Fiinta si timp

Devorati si bauti, cronofagi si cronopotatori

Ca sa reteze ghearele timpului si sa-i fenteze scurgerea inexorabila, Charles Baudelaire a inventat un mecanism galgaitor, de precizie elvetiana: „Trebuie sa fii mereu beat, asta-i tot; e singura problema. Ca sa nu simtiti groaznica povara a timpului care va frange umerii si va apleaca spre tarana, trebuie sa va imbatati fara ragaz. Cu ce oare? Cu vin, cu poezie sau virtute, dupa plac, imbatati-va numai! Si daca vreodata, pe treptele vreunui palat, prin iarba cea verde a unei vai, va veti trezi, iar betia va va fi deja imputinata sau de tot stinsa, intrebati vantul, valul, steaua, orologiul; tot ce alearga, tot ce geme, tot ce se rostogoleste, tot ce canta, tot ce vorbeste, pe toate acestea intrebati-le ce ora e. Iar vantul, valul, steaua, pasarea, orologiul va vor raspunde: e ora sa va-mbatati. Ca sa nu fiti sclavii martirizati ai timpului, imbatati-va, imbatati-va fara incetare cu vin, cu poezie, cu virtute, dupa plac.“ Cand ii spuneti cuiva ca minutele ii sunt numarate, nu faceti decat sa-i atrageti atentia ca viata ii e pe sfarsite. Numaratul clipelor e, in acest sens, un instrument care masoara distanta pana Dincolo, un cronometru al disperarii, un compas cu un brat alb si unul negru, unul in viata, celalalt in moarte, un mecanism care inregistreaza cadenta in care expiram. in lumea cealalta, deodata, ceasurile isi pierd rostul. Un orologiu in Paradis e un nonsens, pentru ca acolo fericirea, ca si timpul, sta cu bratele incrucisate. Jos, in Infern, ideea ca o cazna poate avea durata o face mai suportabila, or, printre bolgii si fum de pucioasa, penitenta nu trebuie sa-si lase banuit sfarsitul. Poetul, el insusi un sensibil ceas (clepsidra, seismograf, cronograf) al fiintei, ofteaza din toti rarunchii cand vine vorba despre ceasuri si timpul ce se duce, astfel ca, din Antichitate si pana azi, nu inceteaza, precum Virgiliu si al sau Fugit irreparabile…, sa ingane aceleasi melancolice refrene: Dum loquor, hora fugit (in timp ce iti vorbesc, timpul fuge), Fugit hora, ora (Ora fuge, roaga-te), Dum petis, illa fugit. Quid auspicis? Fugit. (in timp ce cauti ora, ea fuge. Unde te uiti? Ea fuge.), Tempus fugit velut umbra (Timpul fuge ca umbra), Ut hora sic dies nostri super teram (Zilele noastre pe pamant trec precum o ora), Quota sit hora petis, dum petis hora fugit (in timp ce intrebi ce ora e, ora a fugit), Ut cupsis, sic vita fluit, dum stare videtur (Precum umbra acului trece viata, parand ca sta nemiscata). Fie ca fugit, fie ca fluit, timpul il opreseaza pe poet si-i da masura apropierii de moarte. in poemul Erat hora, Ezra Pound pare recunoscator clipei prezente si spune raspicat: „Thank you, whatever comes.“ Ghimpele melancoliei nu intarzie insa sa raneasca epiderma sufletului, cateva versuri mai incolo: „Nay, whatever comes/ One hour was sunlit and the most high gods/ May not make boast of any better thing/ Than to have watched that hour as it passed.“

• De ce azbestul încă apare în unele produse cosmetice?
• Oamenii de știință au creat cele mai subțiri spaghete din lume

Les horloges, splendidul poem al simbolistului Emile Verhaeren, pare a fi un delicat muzeu al ceasurilor, dar, in fapt, deschide usa unei case a groazei. Fiindca totul este negru aici, iata-l in traducere, in vers alb: „Noaptea, in linistea neagra a salaselor noastre,/ Carje si bastoane care se incaiera, acolo;/ Urcand si dand buzna jos pe scara orelor, orologiile, cu pasii lor;// Naive emailuri indaratul geamului, embleme/ si flori de-odinioara, cifre subtiri si batrane/ Luni ale coridoarelor pustii si palide/ Orologiile, cu ochii lor// Sunete moarte, note de plumb, ciocane si pile/ Dugheana din lemn a cuvintelor ipocrite,/ si flecareala a secundelor marunte,/ Orologiile, cu vocile lor;// Teci de stejar si borne de umbra,/ Sicrie implantate in zidul de gheata,/ Stravechi oase ale timpului pe care le rontaie numararea,/ Orologiile si spaima lor;// Orologiile/ darze si atente,/ Asemenea slujnicelor batrane/ Care schioapata in saboti sau luneca,/ Orologiile pe care le descos/ imi strang frica in chingile lor.“ Prezente fantomatice venite din adancul timpului (cuvintele care ritmeaza poemul sunt: „stravechi“, „batran“ si „odinioara“), orologiile sunt niste tuneluri dinspre azi spre ieri. Desi fac zgomot de carje numarand clipele de-acum, ele le amintesc, intr-o zarva lugubra, pe cele care s-au scurs. Au ochi si gura si sperie gandul. In schimb, printre lesinuri conachiene, distinsul si jalnicul domn Iacob Negruzzi, in poema Orologiul, vorbeste despre mecanismul de masurat timpul ca despre un prieten cu tolba plina de comizeratie: „Nime nu stie ce chin ma arde,/ Ce griji framanta aprinsu-mi gand/ Orologiul singur din ceea parte/ Rasuna jalnic din cand in cand…// Orologiu jalnic, cine esti oare?/ Ah! esti amicul ce ma iubesti,/ Tu vii a-mi face dulcea ‘ntrebare:/ Sarmane bolnav, cum te gasesti?“ Desi este amicul poetului suferind si il iubeste, cu minutarul sau cu tot, orologiul continua sa scoata dangate morbide (pentru ca jalnic, aici, inseamna plin de jale). Ceasurile, ornicele si ceasornicele raman efigiile prin care poetul ne evoca faptul ca timpul devora tot, nu doar faptura noastra de carne, ci si plasmuirile noastre cele mai temerare, ca viata este, precum in Ecleziast, „desertaciune a desertaciunilor“ si „vanare de vant“ sau ca, vorba lui Eminescu, „Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri/ si niciodata n-or sa vie iara/ (…) Pierdut e totu-n zarea tineretii/ si muta-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea… ma-ntunec!“

Singura forma de a rapune timpul, in afara extazului potatoric sugerat de Baudelaire, este, pentru poeti, sa-l ia peste picior, sa-l devore, cu sarcasm, inainte de a fi devorati. Exista metoda Jacques Prévert, la care timpul e tavalit prin cuvinte, prajit la foc cu valvatai ludice si inghitit pe nemestecate: „Le temps nous égare, le temps nous étreint, Le temps nous est gare, Le temps nous est train“ (din pacate, intraductibil). Cam asa se joaca si un nepoet, William Camden, care spune ca, in esenta: „Cine are timp si sta in asteptarea timpului isi pierde timpul.“ Dimitrie Anghel si St. O. Iosif gandesc poetico-financiar, reducand drama scurgerii timpului la vechea esenta aforistica potrivit careia „Time is money“: „Cu svartul meu stau singur si e pustiu localul./ Pe-un scaun laturalnic sta dus pe ganduri talul./ Un chelnar dormiteaza cu coatele pe masa./ Patroana, ca un Buddha, troneaza sus, la casa,/ Umpland cu cifre golul fatalului registru…/ Prin ochiul lui de sticla, ca un ciclop sinistru,/ Ceasornicul deasupra ii cata peste umar…/ Banuitor scruteaza al sirurilor numar/ si vede ca in vreme ce-si misca-a lui pendula,/ Treptat si capitalul sporeste cu o nula…“ Ca sa nu-i ramana vreun os al timpului in gat, poetul Ion Stratan (un ceas cu duh care mergea etern fara sa fie intors) se hotarase, cu multi ani in urma, sa-si deschida la Ploiesti o ceasornicarie care sa se numeasca Irreparabile tempus. Tot el, mergand pe urmele Jocului secund al lui Ion Barbu („Din ceas, dedus adancul acestei calme creste,/ Intrata prin oglinda in mantuit azur,/ Taind pe inecarea cirezilor agreste,/ in grupurile apei, un joc secund, mai pur“), isi anunta plecarea ricanand si uitandu-se la incheietura la care nu se afla nici urma de ceas: „Din ceas deduc ca trebuie sa ne despartim.“ Vincent Roca, mai hotarat decat oricare altul, isi cere scuze pentru crima: „Desi n-am nimic impotriva lui, din cand in cand imi vine sa omor timpul.“ In momentele de criza, cand vi se pare ca timpul chiar nu mai are rabdare, se poate opta si pentru varianta smecher-cogitativa, cand poti face, precum Paolo Coelho, pana si timpul sa stea in loc si sa se cruceasca cu mainile sale ca doua boabe de aer: „Ati intalnit vreodata pe cineva care sa se intrebe de ce ácele ceasornicului se invart intr-un anume sens si nu in sens contrar?“ (Veronica se hotaraste sa moara). Adanc precum o gaura cosmica de vierme: daca Alain Bosquet spunea ca „isi petrece tot timpul incercand sa inteleaga timpul“, ii voi replica, avandu-l in gand tot pe Coelho, ca „imi petrec tot timpul incercand sa inteleg tampul“.

Cronica optimistului: ceasul ca stimulent al intelepciunii

Pana in momentul in care Salvador Dali a inventat cea mai bleaga figuratie metafizica a ceasului din epoca moderna (id est: ceasurile moi), au existat, asa cum spuneam, numeroase unelte de pescuit timpul. Gnomonul, instrument folosit in copilaria umanitatii pentru masurarea variatiilor de lungime si inaltime ale unui obiect (in functie de umbra mobila proiectata de un stilus pe un ecran), urmarea miscarea Soarelui si putea indica ora (aproape) exacta. Cunoscut in Antichitate de chinezi, de egipteni si de indienii din America Centrala si aflandu-se la originea celor dintai descoperiri astronomice, gnomonul simbolizeaza, potrivit lui Jean Chevalier si Alain Gheerbrant (Dictionarul de simboluri), „orice instrument de masura care inlesneste patrunderea secretelor timpului si spatiului, precum si accesul la cunoastere“. Clepsidra, un instrument care, azi, mai masoara doar timpul in care niste oua raman moi dupa fiert, a avut un prestigiu coplesitor. in opinia cercetatorilor anterior citati, ea simbolizeaza „a vremii curgere eterna, sfarsitul ineluctabil al vietii omenesti, dar si o posibilitate de rasturnare a timpului, o intoarcere la origini“. Forma clepsidrei, cu cele doua baloane ale sale, evoca analogia dintre sus si jos si necesitatea de a o rasturna pentru ca scurgerea sa se produca invers. De aceea, atractia se exercita in jos, „afara doar daca oferim o rasturnare in felul nostru de a vedea si de a actiona“. Vidul si plinul se succed, deci exista o trecere de la registrul superior la cel inferior, adica, in plan simbolic, de la ceresc la terestru si apoi, prin rasturnare, de la terestru la ceresc. „Aceasta este imaginea alegerii, mistica si alchimica.“

Gnomonul avea sa duca la una dintre cele mai productive, artistic si intelectual, forme de masurare a timpului: cadranul solar. Aflate pe multe case din Occidentul european, cadranele sunt un element decorativ (adesea de bun-gust, uneori doar ochios), un util traseu orar, dar si un prilej de reflexie. Asta poate pentru ca Timpul masurat printr-o umbra stimuleaza, irepresibil, reflectia filosofica, tot asa cum stiinta, filosofia, dar si poezia traseaza in toate limbile pamantului niste siluete ale enigmei timpului. Sub lumina unui Soare probabil, orice silogism sau poem lasa umbra orei exacte a sufletului si a mintii. Pe toate aceste cadrane solare, pictate a fresco, din portelan sau ceramica, se afla marcata o data (cea in care a fost construit cadranul, deci timpul fix, opus timpului circular al Soarelui) si o cugetare, un elan filosofic, cand sententios, cand ironic, cand bland intristat, un proverb de-al locului – toate alunecand discret sau direct pe aripile timpului sau susurand simbolismul umbrei. Toate aceste maxime, care ar putea fi grupate tematic sau din punct de vedere al umorii auctoriale intr-un dictionar sapiential, au adesea o puternica amprenta narcisista: mesajul de pe cadran este o reflectie asupra cadranului insusi si un elogiu la adresa sa, fie ca da glas admiratiei legate de modul cum functioneaza, fie ca evoca legaturile sale cu Soarele. O autoadmiratie care pastreaza un fir de ironie si o ironie care scutura un fir de duiosie, ca in cimitirul de la Sapanta…
La un colt de strada din Colmar aflam ca „Daca Soarele imi lipseste, nimeni nu ma priveste“, pe o casa din Queiras suntem avertizati ca „Sunt masura timpului/ Asa cum masuram, vom fi masurati“, iar in Montigny (toate localitatile se afla in Franta), pe un cadran datat 1701, ni se spune ca „Sunt fata Soarelui, maica imi e din fier, seman cu mama la fata, dar am mobilitatea tatalui“. Anumite maxime „solare“ au efectul unui elefant intr-un magazin de portelanuri: „Timpul de productie, timpul-marfa reprezinta o acumulare infinita de intervale echivalente“ sau „Unitatea de timp-etalon numita secunda internationala este definita, de la 1 ianuarie 1972, drept perioada de tranzitie intre doua stari electronice ale unui atom de cesiu“.

Intr-un burg din Haute Provence intalnim un ceas solar care se misca in ritmul versurilor lui Apollinaire (Le Pont Mirabeau): „Passe le temps, sonne l’heure/ les jours s’en vont, je demeure“, un altul care il evoca pe Lomonosov („E lesne sa arati ca domnul Copernic spunea adevarul fara sa fie nevoie sa te afli pe Soare: cine a vazut vreodata cuptorul invartindu-se in jurul fripturii?“ Nu lipsesc nici Sf. Augustin („Timpul nu inseamna miscarea corpurilor, ci o dilatare a sufletului“) si, ca sa incheiem cu ora de emotie nationala (hora pro nobis), nici Cioran: „Fiecare este pentru sine singurul punct fix in Univers.“