Istoricul Marius Oprea: Despărţirea de Vladimir Bukovski

Era în amiaza amiaza zilei de 6 iulie a anului 2002, la Sighet, pe malul Tisei, la graniţa cu Ucraina. Stăteam la umbra unui arţar falnic, alături de Vladimir Bukovski, pe care îl cunoscusem cu cîteva zile înainte, invitaţi fiind – şi el, şi eu – la Şcoala de vară de la Memorial, iniţiată de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, al cărei rector era cunoscutul istoric Stephane Curtois. Arţarul acela, pe care nu-l voi uita niciodată era ceea ce mai rămăsese din promenada unui fost hotel interbelic, devenit în anii comunismului casă de copii şi azil psihiatric.

• Arheologii chinezi au dezgropat o armură excepțională din 6.000 de solzi. Cui a aparținut?
• Scriitoarea care a semnat „cel mai important roman în limba engleză”

Vorbeam despre experienţele proprii din anii comunismului, atît de diferite, dar cu un punct comun: acela sintetizat anterior de el, în romanul autobiografic ”Şi se întoarce vîntul”, în următoarea frază: “regulile stabilite de autorităţi şi de care îmi amintesc au fost întodeauna anormale, contraziceau bunul simţ şi se puneau în aplicare cu ameninţarea sancţiunilor. Nu se poate spune că aceasta modifica psihologia oamenilor sau îi obişnuia să fie supuşi, dar, în schimb, toţi se trezeau vinovaţi în faţa statului, fiecare putea să fie pedepsit”.

Şi Vladimir Bukovski a fost pedepsit cu asupra de măsură de regimul sovietic, pentru că nu înţelegea să să supună normelor stupide ale acestuia. Încă de la vîrsta de 21 de ani, pentru că nu se sfia să spună în gura mare, precum strigătul copilului din basmul lui Andersen: ”regele e gol”, că regimul comunist încalcă cele mai elementare norme ale umanului, a fost închis fără proces din 1963 pînă în 1976, cînd a fost eliberat şi ”schimbat” la iniţiativa dizidentului Andrei Saharov cu comunismul chilian Luis Corvalan care era prizonierul regimului Pinochet. Bukovski şi-a petrecut peste 12 ani, cu intermiteneţe scurte de libertate, în închisoare, în lagăre şi spitale psihiatrice.

A experimentat toate formele de opoziţie: manifestaţii publice, petiţii, greva foamei (de peste 20 de ori, atît în închisoare, cît şi în libertate) şi multe altele, creînd întodeauna probleme regimului, prin logica simplă a problemelor privind respectarea drepturilor omului, pe care le ridica în faţa autorităţilor, dar şi toate formele de tortură la care a fost supus. A fost reţinut de mai multe ori de KGB pentru ”activităţi subversive“, urmînd trimiterea lui în lagăr (inclusiv în cele de drept comun, unde se spera că va fi ucis) sau internarea în spitale psihiatrice.

A devenit foarte cunoscut în Occident după ce, la finele unei asemenea experienţe, a reuşit să publice în Franţa o carte în care relata toate acestea sub titlul ”Dizidenţa – o nouă maladie mentală în URSS”. Calvarul, pentru sine (dar şi pentru KGB) a luat sfîrşit, cînd Bukovski a fost eliberat în 1976 şi a fost trimis în Occident.

Şi-a continuat studiile în neurofiziologie la Cambridge şi a rămas acelaşi critic vehement al comunismului. . În 1991 a fost chemat la Moscova de Boris Elţîn, pentru a sprijini procesul împotriva comuniştilor conservatori de la Kremlin, prilej cu care a copiat cantităţi imense, strict secrete, din arhivele PCUS, publicate ulterior în cartea sa ”Judgement in Moscow” (1995) care a provocat un scandal imens în vest, pentru că dovedea legăturile subterane ale guvernelor democratice occidentale cu Moscova. Bukovski mi-a povestit cum a copiat documentele: era interzis să intri măcar cu un creion în arhivele Kremlinului, dar nimeni nu l-a împedicat să introducă aclolo un scaner portabil; le-a demonsrat responsabililor arhivei că dispozitivul nu este interzis de regulament…

Acest om mi-a fost foarte drag şi lui îi datorez mare parte din ceea ce sînt. Despre întîlnirea noastră sub arţarul de pe malul Tisei a scris el însuşi, în 2004, următoarele rînduri, pe care le reproduc, deşi n-aş vrea să apară drept laudă de sine, mai ales în aceste circumstanţe ale dispariţiei prietenului meu: ”Am o lungă experienţă în cunoaşterea oamenilor – aceasta a fost una dintre principalele reguli ale supravieţuirii în Gulag. Uneori, se întîmplă dintr-o privire, alteori durează pînă cînd îţi dai seama de ceea ce e în sufletul celui cu care vorbeşti. De foarte multe ori, nu contează limba în care te exprimi – în lagăre, mă puteam înţelege la fel de bine cum o făceam cu ruşii şi cu alţi oameni – caucazieni sau asiatici din Uniunea Sovietică. Ceea ce conta era că exprimăm un crez comun, total opus celor ce ne oprimau şi ne băgaseră în lagăr. Cînd l-am cunoscut pe Marius Oprea la Sighet, în 2002, am constatat că vorbim la fel – amîndoi urîm comunismul, poliţia politică, delaţiunea şi lipsa de fermitate umană pe care sistemul o inoculează în oameni. Am stat la prima noastră întîlnire pe malul unui rîu şi povesteam – el despre Securitate, eu despre KGB. La un moment dat, am observat un om care de ore întregi scotea pietre din rîu, le arunca pe mal şi apoi la loc, în apă; era un bolnav psihic, lăsat liber de la un azil din apropiere. L-am întrebat pe Marius ce face omul acela. Mi-a spus, simplu, că omul acela construieşte încă socialismul. De atunci Marius Oprea mi-a devenit unul dintre apropiaţi. Ţin la Marius pentru că priveşte ferm şi critic atît spre trecut, cît şi în prezent. El s-a dovedit, în toate cărţile şi articolele sale, un perseverent şi curajos istoric al Securităţii. Faptul că acum împinge cercetările sale pînă la analiza rolului pe care îl joacă Securitatea şi foştii activişti comunişti în România de astăzi îmi arată că nu am greşit în judecata mea, socotindu-l pe Marius Oprea printre prietenii mei apropiaţi. Datorită curajoasei lui acţiuni de deconspirare a Securităţii a avut şi are probleme – dar i-am promis (şi eu mă ţin întodeauna de cuvînt) că îi voi sări în ajutor întodeauna la nevoie”. A şi făcut-o: a trimis instanţelor de judecată în faţa cărora mă aflam ”inculpat” de foşti securişti precum Ristea Priboi sau Marian Ureche lungi depoziţii scrise, în susţinerea mea.

În vara anulului 2004, m-a invitat în locuinţa sa de la Cambridge, iar din dialogurile noastre de atunci s-a născut o carte – ”Chipul morţii. Dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului”, carte apărută ulterior la editura Polirom, în care am publicat inclusiv documente privind discuţii secrete, purtate în doi, de Mihail Gorbaciov şi Ion Iliescu, în 5 aprilie 1991, pe care Bukovski mi le-a încredinţat şi care l-au înfuriat la culme pe preşedintele liniştii noastre. La plecarea mea de la Cambridge (mă duceam către Londra, unde Vladimir îmi aranjase o întîlnire cu cunoscutul defector al FSB Alexandr Litvinenko, cu care de asemnea am păstrat apoi o lungă relaţie epistolară), el mi-a dăruit ochelarii săi de soare, cu care se „degizase” şi intrase ilegal cu doi ani în urmă în Federaţia Rusă, unde avusese întîlniri cu cîţiva dizidenţi ruşi. Trebuia, spunea el, să mă ”deghizez” şi eu, pentru a le face viaţa mai grea agenţilor ruşi care îl urmăreau pe Saşa Litvinenko şi care au profitat imediat după ce i-a fost retrasă protecţia MI5 sub care se afla, ucigîndu-l la un an după ce ne-am întîlnit – fapt care l-a tulburat enorm pe Bukovski, dar şi pe mine…

Simt că am fost cu Vladimir prieten parcă de o viaţă. Acest om a făcut imens pentru democraţie şi asta se va vedea cu siguranţă puţin mai tîrziu, cînd toată viaţa sa dedicată libertăţii oamenilor va fi evaluată istoric. Îmi va lipsi, de acum înainte vocea sa baritonală, de la telefon, cu care mă saluta, la fel ca în nenumăratele emailuri pe care mi le-a trimis: ”Hello, Marius…”.

De-acum, s-a dus să se desfete în cer, la umbra arţarului nostru de pe malul Tisei, cu nelipsita sa ţigară între degete. Poate că îl voi regăsi acolo, unde îl şi văd acum, privind compătimitor la bolnavii psihic, care scot pietre din rîu şi le aruncă apoi înapoi, pentru a clădi astfel socialismul…