80 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă, o crimă cu premeditare

Povestea cumplită a Masacrului de la Fântâna Albă a reprezentat un episod extrem de întunecat pentru istoria românilor și, totodată, un subiect despre care zeci de ani nu s-a putut vorbi din pricina cenzurii sovietice și a posibilelor repercusiuni politice pe care România socialistă a preferat să le evite.

Din păcate, inclusiv în perioada postdecembristă, Masacrul de la Fântâna Albă a rămas un subiect necunoscut publicului larg și neamintit în majoritatea manualelor de istorie, reprezentând un subiect tabu chiar și în ziua de azi pentru mulți români din regiunea Bucovinei de Nord (Ucraina de azi), după cum a mărturisit regizorul de televiziune Lucia Hossu-Longin, ce a realizat pentru TVR (2014) un documentar dedicat acestei tragedii istorice.

• Copiii neandethalieni ar fi colecționat fosile la fel cum cei de azi colecționează abțibilduri
• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman

Contextul istoric al tragediei românilor din Nordul Bucovinei

Integritatea teritorială a „României Mari” avea să se spulbere în vara anului 1940, după ce cu un an în urmă, prin celebrul Pact Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), Germania hitleristă și URSS își împărțeau sferele de influență în Europa de Est – Basarabia intrând în ecuația revizionismului sovietic. Însă cu doar două zile înaintea trimiterii ultimatumului către oficialitățile române (26 iunie 1940), ministrul de externe sovietic, Veaceslav Molotov, înștiința diplomația germană de faptul că și Nordul Bucovinei – cu orașul Cernăuți – sau teritoriul Herța intrau în planul de anexare sovietic, fiind considerate teritorii incorporate abuziv de statul român, în detrimentul populației „majoritare” ucrainene.

Deși ambasadorul german de la Moscova, Friederich von der Schulenburg, și-a manifestat nemulțumirea, susținând conform relatărilor lui Molotov: „Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei și apoi a României!”, acesta a fost nevoit să transmită decizia sovieticilor la Berlin, decizie acceptată în scurt timp și de către Führer.

Astfel, România ceda la finele lunii iunie Basarabia, Nordul Bucovinei și Herța, urmând a pierde o parte din Transilvania drept consecință a Dictatului de la Viena (30 august 1940) și Dobrogea de Sud în favoarea Bulgariei (13 septembrie 1940), în urma Tratatului de la Craiova. Suprafața țării s-a redus cu o treime, iar în jur de 3 milioane de români s-au „trezit” în afara statului în care își doreau să trăiască, mulți dintre ei încercând din acest moment să se repatrieze în România. De altfel, schimburi de populații au fost negociate de reprezentanții Bulgariei și României, pe fondul situației demografice complicate din Dobrogea, negocieri ce însă nu au avut loc și în cazul Bucovinei, a cărei partiții a destrămat mii de familii și a generat indignarea nu doar a românilor, ci și a multor germani sau polonezi din regiune.

Primele încercări de trecere ale graniței

Situația din Nordul Bucovinei devenise delicată, autoritățile sovietice încercând din start să reprime pe cât posibil spiritul național, să descurajeze depopularea regiunii și să insufle principiile bolșevice în rândul românilor.

Dacă în cazul populației germane din Bucovina sau Basarabia, sovieticii au acceptat repatrierea în masă, cum în bună măsură au acceptat și emigrarea polonezilor din Bucovina de Nord, în cazul românilor (majoritari), politica Moscovei a fost diferită. Pe parcursul anului 1940, numeroase familii au reușit să treacă granița, în special pe timpul nopții, însă trupele de ocupație și agenții NKVD-ului aveau să găsească soluții pentru a frâna acest exod.

Unități de grăniceri au fost amplasate strategic de-a lungul graniței româno-sovietice, ce urma în scurt timp să devină extrem de greu de trecut de către bucovineni, iar numeroși agenți sovietici și instigatori verificau prin diverse metode loialitatea românilor față de noul regim, ajungând inclusiv să răspândească știri false pentru a-i putea depista și pedepsi pe așa-zișii „trădători”.

Un prim incident a avut loc pe 9 noiembrie 1940, când 40 de familii din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa spre România. Trei persoane au fost ucise, iar alte cinci au reuşit să ajungă cu noroc în Rădăuţi. Ca urmare a încercării de evadare, sovieticii au ordonat arestarea tuturor rudelor celor 40 de familii şi trimiterea lor în Siberia. Acest eveniment a avut un impact considerabil asupra românilor bucovineni, însă nu toți s-au lăsat descurajați, iar dorința de repatriere a rămas vie în continuare. Drept urmare, în ianuarie 1941, aproximativ 100 de persoane din satul Mahala au reușit să treacă granița cu România, fapt ce i-a încurajat pe românii din Bucovina de Nord, dar înfuriat pe sovietici.

Masacrul de la Lunca

Pe 6-7 februarie 1941, în jur de 450 de români s-au îndreptat spre granița românească, dar cel mai probabil un informator i-a înștiințat pe grănicerii sovietici, iar aceștia i-au așteptat în locul „potrivit” pe fugarii care încercaseră în zadar să treacă Prutul înghețat. Majoritatea fugarilor au fost secerați de mitralierele sovietice, doar 57 dintre aceștia au izbutit să ajungă în România, iar alți 44 au fost prinși și condamnați ulterior la moarte sau trimiși în diverse gulaguri din Siberia.

În ciuda măcelului de la Lunca, românii nu au renunțat să spere că vor găsi o cale de a se reuni cu „țara mamă”. Totodată, devenise clar faptul că este extrem de greu de trecut granița pe furiș, iar cruzimea grănicerilor îi marcase profund, o parte dintre ei având rude sau prieteni care fuseseră deja secerați de mitralierele sovietice sau deportați. Cu toate acestea, românii nu au cedat și au abordat o strategie mai „transparentă” din acest moment, sperând că dacă vor înștiința autoritățile și se vor îndrepta spre graniță pe timp de zi, nu se vor mai confrunta cu furia grănicerilor.

Masacrul de la Fântâna Albă, o crimă cu premeditare

Românii știau că pentru germani și polonezi se deschiseseră granițele, aspect ce le-a dat curaj și care, coroborat cu zvonurile colportate de agitatorii sovietici, i-a făcut pe 1 aprilie 1941, într-o zi de Paşti, să se adune în număr mare și să își exprime în mod vădit dorința de repatriere. Astfel, localnici din satele Cupca, Pătrăuții de Sus și de Jos s-au adunat îmbrăcați în veșminte populare, purtând steaguri și cruci, pregătindu-se pentru drumul spre granița cu România.

Această mulțime s-a întâlnit în comuna Suceveni cu alte mase de oameni, venite din Carapciu, Iordănești sau Ropcea. Astfel, bucovineni proveniți din 43 de localități ale Văii Siretului s-au adunat pentru a-și manifesta solemn dorința de repatriere. Aceștia au cântat pe parcursul întregului drum melodii patriotice și sperau să înduioșeze autoritățile sovietice prin numărul impresionant și atitudinea lor pașnică.

Mulțimea s-a îndreptat spre Hliboca, unde se aflau autoritățile raionale și comandamentul unităților de grăniceri, precum și sediul NKVD din regiune. Mulți bucovineni veniseră cu cereri formulate în limba rusă, așa-numite „zaiave” pentru care localnicii plătiseră câte 10 ruble. Acestea trebuiau semnate de autoritățile sovietice pentru ca repatrierea românilor să capete un caracter legal.

Mulțimea adunată în centrul orașului Hliboca, la Adâncata, își scanda doleanțele în speranța de a primi un răspuns oficial favorabil din partea autorităților. Ofițerii NKVD-ului le-au transmis acestora în cele din urmă că pot pleca spre graniță fără griji, dându-le de înțeles că nu vor fi opriți de grăniceri. Mulțimea începuse să exulte, însă în realitate, fusese trimisă pe un drum al morții, agitatori sovietici aflându-se printre ei și transmițând cu exactitate traseul pe care românii urmau să-l parcurgă în drumul lor spre libertate.

Coloana românilor se întindea pe doi kilometri, iar aceștia erau ferm convinși că nu vor mai fi opriți de grăniceri, cântând, fluturând steaguri ale României și purtând icoane sau cruci de cetină. Drumul ducea printr-o zonă împădurită, iar la ieșirea din aceasta, în poiana Varniței, la Fântâna Albă (aprox. 3 km. de graniță), mulțimea s-a întâlnit cu o serie de grăniceri care le-a cerut românilor să se oprească. Cei peste 3000 de români au ignorat însă avertismentul și și-au continuat drumul, coloana fiind condusă inclusiv de un steag alb, ce sugera caracterul pașnic al manifestației.

Din nefericire, grănicerii au deschis focul mitralierelor și au început să îi „secere” pe români. Masacrul a căpătat rapid proporții, mulți dintre cei care nu au căzut morți la pământ, fiind ulterior împușcați sau urmăriți de cavaleriști și spintecați cu săbiile. Unii s-au aruncat în Siret și au murit înecați, alții au fost vânați prin pădure cu bestialitate de către grăniceri. O parte din răniți, inclusiv femei sau copii, au fost legați de cozile cailor și aruncați chiar și de vii în cele cinci gropi comune săpate în prealabil – dovadă incontestabilă a faptului că masacrul fusese premeditat și executat cu sânge rece.

Mărturiile cutremurătoare ale unor supraviețuitori ai Masacrului de la Fântâna Albă

Petru Huţan, unul dintre puținii supravieţuitori ai masacrului de la Fântâna Albă și întors pentru prima dată la locul tragediei, după exact 71 de ani de la eveniment, a povestit cum s-a desfășurat măcelul, astfel:

„Când coloana s-a îndreptat către frontieră, a venit o subunitate de cavalerie, un pluton de călăreţi – calmuci sau gruzini. Aceştia s-au împărţit în două, o parte spre stânga şi o parte spre dreapta, fără să zică nimic. Deodată s-a tras o salvă de gloanţe de mitralieră automată, de ne-au piuit deasupra capului gloanţele. Tata îmi spune să stau, să nu mai înaintăm. Lumea, fredonând cântece patriotice a înaintat, însă noi nu am înaintat, la fel şi cei din spatele nostru.

În momentul când a doua salvă de armă automată a fost trasă, a fost trasă direct în oameni … Au început să se vaite oamenii, copiii strigau că au fost împuşcaţi, iar noi ne-am despărţit de coloană şi am mers înapoi la Siret. Pe malul Siretului am găsit nişte răchiţi mari care erau pe malul apei şi dedesubt erau nişte răgălii şi acolo am intrat, ascunzându-ne acolo. Tata a spus: ‘De aici nu mai plecăm până la noapte!’ …

Pe şosea alergau ăia cu caii, împuşcau, trăgeau cu mitraliera, dar o parte din cetăţeni au zis că pleacă acasă, că nu mai merg spre frontieră, însă călăreţii au început să alerge după ei. Dacă părăseai şoseaua, te împuşca, trăgea după tine, ca după iepuri. Călăreții toată noaptea au galopat și tras. Erau oamenii cu copilași … Când oamenii ieșeau pe câmp, aștia îi împușcau. Îi vânau ca pe iepuri. Am mers pe marginea râului, până am dat de un pârâu care ducea în gospodăria noastră. Când am ajuns acasă, mama, fratele şi bunica stăteau şi aşteptau. Ei ştiau ce s-a întâmplat, dar nu ştiau dacă noi am ajuns până la frontieră sau nu sau dacă suntem împușcați.”

Gheorghe Sidoreac avea doar 17 ani la data masacrului, iar la 90 de ani își amintea cu groază ziua în care a văzut cum mitralierele sovietice ”coseau” românii din jurul său, rănindu-l grav și curmându-i definitiv visul de a se repatria în țara sa natală:

Erau copii, copii erau pe brațe și în traistă, cum zicem noi … I-au împușcat. Cine a avut atunci milă de noi? Săream, ca să nu calc pe oameni, că erau morți și încă vii … Erau movile de oameni, patru sau șase metri, erau patru movile”.

Urmările masacrului bucovinean

Numărul morților nu va putea fi stabilit cu exactitate niciodată, dar se presupune că au murit peste 2000 de români la Fântâna Albă, istoricii comparând măcelul cu masacrul de la Katyn, când mii de civili și ofițeri polonezi au fost executați într-o pădure de către soldați sovietici.

Represaliile împotriva populației românești au continuat, iar orice bănuială de așa-zisă „neloialitate” putea fi pedepsită cu deportarea. Astfel, în noaptea dintre 12 și 13 iunie 1941, 13.000 de români din Nordul Bucovinei au fost deportați în Siberia şi Kazahstan.

Fărădelegile sovieticilor au început să iasă la iveală pe parcursul războiului din Est, însă în urma retragerii germane și a întoarcerii armelor de către români, Bucovina de Nord ajungea din nou sub stăpânire sovietică, iar populația locală a încetat să mai vorbească despre masacrele comise la Lunca sau Fântâna Albă.

Autoritățile sovietice au încercat să șteargă amintirea celor uciși și să facă total uitate atrocitățile comise – plantând chiar o pădure de molizi peste gropile comune săpate la Fântâna Albă, împiedicând astfel comemorarea victimelor. Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată oficial Masacrul de la Fântâna Albă și nici în urma destrămării URSS, nu și-a asumat o autoritate politică responsabilitatea istorică pentru acest „holocaust bucovinean”.

În anul 2000, autoritățile ucrainene au permis oficializarea unei slujbe în memoria românilor uciși la Fântâna Albă, iar o troiță ridicată în 2003 amintește în prezent de tragedia petrecută acum 80 de ani, despre care istoricii caută în continuare informații.