Insulele lui Robinson

Istoria incepe in 1704, cand marinarul scotian Alexander Selkirk, membru al unei expeditii dincolo de Ecuator conduse de William Dampier, se cearta cu comandantul sau si-i cere acestuia sa-l debarce pe o insula pustie din Arhipelagul Juan Fernandez. Grupul celor trei insule vulcanice cunoscute sub acest nume se afla in Oceanul Pacific, in largul coastelor statului Chile, la circa 600 de kilometri de portul Valparaiso. Dar, potrivit perceptiei europene a acelor vremuri, arhipelagul se gasea la capatul lumii, la marginea geografiei, deci a cunoasterii, la hotarele imprevizibilului.

Alexander Selkirk trebuie sa fi fost insufletit fie de un curaj nebunesc, fie de o ura oarba la adresa lui Dampier, fie de amandoua deodata, ca sa indrazneasca sa infrunte natura neimblanzita a unei insule pline de capcane. Cert este ca el a avut noroc: a trait singur pe insula mai bine de patru ani si a fost salvat, din intamplare, de o nava engleza comandata de capitanul Rogers, nava cu care a ajuns la Londra in 1709. Trei ani mai tarziu, Rogers a publicat o descriere a peripetiilor lui Selkirk, asa cum i-au fost ele relatate de catre acesta. Cartea, prima dintr-o lunga si faimoasa serie pe tema supravietuirii unui european pe o insula exotica nelocuita, s-a bucurat de un ecou imens si a starnit comentarii numeroase. O asemenea aparitie nu putea sa-i scape cunoscutului ziarist si pamfletar Daniel Defoe (1660-1731).

• Aşezările de la capătul lumii
• TOP 10 locuri cu reputatie paranormala

El a citit ca pe o revelatie relatarea capitanului Rogers, a aprofundat subiectul, a adaugat elemente imaginate de el, a schimbat date si locuri si a scris ceea ce avea sa fie primul roman de succes din literatura engleza: The Life and Strange Surprising Adventures of Robinson Crusoe, aparut la Londra, la 25 aprilie 1719. Ecoul cartii a fost enorm si exploziv, pe masura subiectului. Era primul roman al lui Defoe, comparat de contemporanul autorului, eseistul Samuel Johnson, cu Don Quijote. Cei doi eroi de capodopere pot fi asezati usor alaturi, dar numai la inceput de drum. Fiecare aspira sa refaca lumea din temelii, atata doar ca, in timp ce cavalerul spaniol actioneaza numai pe baza viziunilor sale interioare, dorind sa schimbe o lume, dupa el, prost intocmita, naufragiatul englez se vede constrans sa reconstruiasca, pe o insula virgina, lumea asa cum o cunoaste el.

Printre real si imaginar trece Ecuatorul

Fata de relatarea peripetiilor marinarului Alexander Selkirk de catre capitanul Rogers, in romanul avandu-l ca erou pe Robinson apar cateva modificari importante: eroul aventurii nu mai este depus pe insula la cererea sa, ci ajunge la tarm in urma unui naufragiu. Ramane acolo nu patru ani si cateva luni, ci mai bine de douazeci si opt de ani. Insula nu se gaseste in Pacific, in emisfera australa, ci la nord de Ecuator, in Atlantic, aproape de varsarea fluviului Orinocco in Marea Caraibelor, undeva intre coastele Venezuelei, Insula Trinidad si Antilele Mici. Cel mai insemnat element de noutate introdus insa de Defoe il reprezinta aparitia intamplatoare pe insula a unui tanar indigen.

El este salvat de englez din mainile canibalilor, botezat cu numele zilei salvarii sale, Vineri, si educat/“civilizat“ de Robinson in spiritul mentalitatilor engleze ale epocii. Asta inseamna ca, automat, tanarul de culoare devine servitorul omului alb. Nu este insa un serviciu obisnuit, expresia unei relatii strict coloniale, ierarhizate rasial, cu toate ca reflexele acesteia pot fi recunoscute mai tot timpul. Intre cei doi, singuri in mijlocul oceanului, se stabileste o legatura solida, bazata pe prietenie, dar si pe simtamantul de recunostinta incercat de Vineri fata de cel care l-a smuls din ghearele mortii, gheare ce coincideau, in cazul sau, cu frigarile si incisivii mancatorilor de oameni.

Verii batranului Vineri

In regiunea continentala si insulara de la gurile Orinocco-ului, istoria nu consemneaza canibalismul. Indienii au disparut azi in mare masura. In schimb, jungla din bazinul marelui fluviu este locuita ori strabatuta de aceleasi triburi ca in urma cu 300 de ani. Uriasa delta este populata de indienii Guaarao (oamenii apelor), care locuiesc in case ridicate pe piloni si isi ancoreaza piroga dedesubtul acestora. Guaarao se ocupa de carausie, dar nu migreaza asemenea verilor lor Maqueritare, vikingii marelui Orinocco si ai afluentilor sai, pana departe. In pirogile lor usoare si foarte rapide, acestia se deplaseaza in flotile compacte, cunoscand mai bine ca oricine intreaga jungla si pastrandu-si nealterata independenta. Cum exista un curs de apa care asigura legatura dintre Orinocco si Amazon, Maqueritare au fost vazuti, spre uimirea tuturor, si pe apele acestuia din urma. Dintre triburile mai sedentare, de remarcat sunt Yanomami, cu asezarile lor lipite ori nu prea indepartate de fluviu, si Piarroa, tribul cel mai ciudat si mai putin abordabil.

Acesti indieni traiesc de-a lungul raurilor marunte si se apara de intrusi prin santinele avansate si prin tot felul de interpusi. Ei nu admit sa vada sange. In perioada ciclului menstrual, femeile se ascund, iar pe copii ii nasc sub apa. Nu se permite ca sangele sa pangareasca sanatatea Pamantului. De aceea Piarroa nu vaneaza cu sageti, ci cu sarbacane inzestrate cu proiectile ascutite, muiate in currara. Este o otrava extrem de puternica, obtinuta prin fierberea vaselor liberiene ale unor plante din specia stricnos, la care se adauga, ulterior, alte ingrediente. Taria substantei e testata pe femeile care – numai ele – se ocupa de prepararea sa. Daca in timpul fierberii vreuna dintre ele cade ucisa de toxicitatea aburilor, calitatea otravii nu mai presupune alta validare. Un proiectil muiat in currara si lansat din sarbacana frange instantaneu zborul unei pasari sau cursa unui animal. Vineri al lui Defoe putea sa provina din aceste triburi ori din altele inrudite cu ele. Dar nu apartenenta sa etnotribala are insemnatate, ci simbolul pe care aparitia lui il poarta cu sine.

Robinson si Vineri sau mitul diversitatii

Povestea lui Robinson se dovedeste a fi pana la urma un mit modern – mitul potrivit caruia civilizatia europeana poate migra si se poate reconstrui pe sine oriunde in lume. In temelia acestui mit se cuprinde epopeea individualitatii, mentalitatea Occidentului purtata departe de un singur ins, a carui figura capata relief numai in masura in care interactioneaza, intr-un spatiu bine individualizat, insular, atat cu o natura exotica si virgina, cat si cu un alt eu, venind dinspre civilizatia acelei naturi. Toate miturile moderne dezgroapa, intr-un fel sau altul, securea razboiului, se construiesc pe o relatie de mare tensiune, eroul are permanenta nevoie de confirmarea sa prin adversari. Asa se intampla cu Regele Arthur, cu Faust, cu Don Quijote, cu Dracula, chiar si cu Don Juan.

Un Robinson insa nu se putea naste in vartejul de cuceriri al colonizatorilor, printre parjoluri si maceluri, intrucat povestea sa transfera intr-un alt colt de lume pozitivul unui anumit tip de civilizatie. El este rezultatul temperarii tumultului din epoca marilor descoperiri geografice. Moravurile coloniale nu erau deloc roze nici la inceputul secolului al XVIII-lea, dar Robinson reprezinta debutul unei schimbari de atitudine. Despre raporturile dintre neamuri si rase, intre care unele se cred superioare celorlalte, generalul Gallieni, cuceritor al Africii pentru Franta, declara: „Popoarele africane nu sunt inferioare. Ele sunt diferite.“ Rezulta ca disfunctiile din relatiile intre aceste civilizatii decurg, intre altele, din lipsa comunicarii. Ierarhizand lumile in superioare si inferioare, unii au crezut chiar ca aceasta comunicare este imposibila. Nimic mai fals: in pofida tuturor discrepantelor, ea se poate produce cu adevarat la nivelul inaltelor valori spirituale.

Exploratorul francez Alain Gheerbrandt relateaza ca, in 1950, in Mato Grosso, a incercat sa testeze reactia bastinasilor la diverse tipuri de muzica. Jazz-ul, sansoneta, marsurile militare nu au avut nici un efect asupra lor. In schimb, de la primele acorduri ale lui Mozart, indienii s-au transfigurat; chiar si femeile, pana atunci reticente, au iesit din colibe ca sa faca cerc in jurul cutiei cu sunete a omului alb. Seful tribului l-a luat pe acesta deoparte: „Fiindca si voi aveti o muzica sacra, i-a spus el, pot sa-ti dezvalui mistere.“ Si i-a povestit un mit teogonic pe care altfel exploratorul nu avea cum sa-l inregistreze.

Cand fictiunea redeseneaza lumea

Orice mit modern poarta in sine germenele propriei sale rescrieri. Asa se explica faptul ca Michel Tournier, membru al Academiei Goncourt, ne-a dat doua romane in centrul carora se afla nu eroul european, ci salbaticul Vineri. Actiunea se deruleaza pe o insula numita Speranta, ca la Defoe, dar facand parte din arhipelagul experientei reale a lui Selkirk. Despre Vineri chiar se spune ca provine din tribul araucanilor Costinos, de pe tarmul chilian. Se vor implini, nu peste multa vreme, trei secole de cand convietuim cu povestea lui Robinson si a lui Vineri, iar de atunci trecerea timpului a demonstrat cu prisosinta ca nu putem trai fara ea. A facut-o nu numai timpul, ci si spatiul, nu numai istoria, ci si geografia. Stravechii eroi si profeti au izbutit, cu spiritul, sa mute muntii din loc. Asa si duhul lui Robinson, purtandu-se in felul sau pe deasupra apelor, a reusit sa randuiasca insulele-n mare.

Arhipelagul Juan Fernandez – 65 de kilometri patrati, 600 de locuitori in zilele noastre – se compune din trei insule mai importante. La mijloc, se situeaza Santa Clara, la est – Más a Tierra („mai spre pamant, mai spre uscat“), iar la vest – Más a Fuera („mai in afara, mai spre larg“). Se stie ca Selkirk a trait pe Más a Tierra, care ulterior a fost botezata si cu numele de Robinson Crusoe. Vasazica personajul fictiv l-a inlocuit pe cel real, l-a dislocat, mutandu-l mai spre vest, caci insulei Más a Fuera i s-a dat si numele, hispanizat, desigur, de Alejandro Selkirk. Iata ca fictiunea, literatura alimentandu-se din realitate, se intoarce in cele din urma asupra acesteia si o modifica. Numai ca arhipelagului cu trei insule ii mai lipseste un personaj… si, deoarece insula din povestea noastra se cheama Speranta, fie-ne si noua ingaduita tot speranta ca, intr-o buna zi, un guvern, un parlament, o academie, din Chile sau din Cer, va dubla numele Insulei Santa Clara cu acela de Vineri, in spaniola Viernes.