Literatura pentru copii a început să se contureze ca un gen distinct în secolul al XIX-lea, deși poveștile pentru cei mici au existat cu mult înainte, transmise inițial pe cale orală. Aceste povestiri erau adesea destinate atât copiilor, cât și adulților, cu teme variind de la moralitate la aventuri fantastice. De altfel, una dintre cele mai vechi cărți scrise special pentru copii este „Orbis Pictus” (1658) a filozofului și pedagogului John Amos Comenius (1592 – 1670), considerată prima carte cu ilustrații publicată special pentru copii. Aceasta a fost urmată de „A Little Pretty Pocket-Book” (1744) de John Newbery (1713 – 1767), care este adesea văzută ca un punct de cotitură în literatura destinată plăcerii cititului pentru cei mici.
Newbery a inclus o strategie de marketing unică și revoluționară, care presupunea oferirea unei mingi pentru băieți sau a unei perne de ace pentru fete la fiecare achiziție a cărții. Această abordare nu numai că a atras atenția, dar a făcut și cartea mai atractivă pentru publicul său țintă, „A Little Pretty Pocket-Book” bucurându-se de o popularitate măgulitoare pentru autor și devenind „una dintre cele mai influente și importante cărți din istoria literaturii juvenile”, conform lui Dr. A S W Rosenbach (1876 – 1952), „Napoleonul cărților”, cum i se mai spunea, sau „cel mai mare negustor de cărți din lume”, colecționar, erudit și comerciant american de cărți rare și de manuscrise.
„A Little Pretty Pocket-Book” include diverse elemente, cum ar fi jocuri, fabule, rugăciuni și proverbe menite să-i învețe pe copii lecții morale și un comportament adecvat. În special, cartea conține o rimă intitulată „Base-Ball”, care este recunoscută ca fiind prima referire cunoscută la baseball în presa scrisă. Cu toate acestea, este important de remarcat că aceasta se referă de fapt la rounders, un strămoș al baseball-ului modern.
Basmele au evoluat semnificativ în această perioadă, iar culegători celebri precum Charles Perrault, autorul nemuritoarelor „Scufița Roșie”, „Cenușăreasa”, „Tom Degețel” sau „Motanul Încălțat” și frații Grimm, creatorii unora dintre cele mai iubite basme din toate timpurile „Muzicanții din Bremen”, „Croitorașul cel viteaz”, „Prințul fermecat”, „Alba ca Zăpada”, „Hansel și Gretel”, au popularizat poveștile folclorice, adaptându-le pentru un public tânăr, oferind cititorilor nu doar divertisment, dar și lecții morale valoroase.
În secolul XX, literatura pentru copii a cunoscut o expansiune rapidă. Autori precum Lewis Carroll cu „Alice în Țara Minunilor” (1864) și J.M. Barrie cu „Peter Pan” (1911) au introdus concepte noi și imaginative în povestirile destinate copiilor. Această perioadă a marcat începutul unei diversificări semnificative a genului, incluzând nu doar basme, ci și romane de aventură și fantezie. Astăzi, literatura pentru copii continuă să evolueze, abordând teme variate care reflectă societatea modernă. De la cărți ilustrate până la romane complexe destinate adolescenților, oferta literară este vastă și diversificată.
Prin urmare, cărțile și poveștile pentru copii au o istorie bogată care începe cu tradițiile orale ale folclorului și se dezvoltă într-un gen literar complex care răspunde nevoilor educaționale și recreative ale celor tineri.
În 1693, scriitorul John Locke a fost primul care a sugerat ideea că toți cei mici ar trebui să citească de plăcere și a recomandat poveștile anticului Esop, considerat a fi primul autor de fabule, cu toate că datele despre viața sa au fost și sunt în continuare neclare.
John Locke (1632 – 1704), a fost un influent filosof și medic englez, considerat unul dintre fondatorii empirismului modern și ai liberalismului politic. Lucrările sale de la sfârșitul secolului al XVII-lea au pus bazele multor teorii educaționale care au urmat. În scrierile sale, în special în „Some Thoughts Concerning Education” publicată în 1693, Locke a subliniat importanța educației și rolul acesteia în formarea caracterului și intelectului unui copil, susținând că educația nu ar trebui să se rezume doar la învățarea pe de rost sau la o disciplină strictă, ci ar trebui să includă și elemente care să stimuleze interesele și imaginația copilului. El credea că micuții învață cel mai bine atunci când sunt motivați și când le place ceea ce citesc. Aceasta a fost o schimbare semnificativă față de practicile educaționale tradiționale ale timpului său, care se concentrau adesea pe memorare și supunere.
Locke a recomandat materiale de lectură care să capteze atenția copiilor și să le stimuleze mintea, printre sugestiile lui numărându-se fabulele atribuite lui Esop, care sunt povestiri scurte ce transmit lecții morale prin intermediul unor narațiuni simple având ca personaje animale.
Ideile sale au influențat teoreticienii educației, precum Jean-Jacques Rousseau și Maria Montessori, care au dezvoltat mai apoi concepte privind mediile de învățare centrate pe copil, în care plăcerea joacă un rol crucial în educație, având impact și asupra multor gânditori scoțieni ai Iluminismului, precum și asupra revoluționarilor americani. De altfel, Locke este menționat în Declarația de Independență Americană.
John Locke s-a născut 29 august 1632 în Wrington, Anglia, într-o familie de oameni simpli, simpatizanți ai Puritanismului (tatăl său era avocat și servise în funcția de căpitan în prima parte a Războiului Civil Englez, în vreme ce mama sa, fiica unui tăbăcar, era considerată a fi de o frumusețe răpitoare).
După ce familia s-a mutat la Pensford, Locke a fost trimis la Westminster School în Londra, unde a studiat logica, metafizica și clasicii, iar în 1652 a fost admis la Christ Church, Oxford, unde s-a concentrat pe medicină și filosofie.
După terminarea studiilor, Locke a devenit medicul personal al lui Anthony Ashley Cooper (mai târziu Earl of Shaftesbury), reformator social care a militat pentru condiții de muncă mai bune, pentru educație și limitarea muncii copiilor, relația cu Ashley Cooper introducându-l în cercurile politice ale vremii. În anii următori, Locke a scris lucrări fundamentale care au influențat gândirea politică și filozofică, o parte dintre scrierile sale de marcă incluzând Eseu asupra intelectului omenesc (1689) (o contribuție majoră la empirismul modern), Cele două tratate despre guvernare (1690) (datorită căreia a fost menționat în Declarația de Independență a Statelor Unite pentru ideile sale conform cărora respingea dreptul divin al regilor, afirmând că societățile formează guverne prin acord reciproc, iar atunci când un rege pierde consimțământul celor guvernați, o societate îl poate înlătura. A scris, de asemenea, că omul are trei drepturi naturale: viața, libertatea și proprietatea). În Scrisori despre toleranță (1689-1692), Locke pledează pentru toleranța religioasă și separarea bisericii de stat, argumentând că în niciun caz nu pot fi impuse prin forță credințele religioase și că guvernele nu sunt în măsură a stabili care dintre credințe erau cele corecte sau adevărate.
John Locke a murit la 28 octombrie 1704 în Essex, unde locuia cu prietenii săi Sir Francis Masham și Lady Damaris Cudworth Masham. A fost îngropat în cimitirul bisericii All Saints din High Laver.
Surse:
https://www.britannica.com/biography/John-Locke
Educația, ocupația și averea influențează riscul de deteriorare cognitivă
Legătura ciudată dintre vârsta noastră biologică și cât de educați au fost bunicii noștri
Educația salvează vieți! Oamenii cu studii au un risc de mortalitate mai mic