5 feluri în care oamenii au evoluat să fie atleți

Un arheolog explorează modul în care oamenii au evoluat să fie atleți: sportul e scris în procesul nostru evolutiv!

Jocurile Olimpice viitoare vor prezenta unele dintre cele mai extraordinare fapte umane de forță, viteză și agilitate. Di perspectiva specialiștilor care se concentrează pe dezvoltarea speciei umane de-a lungul istoriei evoluției, este interesant să ne gândim cum și de ce am ajuns să fim atât de buni la anumite lucruri, de la aruncarea suliței până la sprintul de 500 de metri. Mare parte din ceea ce este capabil corpul nostru din punct de vedere atletic provine de dinainte de Homo sapiens, indică Smithsonian Magazine.

• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman
• Dictatorul care a rescris istoria Spaniei cu deciziile sale controversate şi abile. A fost un militar…

Paleobiologia atletică umană este o ramură a cercetării care folosește sportivi antrenați pentru a explora adaptările de care este capabil corpul uman. Aceste studii se concentrează pe metabolism și performanța fizică de vârf, biomecanica membrelor și alte aspecte ale anatomiei și fiziologiei umane pentru a obține o idee despre tipurile de activități pe care oamenii din trecut ar fi fost capabili să le efectueze.

Cum au evoluat să fie atleți oamenii?

Strămoșii oamenilor moderni au mers drept încă de acum aproximativ 4 milioane de ani, când membrii genului Australopithecus au început să petreacă mai mult timp pe pământ decât în habitatele din vârful copacilor. Evoluția spre a fi biped a schimbat o serie de lucruri în ceea ce privește structura scheletului uman. Pelvisul nostru este mai scurt și mai lat decât cel al altor primate vii.

Acest lucru se datorează faptului că ne mișcăm prin exercitarea forței mai ales prin mușchii feselor și picioarelor, mai degrabă decât de-a lungul spatelui și umerilor noștri, așa cum ar face un cimpanzeu care merge cu degetele. Femurul nostru inferior (osul mare din coapsa) dezvoltă o formă specifică, numită unghi bicondilar, pe măsură ce învățăm să mergem.

Acest lucru ne permite să ne trensferăm ușor greutatea dintr-o parte în alta, pe măsură ce mergem. Dacă ați văzut vreodată o gorilă sau un cimpanzeu mergând pe două picioare în loc de patru, veți observa că au un mers mult mai legănat. Mersul nostru mai lin ne ajută să mergem, și să alergăm, mai eficient.

Homo sapiens în special, cu picioare mai lungi și tendon al lui Ahile mai scurt decât unii dintre strămoșii noștri, par deosebit de potriviți pentru alergarea pe distanțe lungi. Cercetătorii au sugerat că oamenii timpurii au fost capabili să vâneze animale de pradă precum antilopa sau zebra, ca niște atleți,  fîcându-le în mod repetat să alerge distanțe lungi în căldura amiezii, epuizându-le.

Oamenii nu sunt acoperiți de păr și transpiră

Când ne comparăm cu alte primate vii, una dintre cele mai vizibile diferențe este lipsa părului corporal și faptul că transpiram. Termoreglarea, capacitatea corpului de a menține o temperatură ideală, este esențială pentru toate mamiferele, dar oamenii sunt unici prin capacitatea de a transpira pe tot corpul, creând răcire evaporativă.

Când ne-am pierdut tot părul și am devenit creaturi goale și transpirate? În mod contraintuitiv, studiile au arătat că oamenii și cimpanzeii, rudele noastre cele mai apropiate, au de fapt aproximativ același număr de foliculicorp. Părul nostru este pur și simplu mult mai scurt și mai fin.

Deci, ce a determinat schimbarea de la blana plină la parul fin? Charles Darwin a propus că este o trăsătură selectată sexual, că strămoșii noștri de sex feminin îndepărtați o preferau și s-au împerecheat cu masculi mai puțin păroși. Cu toate acestea, scenariul cel mai probabil are de-a face mai mult cu presiunile de mediu decât cu cele sexuale.

În timpul evoluției noastre în Africa, trecerea de la păduri la medii mai deschise și mai fierbinți a însemnat că abilitatea de a regla temperatura a contribuit la supraviețuire în mare măsură.

Capacitatea de a arunca

În timp ce jumătatea inferioară a corpului nostru s-a deprătat de stilul de viață arboricol, partea superioară a corpului nostru încă păstrează trăsăturile pe care le-am moștenit de la locuitorii copacilor. Articulația noastră glenohumerală, conexiunea sferică dintre brațul nostru superior și scapula, ne permite să ne balansăm brațele într-o rotație completă.

Acesta este un tip de mobilitate foarte diferit de cel al animalelor patrupede care nu se leagănă în copaci, picioarele din față ale unui câine sau pisică, de exemplu, se mișcă în primul rând înainte și înapoi și nu ar putea efectua o mișcare de înot stil fluture. Noi, pe de altă parte, putem.

Articulația rotativă a umărului ne permite, de asemenea, să aruncăm peste mână. Capacitatea de a arunca cu precizie și forță pare să-și fi apărut acum cel puțin 2 milioane de ani, cu strămoșii noștri Homo erectus. Cercetări recente au arătat că Oamenii de Neanderthal ar fi putut arunca sulițe pentru a vâna la distanță.

S-a crezut mult timp că puținele exemple cunoscute de sulițe de Neanderthal sunt folosite doar pentru împingerea și uciderea de aproape a prăzii, în parte pentru că atunci când cercetătorii au încercat să arunce replici, acestea nu au mers departe.

Cu toate acestea, recent, cercetătorii au pus replici în mâinile aruncatorilor de suliță antrenați și au fost uimiți să vadă sulițele zburând mult mai departe și mai repede, la peste 20 de metri.

Omul este îndemânatic

Mâinile umane sunt unice prin dexteritatea lor, care are rădăcini evolutive încă de acum 2 milioane de ani. Dovezile pentru această dezvoltare timpurie a mâinilor, cu degetele mari opozabile și capacitatea de a aplica forță fie într-o apucare puternică, fie într-o strângere delicată, provine dintr-un singur os metacarpian, unul dintre oasele care formează palma, găsite la un specimen uman în Kenya.

Această prindere ne permite să facem totul, de la apucarea unui stilou până la o crosă de golf.

Evoluția mâinilor noastre a inclus atât selecția biologică, cât și culturală pentru indivizii dreptaci versus stângaci. Atât populațiile de Neanderthal cât și cele timpurii de Homo sapiens par să fi avut aproximativ același raport de indivizi dreptaci și stângaci ca oamenii moderni. (Astăzi suntem aproximativ 85 la sută dreptaci).

Cercetătorii au sugerat că o explicație pentru aceasta constă în accentul pus pe cooperare în comunitățile umane (care favorizează pe toți cei care au aceeași mânuire, astfel încât să poată împărtăși instrumente, de exemplu) față de competiție (care favorizează diferența, astfel încât un stângaci să poată învinge un dreptaci în o lupta).

Unele dovezi pentru această teorie provin din sport: un studiu legat de câți sportivi de elită sunt stângaci în diferite sporturi a arătat că, cu cât sportul este mai competitiv, cu atât este mai mare proporția de stângaci.

Jocul cu mingea

Multe specii de animale se joacă, dar oamenii sunt singurele specii care joacă jocuri care implică reguli și echipamente organizate. Nu doar jucăm aruncând, lovind cu piciorul sau propulsând în alt mod mingi din diverse materiale, ci uneori facem acest lucru cu bâte, bețe sau rachete. Teoria general acceptată pentru originile evolutive ale jocului este că le permite copiilor să învețe acțiuni și sarcini pe care vor trebui să le stăpânească ca adulți.

La populațiile de vânători-culegători, jocurile care îi ajută pe copii să dezvolte acuratețea, puterea și coordonarea mână-ochi și sunt o practică utilă pentru vânătoare. Există o mulțime de dovezi arheologice care sugerează că copiii s-au jucat cu versiuni în miniatură de unelte de vânătoare sau alte unelte de meserii pentru adulți, asta acum cel puțin 400.000 de ani.

Unele dintre cele mai vechi dovezi ale jocurilor de minge provin din Egiptul Antic: mormântul unui copil datând din jurul anului 2500 î.Hr. a inclus o minge făcută din cârpe de in și sfoară. În China, sportul cuju, care era asemănător cu fotbalul modern și se juca cu o minge de piele umplută cu pene și este reprezentat în picturi și se pare că datează din 2300 î.Hr.

Cel mai faimos joc de minge antic, totuși, își are originile în Mesoamerica. Figurinele și picturile murale din ceramică care datează încă din 1700 î.Hr. și terenurile de minge datând aproximativ 1600 î.Hr., atestă un joc care a fost o parte uriașă și complexă a societății olmece, aztece și maya.

Vă mai recomandăm și:

Reproducerea cu rude apropiate, mult mai rară în preistorie decât în prezent

Cultura Templelor din Malta și cei mai pricepuți constructori din preistorie

Peştera Chauvet, ”Capela Sixtină a preistoriei”, poate fi vizitată virtual

Secretul ”Capelei Sixtine a Preistoriei” a fost scos la iveală. ”Din punct de vedere intelectual, greu se poate spune că erau diferiţi de noi”