamantului.
Traiau indelung, stapanind arta vindecarii, a zborului si a altor
mestesuguri inca neinvatate de noi. Dar erau si ei oameni.
Ca asa a fost o dovedeste faptul ca toti au pierit. Zeii pe care eu
ii cautasem atata vreme pierisera pana la unul in ceea ce si eu
traisem. Insula lor se scufundase in mare in urma unei cutremurari
groaznice a pamantului, dar asta se intamplase cu mult inainte ca
parintii parintilor parintilor nostri sa se nasca. Oamenii le
vazusera suferinta, dar nu ii putusera ajuta. Insula lor pierise
si, odata cu ea, pierisera si toate tainele lor. Ceea ce lovise
tribul meu ii ucisese, demult, si pe zeii pe care ii cautam. Tot
ceea ce trebuia sa fac acum era sa iert si sa imi ingrop mortii in
adancul sufletului.

Am iesit din coliba lor fara sa privesc inapoi. Vedeam femeile cum
intindeau acelasi praf alb, obtinut din seminte, pe pietrele
incinse de soare. Vedeam barbatii prinzand pestii din rau cu plase
uriase facute din tesaturi si cu sulite subtiri si ascutite. Vedeam
copiii razand si alergand printre copacii cu fructe ciudate,
inghiontindu-se si tipand de fericire. Nu, nu acestia erau zeii pe
care eu ii cautasem. Zeii cu care eu vroiam sa vorbesc erau mai
sus, dar unde?

Nu am simtit cand batranul a pasit in spatele meu. Ma urmarea
atent, in liniste, si stia ca in sufletul meu se dadea o lupta
neobosita. Mi-a rostit, in graiul meu, incet, fara sa il auda
cineva: – Dincolo de nisipuri, catre rasarit, se afla
ceea ce cauti tu. Acolo vei gasi raspunsul. Trebuie, insa, sa te
duci singur. Femeia-vraci nu te mai poate insoti de acum. Acolo se
afla un om la fel de puternic ca si tine. Trebuie sa mergi sa il
infrunti si sa il insotesti. Ramai cu bine, Enkidu! Spiritele fie
cu tine…

Dar aceasta calatorie este o alta, cu totul alta, poveste!

CITESTE SI:

• Poveste de la inceputul
  timpului
  
• Poveste de la inceputul timpului
  (II)
  
• Cele mai vechi 10 lucruri de pe
  Terra
  
• Marele Sfinx de la Giza ascunde inca multe
  secrete
  
• Misterele Egiptului
  antic
  
• Tuaregii – poporul care refuza sa
  piara