Un moment cheie în istoria României: Ionel Brătianu la Conferința de Pace de la Paris

Măreția și puterea unui lider politic este dată de forța, determinarea și abilitatea cu care susține interesele țării în momentele importante ale istoriei. Este și cazul liberalului Ionel Brătianu care, la Conferința de Pace de la Paris, a utilizat toate cunoștiințele și atuu-rile pe care le deținea. Și nu erau puține.

Brătianu era recunoscut pentru intelegența sa, pentru educație și buna oratorie, pentru spriritul de luptă, pentru încapățănarea sa de a promova cât mai bine interesele României. Succesul pe care l-a avut România la Conferința de Pace de la Paris i se datorează în mare măsură.

• MESAJE DE CRĂCIUN. Cele mai frumoase mesaje, urări şi felicitări pentru cei dragi
• Misiunea Lucy care va studia asteroizii troieni ai planetei Jupiter, lansată astăzi

A promovat interesele României în fața Marilor Puteri până ce a reușit să îi aducă la disperare pe reprezentanții marilor țări aflate la Conferința de Pace. Atunci, România a reușit să își impună punctul de vedere și să obțină recunoașterea internațională a Unirii cu România a tuturor românilor din Transilvania, Bucovina, Basarabia și cea mai mare parte a Banatului.

La începutul anului 1919, cei mai importanți lideri politici ai lumii se îndreptau spre Paris pentru a parafa Pacea după cel mai mare război prin care trecuse omenirea până atunci.

Președintele american Woodrow Wilson, secretarul său de stat, Robert Lansing, George Clemenceau, Vittorio Orlando, prim-miniștrii Franței și Italiei, David Loyd George, premierul Marii Britanii, și mulți alți reprezentanți ai țărilor care s-au aflat implicate mai mult sau mai puțin în teribila conflagrație mondială. Bineînțeles, nu putea lipsi nici România care, la Conferința de Pace, trebuia să își apere propriile interese și nu erau puține. Această misiune dificilă i-a revenit prim-ministrului român Ionel Brătianu.

Brătianu la Conferința de Pace

Brătianu s-a prezentat la Conferința de Pace de la Paris cu amplul tratat pe care România l-a semnat cu reprezentanții Antantei, Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia, în 1916. Tratatul fusese negociat din partea României chiar de Ionel Brătianu, care a ținut să fie stipulate cât mai precis clauzele din act pentru a nu lăsa loc la viitoare interpretări la Conferința de Pace.

Conform acestui tratat, României îi erau recunoscute dreptul de a alipi provinciile locuite de românii din Austro-Ungaria: Banatul, Crişana, Maramureşul, Bucovina și Transilvania.

Transilvania, Banatul, Bucovina și Basarabia

Prima bătălie pe care Brătianu a dus-o la Paris a fost pentru Banat. La sfârșitul lui 1918 și începutul lui 1919, trupele sârbești au ocupat întreg Banatul, inclusiv Timișoara și Aradul, și l-au revendicat. La 31 ianuarie 1919, reprezentanții români și bulgari s-au prezentat în fața Consiliului Suprem al Conferinței de Pace.

Iată cum descrie momentul istoricul Margaret Macmillan:

În acea după-amiază friguroasă, la asfințit, Brătianu a pledat cazul României. Bogat, puternic, atât de elegant încât aproape că friza absurdul, Brătianu era profund conștient de importanța sa. Își desăvârșise educația într-una dintre acele instituții de elită de formare a intelectualilor, Hautes Ècoles din Paris, și nu lăsa pe nimeni să uite acest lucru.

Brătianu a invocat argumente extrem de variate în fața Consiliului Suprem pentru a susține cauza României și în ceea ce privește Banatul. De la cele strict legale, României i se promisese Banatul prin Tratatul de alianță cu Antanta din 1916, cu care aliații au atras România în razboi, până la cele de tip wilsonian – toți românii trebuie să traiască uniți în cadrul unei națiuni. Pe parcursul pledoariei sale a făcut apel la etnologie, istorie, geografie și a invocat sacrificiile făcute de România în timpul războiului.

A doua zi, la 1 februarie, Brătianu a definitivat în fața Consiliului Suprem lista revendicărilor României: Transilvania, Banatul, Bucovina și Basarabia.

Despre Transilvania, discursul lui Brătianu în fața Consiliului Suprem de la Conferința de Pace a fost fără echivoc:

Pe acest teritoriu s-a format națiunea română. Vreme de secole acest popor (poporul român, n.n.) nu a aspirat la nimic altceva decât să se unească politic cu această regiune. României i s-a promis Transilvania prin Tratatul de Alianța cu Antanta încheiat la București în 1916.

Însă, Bratianu mai avea un argument elcovent mult mai bun. Chiar și potrivit statisticilor maghaire, care în cele mai multe cazuri diminuau numărul de români foarte mult, românii reprezentau peste jumătate din populația Transilvaniei, ungurii reprezentau doar 23%, iar germanii și alte minorități restul. Mai mult, la sfârșitul războiului, Adunarea românilor de la Alba Iulia și-a exprimat prin vot dorința de a se uni cu România. Germanii din Transilvania au susținut și ei unirea provinciei cu România.

Totodată, Brătianu i-a avertizat pe liderii Marilor Puteri prezenți la Paris ce erau adunați în Consiliul Suprem de faptul că „România avea nevoie de susținerea morală a aliaților pentru a rămâne ceea ce fusese până atunci – un punct de raliere pentru Europa îmotriva bolșevismului”. Era o aluzie expresă la faptul că bolșevismul începea să se întindă în primăvara anului 1919 și în Ungaria.

„Am moștenit o țară independentă, și chiar pentru a-i întinde granițele, nu-i putem jertfi neatârnarea”

Istoricul Florin Constantiniu scrie că Brătianu a fost omul politic care a dovedit cea mai puternică rezistență față de încercările marilor puteri de a-și impune voința în dauna independenței României. Venit la Paris să obțină recunoșterea noilor frontiere ale țării, el i-a scris, la 3 iunie 1919, prietenului său M. Pherechide: „Am moștenit o țară independentă, și chiar pentru a-i întinde granițele, nu-i putem jertfi neatârnarea”.

Cu siguranță, bătalia cea mare Brătianu a dat-o în legătură cu tratatul minorităților care îl însoțea pe cel cu Austria. Marile puteri, preocupate de situația minorităților naționale de pe teritoriul statelor succesoare Austro-Ungariei, au dorit să aibă un drept de supraveghere asupra regimului aplicat acestor minorități. Prevederea știrbea din suveranitatea și independența României.

Brătianu a protestat ferm împotriva acestor prevederi și a adoptat atitudinea omului de stat responsabil pentru apărarea intereselor supreme ale națiunii, afirmând la Paris: „România acordă tuturor minorităților de limbă, rasă și religie, care locuiesc înlăuntru noilor sale granițe, drepturi egale pe care le au ceilalți cetățeni români”.

Marile Puteri au insistat pentru introducerea acestei clauze a minorităților, moment în care Brătianu a părăsit Parisul și s-a angajat într-o politică de rezistență față de cei patru mari, până la 12 septembrie, când a demisionat din funcție. Demisia și intrasigența lui Brătianu au determinat Marile Puteri să modifice paragraful referitor la minorități în beneficul României.

Jertfa soldaților români și a populație în Primul Război Mondial nu fost în zadar. Iscusința și priceperea lui Brătianu au condus la Paris și la recunoașterea Unirii Transilvaniei, Banatului (2/3 a revenit României), Bucovinei și Basarabiei cu România.

Iată cum caracterizează istoricul american Glenn E. Torrey situația României după 1919: „România a primit cea mai mare parte a teritoriului promis în 1916. În plus, Puterile Aliate au recunoscut în mod oficial alipirea Basarabiei. Aceste câștiguri au transformat radical România de dinainte de război. Teritoriul ei s-a mărit de la circa 150.000 de kilometri pătrați la aproape 300.000 de kilometri pătrați. România era atunci cea mai mare țară din Europa de Sud-Est. Populația ei a crescut de la circa 8 milioane la peste 15 milioane de locuitori”. Dintre oamenii politici din acea perioadă, rolul cel mai important în această transformarea a României l-a avut liberalul Ionel Brătianu.