„Apus de soare”. Moartea lui Barbu Ştefănescu Delavrancea

Pe 29 aprilie 1918 trecea în eternitate marele scriitor și om politic Barbu Ştefănescu Delavrancea. Emoția publică produsă de moartea scriitorului a fost amplificată de momentele grele prin care trecea România.

La sfârșitul lunii aprilie 1918, România se pregătea să semneze un umilitor tratat de pace cu Puterile Centrale. La acel moment, visul unirii României cu Transilvania părea a se transforma într-un adevărat coșmar.

• O descoperire dintr-o peșteră din Franța arată de ce au dispărut neanderthalienii
• Ziua în care România devenea „stat naţional-legionar”

Mai bine de două treimi din teritoriul țării era ocupat de trupele Puterilor Centrale, iar administrația publică, marea parte a clasei politice, Familia regală și Armata țării erau retrase în județele din nodul Moldovei.

Refugiat la Iași se afla și Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Barbu Ştefănescu Delavrancea: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării”

Marele scriitor și patriot a fost unul dintre cei mai efervescenți susținători ai intrării României în Primul Război Mondial pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria:

„Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleaşi cântece şi aceeași doină… Durerile şi bucuriile celor de dincolo sunt şi ale noastre şi ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt şi ai noştri… Visul atâtor generații de strămoși, de moși şi de părinți l-am visat şi noi, şi acum îl vedem aevea. (…) Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării”.

După intrarea în război și înfrângerile suferite de Armata Română, starea de spirit a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea s-a înrăutățit. Suferea pentru situația prin care trecea țara. Unirea Basarabiei cu România nu l-a consolat prea tare, inima sa bătea pentru Transilvania.

„Era o nedreptate, o strigătoare nedreptate ca moartea să-l fi răpit înainte de aş fi văzut visul cu ochii”

Pe fondul oboselii și a supărării extreme, starea de sănătate a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea  s-a degradat rapid la finalul lunii aprilie a anului 1918, iar vestea morții sale i-a zguduit pe toți românii, chiar și pe cei care l-au apreciat mai puțin. Avea doar 60 de ani.

„O moarte nedreaptă. Eu nu am fost un admirator al lui Delavrancea. Nuvele lui literare din tinerețe erau, ce e drept, frumoase. Pentru omul politic nutream și mai puțină admirație. N-avea convingeri, trecuse dintr-un partid într-altul pentru considerațiuni subiective, lipsite de interes real și pentru ambiții mărunte și mai puțin interesante încă.

Nu fusesem nici măcar în măsură să admir cu adevărat vestitul său talent oratoric fiindcă, de când am intrat în viaţa politică, Delavrancea nu a mai rostit în Parlament nici un discurs de natură să provoace admirație.

Amicii lui chiar o recunoșteau, susțineau însă că mai are scăpărări demne de trecutul său în întruniri publice şi la aceste întruniri nu mi-a fost dat să asist. Afară de aceasta, în Minister unde îmi fusese coleg mi se păruse în toate împrejurările atât de inexistent. Nu știu de ce aveam în contactul cu el impresia unei monede șterse prin prea multă uzură, uzura unei vieţi absurd de boeme”, scria I.G. Duca.

Totuși, în ciuda faptului că nu era un mare admirator al lui Delavrancea, Duca i-a recunoscut patriotismul și patima cu care a susținut înfăptuirea visului național de unire al tuturor românilor: „Dar oricât de inexistentă ar fi fost admisiunea mea pentru el, nu puteam tăgădui nici patriotismul lui Delavrancea, nici patima, nobila patimă cu care o viață întreagă urmărise înfăptuirea idealului nostru naţional. Era deci o nedreptate, o strigătoare nedreptate ca moartea să-l fi răpit înainte de aş fi văzut visul cu ochii”.

„Toți luptătorii cauzei naționale, fără deosebiri de partid, erau adunați în jurul sicriului său”

La slujba de înmormântare a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, desfășurată în Biserica Banului din Iași, au participat nenumărate personalități refugiate la Iași. Discursurilor ținute lângă sicriu au fost mai mult decât înălțătoare, iar cortegiul funerar a fost însoțit pe străzile orașului de mii de români.

„Acest sfârșit neașteptat, în ajunul însuși al întregirii neamului, dădea ceva profund tragic morții lui Barbu Delavrancea şi m-a mișcat mai mult decât o pot spune. Dealtminteri, înmormântarea lui a dat prilej unei impunătoare manifestații. Toţi luptătorii cauzei naționale, fără deosebiri de partid, erau adunați în biserica Banului în jurul sicriului său şi toţi cei ce purtau un nume în literele şi în artele române l-au dus până la locașul său de veci pe dealul de la `Eternitatea`.

„Visează ceea ce nu ai putut vedea şi uită ceea ce ai văzut”

Discursurile susținute la slujba de înhumare a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea de profesorul universitar Ion Petrovici, dar și de Robert de Flers, atașatul de presă al Legației franceze în România, au stârnit mari emoții și au rămas în istorie.

„Mai mult, datorăm funeraliilor lui două discursuri funebre de o neîntrecută frumusețe, discursul în romanește al lui Ion Petrovici, profesorul universitar cunoscut pe urmă prin patologicele peregrinări dintr-un partid într-altul, şi discursul în franţuzeşte al lui Robert de Flers. Fraza lui Petrovici `Odihneşte-te în pământul acestei Moldove ospitalieră tuturor speranțelor. Culcă-te cu fața către Răsărit să vezi numai florile care răsar în văi, nu și zăbranicul care se lasă peste munți. Aducă-ți vânturile numai sunetul lanțurilor care cad, nu şi al catușelor care se prind, visează ceea ce nu ai putut vedea şi uită ceea ce ai văzut`” – și comparația lui Robert de Flers cu drapelul francez și cel român:

`Aş fi vrut să pot pune pe sicriul d-tale flori din văile noastre, le-aș fi legat cu două panglici împletite cu culorile steagurilor noastre așa de asemenea, așa de frățești încât ajunge puțin soare pe unul și pe altul puțină rouă, ca să nu le mai pot deosebi`”, nota I.G Duca.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Puterile Centrale, „victimele” unei ample operațiuni de diversiune dusă de Guvernul român

Puterile Centrale, șah la regele Ferdinand și regina Maria

Regele Carol I, presat de Puterile Centrale. „Considera că războiul va fi scurt, iar cucerirea Parisului inevitabilă”

Ionel Brătianu, omul în fața căruia Antanta a șovăit, iar Puterile Centrale s-au amăgit