Arta supravietuirii printre necuvantatoare

Masurile disperate ale castravetelui de mare
Orice s-ar putea spune despre castravetele de mare, insa nu si faptul ca poate fi privit ca o amenintare la adresa eventualilor sai pradatori. Aparent inofensiv, micul animal marin are cativa asi in maneca in ceea ce priveste derutarea celor care il vad o victima sigura.

Daca prima sa reactie de autoaparare este aceea de a secreta un filament lipicios, capabil sa stanjeneasca sau chiar sa imobilizeze urmaritorii, castravetele de mare isi mai poate contracta pielea, oferindu-i acesteia o textura solida sau elastica, in functie de pericolul care il ameninta. Dar cum atacatorii sunt, de regula, insistenti, mica vietate poate apela, in caz de urgenta, la o masura cu adevarat disperata: eliminarea intestinelor. Expulzate atat pe orificiul bucal, cat si pe cel anal, ele creaza o masa vascoasa care deruteaza eventualii pradatorii si ii ofera castravetelui de mare acoperirea necesara unei retrageri. Animalul poate supravietui fara intestine timp de cateva saptamani, timp in care acestea se regenereaza si isi reiau functiile normale.

O aparare sangeroasa
Nicio o alta vietate din regnul animal nu foloseste o metoda de aparare mai ciudata si mai sangeroasa decat cea a broastei cu corn. Orice atac determina o reactie defensiva violenta in care vietatea isi scuipa propriul sange, si nu oricum, ci prin ochi.
Denumirea de broasca este totusi improprie, atata vreme cat animalul este, de fapt, o soparla (Phrynosoma cornutum), confuzia fiind posibila datorita aspectului sau indesat si a pielii asemanatoare cu cea a batracienilor. Phrynosoma traieste numai in America de Nord, acolo unde este considerata si cea mai mare soparla, cu cei aproape 13 centimetri lungime pe care ii poate atinge.

• Un studiu arată că muștele sunt mai vulnerabile decât albinele la schimbările climatice
• Imagini incredibile arată cum beau apă șerpii însetați

Dieta sa este formata exclusiv din insecte, dintre acestea furnicile constituind peste 70% din hrana zilnica. De altfel, se pare ca datorita acestora, broasca cu corn acumuleaza toxinele din sange pe care le foloseste impotriva atacatorilor. Este suficient ca unul dintre pradatorii sai naturali, vulpi, coioti sau chiar caini domestici, sa se apropie la cativa metri pentru ca animalul sa il improaste cu un jet de sange care poate ajunge la distanta de 1 metru si care este menit sa il orbeasca temporar pe atacator sau sa ii provoace pierderea mirosului.

Phrynosoma cornutum isi directioneaza, practic, fluxul sanguin catre cap, expulzand sangele prin vasele capilare aflate in membrana oculara. Straniul sistem defensiv are insa un neajuns. Atacata in mod repetat, broasca cu corn va elimina sange pana in momentul in care isi poate pierde viata.
Dar cum jetul otravitor de sange nu este singurul mod de aparare, Phrynosoma dispune de inca o arma defensiva menita sa ii apere viata. Craniul acesteia se continua in zona spatelui cu o serie de tepi ososi care strapung gura sau stomacul pradatorului de indata ce acesta incearca sa o inghita.

Mersul pe apa
Putine vertebrate si-au dezvoltat capacitatea de a alerga pe suprafata apei fara a se sufunda, tertip capabil sa deruteze chiar si pe cel mai inversunat urmaritor. In fapt, singurul animal care poate face acest lucru este soparla sud-americana, Basiliscus basiliscus. Aceasta se poate deplasa cu viteze de pana la 12 kilometri pe ora si este capabila sa alerge pe suprafata unei ape pe distante de pana la 5 metri, performanta ce i-a adus denumirea de „soparla Isus Cristos”.

Desi, in mod normal, Basiliscus se deplaseaza pe patru picioare, asemenea tuturor soparlelor, in momentul in care este atacata, ea alearga in pozitie verticala, folosind numai membrele posterioare. Acesta este si atuul sau, membrana care ii acopera degetele formand veritabile perne de aer pe suprafata lacurilor, fapt ce ii permite sa se deplaseze pe apa fara a se scufunda.
Odata iesita din zona atacului, soparla se scufunda pe fundul lacurilor sau raurilor, acolo unde poate sta nemiscata timp de cateva minute, pana in momentul in care este sigura de trecerea pericolului.
Sacrificiul de sine al soparlelor si armele lor secrete
Majoritatea speciilor de soparle a dezvoltat de-a lungul timpului o capacitate uluitoare de a scapa de urmaritorii nedoriti – cedarea unei parti din propriul corp. In situatii fara iesire, micile vietuitoare isi pot desprinde coada care, zvarcolindu-se, atrage atentia pradatorului lasand libera calea celui atacat. In felul acesta, atacatorul distras se alege cu o mica gustare, in timp ce soparla scapa cu viata. Coada se va regenera in timp, desi, la unele specii, ea nu poate fi desprinsa decat o singura data.

O alta metoda eficienta de a determina un pradator sa bata in retragere este de a-l convinge de inutilitatea incercarilor sale. Salamandra europeana, intalnita in Peninsula Iberica, si-a dezvoltat capacitatea de a-si scoate coastele prin piele transformandu-si, pentru o perioada scurta de timp, scheletul intern intr-unul extern. Sirul ascutit de coaste, care altfel nu este tradat decat de prezenta unor protuberante pe piele, este capabil sa raneasca atacatorii care, de cele mai multe ori, renunta la ideea unei mese atat de periculoase.

Si pentru ca totusi este mai bine sa eviti din start o intalnire cu un vizitator nedorit si infometat, unele soparle mizeaza pe aspectul infiorator pentru a-si asigura linistea.
Diavolul tepos sau moloh, asa cum se mai numeste, pare la prima vedere un veritabil dinozaur in miniatura. Tepii care ii acopera absolut tot corpul ii creaza imaginea unui luptator teribil, cu atat mai mult cu cat, in momentul in care se simte amenintata, soparla autraliana de 15 centimetri isi ascunde capul intre membrele superioare semanand practic cu o minge de ace.
Aceiasi tepi joaca un rol vital in viata animalului, acestia adunand roua din timpul diminetii si directionand-o catre gura acestuia, fapt ce ii asigura supravietuirea in aridul desert de la antipozi.