Atunci când sonda New Horizons s-a apropiat de Pluto în 2015, omenirea a avut parte de cea mai clară priveliște cu mica planetă pitică aflată la mare depărtare.
Prin imaginile extrem de detaliate, un teren fascinant a fost dezvăluit, inclusiv o regiune roșiatică extinsă din jurul ecuatorului, un peisaj deloc înghețat pe un corp de altfel remarcabil de înghețat.
Analizele au sugerat că regiunea roșiatică a fost produsă de molecule cunoscute drept „tholin”, compuși organici care se formează în atmosferă atunci când radiația cosmică sau ultravioletă prepară compușii care conțin carbon, precum metan sau dioxid de carbon, care apoi ajung pe suprafață prin ploaie.
Acum, noi cercetări sugerează că povestea este puțin diferită, potrivit Science Alert.
O echipă de cercetători, coordonată de inginerul aerospațial Marie Fayolle de la Universitatea Delft de Tehnologie din Țările de Jos, a creat „tholin” în laborator pentru a compara modul în care reflectă lumina cu observațiile de la Pluto. Oamenii de știință au descoperit că semnăturile spectrale nu se potrivesc în totalitate.
Moleculele „tholin” nu sunt singura explicație pentru petele roșiatice de pe Pluto, dintre care Cthulhu Macula este cea mai mare, însă par să se potrivească cel mai bine. Sonda New Horizons a detectat o ceață în atmosfera planetei pitice, inclusiv metan, azot și dioxid de carbon.
Atunci când sunt iradiați, acești compuși ar trebui să capete o culoare roșiatică și să cadă pe suprafață, astfel pătând solul. Moleculele „tholin” sunt comune în Sistemul Solar exterior, în special pe corpurile înghețate, astfel că ar trebui să fie logic, nu?
Pentru a testa ipoteza, Fayolla și echipa sa au creat molecule „tholin” în laborator. Cercetătorii au combinat azot, metan și dioxid de carbon în proporții similare cu cele din atmosfera lui Pluto. Apoi le-au expus la plasma pentru a imita iradiația din spațiu.
Oamenii de știință au descoperit că moleculele „tholin” sintetice au absorbit ceva mai multă lumină decât Cthulhu Macula. Asta nu înseamnă că acestea nu sunt responsabile pentru pata roșiatică de pe suprafața lui Pluto, ci mai degrabă că ar fi și alți factori în joc.
O ipoteză este iradiația prin raze cosmice galactice, care ar putea întuneca moleculele și ar putea schimba modul în care acestea absorb și reflectă lumina. O altă posibilitate este că suprafața lui Pluto în aceste regiuni este mai poroasă decât s-ar fi așteptat cercetătorii, posibil datorită sublimării gheții. A treia posibilitate este că, având în vedere gravitația slabă a lui Pluto, depunerea de molecule „tholin” este blândă, astfel producând o crustă pufoasă și poroasă.
Experimentele viitoare ar putea confirma dacă aceste modele sunt valide. De asemenea, aceste cercetări ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine interacțiunile lui Pluto cu atmosfera sa.
Ceața albastră din atmosfera lui Pluto pare ceva supranatural, dar conține, de fapt, o otravă letală
Cercetătorii cred că știu de ce munții de pe Pluto sunt acoperiți de zăpadă
Cum pot exista oceane lichide pe suprafața lui Pluto? Cercetătorii cred că au o explicație
”Inima” de pe Pluto este sursa transformărilor atmosferice a acestei planete