Într-adevăr, noi trăim pe o planetă acoperită cu apă, însă Pământul nu este singura lume oceanică din Sistemul Solar.
De la planeta pitică Ceres și până la Callisto, satelitul plin de cratere al lui Jupiter, iată cele mai extraordinare lumi oceanice din vecinătatea noastră galactică.
Europa este al patrulea cel mai mare satelit al planetei Jupiter și cel mai neted dintre toate corpurile cerești. Craterele aproape că nu există aici. În ciuda unei rețele dense de fisuri și creste care acoperă acest satelit, nicio formațiune nu este mai înaltă sau mai adâncă de câteva mii de metri. Asta sugerează că suprafața Europei este tânără din punct de vedere geologic și că ar putea pluti pe o manta lichidă. De asemenea, Telescopul Spațial Hubble a observat vapori de apă care ajung până la 200 km în aer la polul sud al lui Europa.
Ganymede, cel mai mare satelit al lui Jupiter, este cu 8% mai mare decât Mercur, însă are doar jumătate din masa sa. O densitate atât de mică sugerează că Ganymede ar trebui să fie compus din rocă și apă. În anii 1990, nava spațială Galileo a descoperit că satelitul are propriul său câmp magnetic, ceea ce înseamnă că ar trebui să aibă un nucleu de fier topit.
Căldura din acest miez ar fi suficientă pentru a topi gheața, astfel creând un uriaș ocean subteran. Alte cercetări au sugerat că ar putea exista mai multe oceane, acestea fiind aranjate în inele concentrice.
Callisto este a doua cea mai mare lună a planetei Jupiter. Callisto este aproape la fel de mare ca Mercur, însă nu la fel de masivă, ceea ce înseamnă că este alcătuită din aproximativ 50% apă. Ceea ce este ciudat la Callisto este suprafața complet saturată cu cratere, fără câmpii netezite de procesele geologice din subteran. Totodată, Callisto nu este doar acum mort din punct de vedere geologic, ci probabil că a fost așa întotdeauna. Măsurătorile făcute de nava spațială Galileo arată că structura internă nu s-a separat complet într-un miez de rocă cu o manta de apă sau gheață pură. Aceasta înseamnă că gheața nu s-a topit niciodată pe deplin în timpul formării lui Callisto, potrivit unui studiu publicat în jurnalul Nature.
Pluto este prea mic pentru ca să fi reținut suficientă căldură astfel încât să-și mențină nucleul topit. Încălzirea radioactivă de sub suprafață asigură doar o cincizecime din energia care radiază pe Pământ. Totuși, asta este încă suficient pentru a topi elementele mai ușoare și pentru a permite mineralelor mai grele să se scufunde. Rezultatul este un miez stâncos cu o lățime de aproximativ 1.700 km, acesta fiind înconjurat de un strat de apă și gheață cu grosimea între 100 și 180 km. Suprafața lui Pluto este atât de rece încât este acoperită de zăpadă din azot solid, metan și monoxid de carbon.
Ceres este cel mai mare obiect din Centura de asteroizi și singura planetă pitică din Sistemul Solar interior. Ceres s-a format inițial ca un amestec de rocă poroasă cu aproximativ 10% gheață, potrivit Live Science.
Telescopul Spațial Herschel a observat vapori de apă care ajung în spațiu la o rată de 6 kilograme pe secundă. Cantitatea totală de apă din mantaua înghețată a lui Ceres este mai mare decât toată apa dulce de pe Pământ, însă este dificil de spus cât de mult din aceasta este în stare lichidă.
Triton este cel mai mare satelit al lui Neptun. Triton este puțin mai mare decât Pluto și are aproape aceeași compoziție. Este probabil ca aceste două corpuri cerești să se fi format în centura Kuiper, iar mai apoi au căzut mai adânc în Sistemul Solar din cauza forței gravitaționale a lui Neptun și Uranus.
Luna lui Saturn, Mimas, ar putea fi compusă în mare parte din apă înghețată și rocă. Spre deosebire de vărul său puțin mai mare, Enceladus, aici nu există vapori sau gheizere vizibile, iar suprafața sa este puternic afectată de cratere, ceea ce sugerează că scoarța a rămas înghețată timp de miliarde de ani. Asta este ciudat, având în vedere că Mimas orbitează mai aproape de Saturn pe o traiectorie mai excentrică, astfel că ar trebui să primească mai multă încălzire mareică.
În 2005, sonda Cassini de la NASA a observat vapori de apă în apropierea polului sud al satelitului lui Saturn, Enceladus. Având în vedere că gravitația de pe Enceladus este doar 1% din cea a Pământului, cristalele de gheață sunt aruncate cu ușurință pe orbită.
Enceladus are un miez stâncos, cu o lățime de aproximativ 370 km, acesta fiind înconjurat de un ocean cu 10 km adâncime, sub o crustă de gheață.
Dione, satelitul lui Saturn, ar putea fi în proporție de 50% apă, având un miez stâncos mai greu. Dione este de două ori mai mare decât Enceladus, însă are o orbită mai puțin excentrică, astfel că primește mai puțină căldură mareică. Acest lucru îi conferă o crustă înghețată mult mai groasă care are o grosime de aproximativ 100 kilometri.
La fel ca și Callisto, Titan ar putea avea un ocean care este menținut lichid de efectele antigel ale amoniacului dizolvat. Ar fi greu ca viața să evolueze acolo, pentru că oceanul lichid este probabil intercalat între straturi solide și impermeabile de gheață. Viața ar fi putut evolua în mările de hidrocarburi de la suprafață, însă, fără acces la apă lichidă, ar avea o chimie foarte diferită față de cea de pe Pământ.
O „meduză cosmică” aflată la 340 milioane de ani-lumină depărtare ne trimite semnale radio
Fragmente uriașe ale unei lumi extraterestre ar putea fi ascunse adânc în interiorul Pământului
10 minuni naturale uimitoare ale lumii pe care trebuie să le vizitezi
„Genele creativității” le-au permis oamenilor să cucerească lumea întreagă