Poveste de la inceputul timpului

Potopul

Nu intotdeauna am fost un pribeag. La inceput, inainte
ca zeii sa ne pedepseasca, eram un vanator. Unul iscusit
chiar. Puteam dobori singur uriasii imblaniti din pesteri si din
paduri, la fel de bine cum puteam culca la pamant salbaticiunile
iuti ca vantul si pasarile care se inalta catre ceruri. Nu ma
temeam sa intru in barlogul stapanilor padurii, atunci cand isi
dormeau somnul cel lung de peste iarna, si sa ii strapung cu
sulitele din lemn auriu, cu varful ascutit facut din cea mai buna
piatra. Eram un aparator pentru cei din satul meu de langa lacul ce
mare si, cat de curand, ar fi urmat sa fiu initiat in randul
razboinicilor. Zeii au avut, insa, un alt plan pentru
mine.

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Pamantul se schimba. O simteam cu totii, desi ne era teama sa o
spunem cu voce tare pentru a nu mania si mai mult spiritele.
Vanatul era din ce in ce mai rar, iar norii se strangeau tot mai
des asupra tribului nostru. Batranii spuneau ca purtam vina
uciderii gigantilor blanosi cu colti uriasi de fildes, din oasele
carora se construiau odinioara sate intregi si din carnea carora
puteai hrani un trib pentru o iarna intreaga. Nu vazusem niciodata
unul. De fapt, de generatii, nimeni nu le mai daduse de urma. Ii
mai vedeam doar in pesterile sacre, unde stramosii le desenasera
imaginile pe peretii de stanca. Mergeam acolo ori de cate ori
natura murea si aparea prima zapada. Aprindeam focuri si ii chemam
din nou pe campiile noastre. Vraciul se lasa patruns de
spiritele salbaticiunilor si isi lasa urmele palmelor pe pereti,
alaturi de cele ale multimii de vraci de dinainte de timpul nostru.
Cantecul lui si umbrele aruncate de limbile focului faceau acei
uriasi sa se miste parca din nou, iar speranta noastra
renastea. Dar, iarna si vara, asteptarea era in zadar. Ei
nu mai veneau si se parea ca, odata cu ei, pleaca si celelalte
salbaticiuni. De fiecare data, ne avantam tot mai departe in
cautarea vanatului si, la final, asta mi-a fost si scaparea.

Oh, zei! Nicicand nu voi putea uita acea zi, in care tot ceea ce
imi era drag a disparut fara urma. Trecuse inca o iarna, iar hrana
pe care o pastrasem in pamantul tare si inghetat era pe terminate.
Iarba incepea sa rasara, semn ca vanatorii trebuiau sa porneasca
iar pe urmele salbaticiunilor, si toti ne gandeam la departarile in
care ar fi trebuit sa ajungem in cautarea lor. Nu stiam ca
nu aveam sa ne mai intoarceam vreodata. Vraciul a dansat
toata noaptea, chemand spiritele padurii si ne-a daruit, noua,
vanatorilor, imaginea din piatra a „mamei tuturor creaturilor”,
zeita fara de chip, cu pantecul larg si formele rotunde. Ea ar fi
trebuit sa ne asigure o vanatoare imbelsugata si hrana destula
pentru a trece inca o iarna. Dar poate ca vraciul stia ceea ce avea
sa se intample. Vanatul nu se aratase in viziunile sale.
Mi-a spus doar ca spiritele sunt alaturi de mine si ca, in
curand, aveam sa aflu lucruri pe care nimeni altcineva nu le mai
cunoscuse.

Mi-am parasit atunci tribul si am privit pentru ultima oara apele
albastre ale lacului langa care copilarisem. Vraciul, alaturi de
copiii si femeile noastre, ne-a condus pana departe, urandu-ne sa
ne intoarcem toti teferi. Am mers, apoi, alaturi de ceilalti
vanatori, cale de multe zile si nopti, pana cand muntii cei inalti
si padurosi ne-au aparut in toata maretia lor. Aici, in
intunecimile padurii, ar fi urmat sa infruntam salbaticiunile si sa
asiguram hrana celor de un neam cu noi. Am adus ofrande spiritelor,
asa cum faceam de fiecare data inainte de a patrunde in padurile
fara de sfarsit, si am cautat o grota in care sa ne petrecem
noptile, feriti de primejdii. Dar in fata pericolului ce
avea sa vina nu exista scapare. Asa s-a intamplat ca
intr-una dintre nopti, atunci cand venise randul meu sa ingrijesc
focul si sa pazesc intrarea in pestera, pamantul a inceput sa se
schimbe. In aer se simtea parca mania zeilor. O liniste adanca
inghetase padurea si nici urletele animalelor, nici cantecul
pasarilor, nici macar zgomotele micilor insecte nu se mai auzeau.
Copacii incremenisera si doar vantul abia se auzea printre frunzele
intunecate. Atunci a inceput totul.

Intai, s-a auzit un zgomot asurzitor, ca si cum toate fiintele
pamantului ar fi tropotit intr-o fuga nebuna. Apoi, muntele
prinse a mugi asemenea unui animal ranit de moarte, iar pamantul
incepu a se ridica si a se lasa ca si cum o mana uriasa l-ar fi
framantat cu furie. Arborii cadeau in gurile uriase ce se
cascau in piatra, stancile intrau in pamantul crapat si muntii
pareau sa danseze intr-un dans nebun si ucigator. Am fost aruncat
ca o frunza peste pietre si, atunci cand mi-am revenit, am inteles
ca niciunul dintre vanatorii tribului meu nu mai era in viata.
Pestera in care se ascunsesera nu mai exista. In locul ei nu
ramasese decat o gramada de stanci, aruncata salbatic peste
trupurile celor de un sange cu mine. Insa raul cel mare nu venise
inca.

O ploaie, cum nu mai vazusem nicicand, incepu sa toarne cu furie
peste ceea ce ramasese in urma maniei zeilor, iar gandul mi-a
zburat imediat la cei ramasi acasa. Am inceput sa alerg pe drumul
de intoarcere, fara oprire, manat doar de dorinta de a-i vedea
teferi. Prin ploaia care nu avea sa se opreasca timp de multe nopti
si zile, am alergat neintrerupt pana cand am ajuns la marginea
ultimei inaltimi. De acolo ar fi trebuit sa vad pana in departare
si pana la marginea lacului nostru. Dar campiile si
dealurile verzi nu mai erau. Nu mai era nici lacul si nici urma de
om nu parea sa se vada. In locul a tot ceea ce fusese verde pana
mai ieri, nu mai era decat o intindere uriasa de apa care crestea
in continuare, vazand cu ochii. Trupuri fara de viata, de
oameni si animale de-a valma, pluteau la suprafata si inaintau
odata cu suvoiul de neoprit. Atunci am inteles ca din tribul meu si
din celelalte triburi, fie ele razboinice sau pasnice, nu mai traia
nimeni, iar groaza de a fi ramas singurul om de pe pamant m-a
cuprins pentru intaia data. La ea se adauga si cea de a fi inghitit
de apele care cresteau zi de zi, noapte de noapte, fara a da vreun
semn ca se vor opri vreodata. In zadar am asteptat ca vreun om sa
se arate. In fiecare zi, trebuia sa ma afund tot mai mult in paduri
de teama valurilor ce veneau inspre mine, muscand din munte si din
pamant asemenea unei salbaticiuni turbate.

Nu mai era decat un singur lucru de facut. Sa caut pe acei
zei care trimisesera napasta asupra oamenilor si sa le cer
socoteala.

Oamenii ciudati de peste mare

Am asteptat ca ploaia sa se opreasca, ascuns prin grote,
hranindu-ma cu radacini si cu putinele fructe gasite prin paduri,
pentru ca, la prima raza curata de lumina, sa pornesc la drum.
Spre soare-rasare drumul imi era inchis de revarsarea de
ape, asa ca am ales sa ma indrept acolo de unde veneau suvoaiele,
spre miazazi. Stiam ca este un drum pe care nu ma voi mai
intoarce niciodata. Si de ce as mai fi facut-o? Nimeni si nimic din
ceea ce cunoscusem pana in ziua potopului nu mai exista.

Inarmat doar cu o sulita, am pornit la drum strabatand in cale
munti, dealuri si paduri pana la un rau urias ce parea sa imi
inchida din nou calea. Nu era insa piedica menita sa ma opreasca.
Tribul meu stapanea de multa vreme arta fabricarii barcilor
dintr-un trunchi de copac si, nu o data, in copilarie, fusesem
purtat pe apele lacului de catre barbatii care se indeletniceau cu
prinderea pestilor, a scoicilor si a altor vietati din
ape. Dar asta o faceau doar batranii si copiii. Noi,
tinerii, eram invatati sa manuim sulitele si arcurile in luptele
impotriva salbaticiunilor si a celor care incercau sa ne fure
bunurile. Am ales atunci un trunchi cazut si l-am impins in ape –
sa-mi fauresc o ambarcatiune ar fi durat multe nopti si zile – si
am lovit apa in nestire cu picioarele, pentru a ajunge la capatul
celalalt. Valurile ma purtasera mult, insa, inspre rasarit, asa ca
drumul ales era pierdut. Soarele ma insotea ziua, in timp ce
noaptea ma orientam dupa stele. Nu aveam cum sa gresesc. In timpul
vanatorilor, acestea erau astrele dupa care ne gaseam drumul, iar
ele nu ne inselasera niciodata.

Paduri intunecoase se intindeau cat vedeam cu ochii si munti noi,
nestiuti, se aratau in cale. In schimb, nu se intalnea nici urma de
oameni. Parea ca toti fusesera inghititi de ape. Atunci a
fost pentru prima data cand am simtit ca imi voi urma semenii in
lumea umbrelor. Dar nu a fost sa fie. Pesemne, zeii imi
conduceau pasii acolo unde vroiau ei. Lipsit de hrana, mancand doar
radacini si ierburi amare, puterile imi erau pe sfarsite. Zi de zi,
eram nevoit sa merg din ce in ce mai putin si nici urma de vanat.
Stiam doar ca trebuie sa continui, iar in fata mea se inaltau, de
acum, cei mai inalti munti pe care ii vazusem vreodata. Am inceput,
atunci, sa strabat inaltimile inzapezite, pe cararile
salbaticiunilor, sperand sa gasesc un singur om care sa fi scapat
furiei zeilor. Nimeni, insa, nu parea sa fi trecut vreodata pe
aici. Deznadejdea si teama ma cuprinsesera cu furie. Oare
eram singurul om de pe Pamant? Trebuia sa lupt sau sa aleg sa merg
alaturi de ai mei printre umbre? O grota imi fu adapost
pentru una dintre friguroasele nopti de pe munte. Ca hrana nu aveam
decat cateva radacini, iar focul era singurul care imi mai alina
singuratatea. Am adormit visandu-i pe cei dragi, sfarsitul lor
ingrozitor si intrebandu-ma de ce am fost eu singurul crutat. Fara
sa stiu, zeii aveau sa imi raspunda chiar in zorii zilei.

Ca vanator, puteam adulmeca vanatul de la distanta. Puteam intelege
urmele si puteam simti pana si cel mai mic zgomot. Cunosteam
fiecare glas al padurii si nu ar fi fost nimic care sa ma
surprinda. Pana si somnul imi era slab, astfel incat sa fiu
pregatit pentru orice atac. Dar, de aceasta data, nu am simtit
nimic. Cand am deschis ochii, am vazut ca eram inconjurat
de mai multi barbati cu infatisare ciudata, care ma priveau ca pe
un animal nemaivazut. Mainile mi-au fost legate cu o
impletitura din plante, aceeasi impletitura din care pareau facute
si vestmintele necunoscutilor. Vorbeau un grai strain si, din cate
intelegeam, se intrebau ce sa faca cu mine. Pe de o parte, ma
ingrozea gandul ca voi fi ucis si lasat prada salbaticiunilor. Pe
de alta parte, insa, nu puteam decat sa ma bucur de vederea unor
oameni dupa atatea nopti si zile in care statusem singur. Insemna
ca zeii nu ma parasisera. Au hotarat pana la urma sa ma lase in
viata si sa ma duca, asemenea unui animal legat, pana in tribul
lor, si ce trib nemaivazut aveau…

Totul imi parea necunoscut si nou. Nu intelegeam mare lucru din
ceea ce vedeam. Femeile lor scurmau pamantul pentru a
scoate un noroi galben. Apoi, il modelau si il aruncau in foc. Abia
dupa o noapte intreaga scoteau de acolo burdufuri asa cum nu
vazusem niciodata. O minune a zeilor, fara indoiala. Dar,
oare, la ce le foloseau? Nu erau mai bune burdufurile noastre din
piele? Cum ar fi putut sa alerge dupa salbaticiuni, purtand asa
ceva in brate? Dar ceea ce am inteles mai tarziu, si era si mai
misterios, era ca nimeni din acest trib nu parea sa mearga in
cautarea vanatului. Acesti oameni ciudati aveau, in schimb,
propriile lor salbaticiuni. Le tineau pe langa colibele de lut si
plante uscate, in ciuda coarnelor lor lungi si ascutite si, din
cand in cand, le mulgeau pentru a le lua laptele. Nu am inteles cum
reuseau sa il pastreze. Intregul miracol avea loc departe de ochii
mei, intr-o coliba a carei intrare era pazita. De acolo
ieseau femei care purtau in burdufuri laptele intarit pe care il
imparteau apoi tuturor. Era ca si cum incercau sa apere
misterul de cineva care incercase sa il mai fure in trecut.

Pe mine m-au tinut intr-o cusca, privindu-ma ca pe o ciudatenie,
temandu-se, poate, sa nu scap si sa nu ii atac. Intr-adevar, toti
pareau mai mici de statura si aveau pielea mai neagra decat a mea.
As fi putut dobori multi dintre ei fara prea mare cazna. Soarele ii
arsese, cu siguranta, dar atunci nu intelegeam de ce. Abia dupa ce
a trecut omatul si padurea a devenit din nou verde, am priceput
misterul lor. Oamenii de peste muntele cel mare culegeau
roadele ierburilor, seminte mici, pe care le adunau cu grija si le
strangeau in burdufuri. Totul sub un soare arzator, din zori si
pana in noapte. Era, fara indoiala, o munca chinuitoare.
In sat, femeile si copiii zdrobeau cu pietre semintele si faceau un
praf alb pe care il asezau cu grija intr-o coliba din mijlocul
satului. Oare ce faceau cu el? Aveau sa treaca multe nopti si zile
pana sa aflu. Acum, insa, ceva avea sa se petreaca si in mijlocul
acestui trib.

Nori negri si grei se abateau asupra celor ce ma tineau
prizonier. Barbatii discutau aprins, in jurul focului,
noapte de noapte, si toti aratau inspre rasarit. Isi pregateau
armele si faceau de straja cu randul. Ceva parea sa ii sperie. Toti
incercau sa puna la adapost hrana si nu isi mai lasau femeile si
copiii sa se indeparteze de sat. Cu siguranta, asta nu arata nimic
bun. Ii urmaream cu atentie si, parca, nici nu ma mai intrebam ce
avea sa se intample cu mine. Iar temerile lor s-au adeverit.

A fost nevoie de o singura noapte ca razboinici cu fata ascunsa,
veniti de niciunde, sa ucida pe cei care pazeau focul si care ar fi
trebuit sa ii trezeasca pe ceilalti. Totul s-a intamplat in
liniste, fara ca macar cineva sa auda un zgomot. Din cusca mea,
priveam inspaimantat si nu puteam scoate niciun sunet. Abia cand
toti pazitorii focului au fost ucisi, strigatul de lupta al
strainilor a izbucnit din toate piepturile. Armele lor au inceput
sa se agite si sagetile din arcurile lor puternice sa zboare inspre
acoperisuri. Parea ca se aflau peste tot. Au navalit ca
salbaticiunile in colibe, ucigand barbatii si legand femeile.
Dadeau foc lucrurilor care nu le erau de trebuinta, ca si
cum ar fi vrut sa stearga totul de pe fata pamantului. Cautau
hrana, iar atunci cand au gasit-o au izbucnit in strigate de
multumire. Pe mine m-au eliberat doar ca sa ma alature
celor care urmau sa ia calea rasaritului, alaturi de ei. Se vedea
limpede ca si pentru ei eram o ciudatenie, altfel m-ar fi ucis pe
loc.

La primele raze ale soarelui am pornit intr-un sir lung, femei,
copii si… eu, insotiti de ciudatii razboinici cu fetele
acoperite. Ne-au purtat cale de trei zile si nopti prin trecatori
si carari de munte, pana cand am ajuns la marea cea mare. Am
inteles ca acesta era mesajul zeilor si stiam ca aveam sa scap cu
viata. Ma adusesera pana aici, iar de acum incolo aveau sa imi
poarte pasii catre raspunsurile pe care le asteptam.
Strainii ne-au dus pe toti, asemenea animalelor legate,
pana la malul marii, acolo unde alti barbati asteptau alaturi de
ambarcatiuni cum nu mai vazusem vreodata. Trunchiuri de copaci,
cioplite atent si legate intre ele, impodobite cu o tesatura uriasa
umflata de vant, aveau sa ne poarte pe celalalt mal, la umbra unor
copaci nemaivazuti. Iar de aici, calatoria mea abia avea
sa inceapa…

CITESTE AICI CONTINUAREA POVESTII LUI
CHIDON, SALBATICUL CARE A SUPRAVIETUIT POTOPULUI

CITESTE SI:

• Potopul lui Noe – un episod care a schimbat
  istoria
• Top 10 Cele mai crunte pedepse
  divine
• Procesarea laptelui a inceput acum 8000 de
  ani
• Cele mai vechi 10 lucruri de pe
  Terra